Lina Ghergova: În România am cunoscut mai bine bulgaritatea

Interviu cu antropologul de la Academia Bulgară de Ştiinţe despre locurile şi comunităţile bulgăreşti din România, despre relaţiile româno-bulgare şi despre viaţa în ţara vecina din nord

Vladimir Mitev

Conferenţiar doctor Lina Ghergova lucrează la secţia ”Antropologia tradiţiilor verbale” de la Institutul pentru etnologie şi folcoristică cu Muzeul Etnografic de lângă Academia Bulgară de Ştiinţe. S-a născut în Plovdiv în 1981. A absolvit Etnologie, Filologie Bulgară şi Comunicaţie Interculturală la Universitatea din Plovdiv. A obţinut doctoratul la fostul Institut de folcloristică în 2009 cu lucrarea de doctorat cu subiectul ”Stereotipuri etnice în cultura cotidiană”, publicată cu grant în 2012 (Sofia, Editura Paradigma).

A specializat în Austria, Italia şi Slovacia. În perioada 2010-2012 lucrează la Muzeul de Literatura Estoniană din Tartu ca bursieră a programului ”Marie Curie” – cel mai prestigios program european pentru cercetatori individuali. În 2013 câştigă premiul ”Savant tănâr al Academiei de Ştiinţe Bulgare” în domeniul Moştenirea cultural-istorică şi identitatea naţională. Cercetătoarea a predat cursuri de lectură la universităţile din Plovdiv, Sofia şi Kaunas (Lituania).

Din 2014 locuieşte în România. Continuă să lucreze pe teme despre caracterul naţional al sărbătorilor din Europa postsocialistă, sărbătorile de calendar tradiţionale şi contemporane, construirea moştenirii naţional-culturale peste hotare. În cadrul unor proiecte, a realizat cercetări în zeci de localităţi din Bulgaria, Austria, Slovacia, Estonia, Turcia, Grecia, Franţa, Marea Britanie, Irlanda, SUA şi România.

Este alcătuitoarea a câtorva culegerii (”Bine aţi venit în Cyberia! Note de la terenul digital”, ”Bulgari în străinatate, străini în Bulgaria: instituţii, organizaţii, viaţa socială”, ”Părintele etnografiei bulgareşti”, ”Folclor, povestire, religiozitate”, şamd), şi al primei de acest gen ediţie de ştiinţa populară ”Moştenirea culturală în migraţia: practici bune şi probleme”. Gergova face parte si din colectivul de autori, şi este redactorul monografiei ”Moştenirea culturală în migraţie: modele de consolidare şi instituţionalizare ale comunităţilor bulgăreşti din străinatate” (Sofia, Editura Paradigma, 2017). Acest volum este cea mai amplă cercetare pe acest subiect, realizată până în prezen; este şi coautor al filmului ”Puzzle-ul: moştenireа culturală în migraţie” (2016).

Ghergova este unul dintre autorii candidaturиi de succes pentru înscriereа Întrunirii de la Koprivştiţa în Lista Mondială a lui UNESCO pentru practici bune în păstrarea moştenirii culturale nemateriale (2017). Este membru al Societăţii Internaţionale de Etnologie şi Folclor (SIEF).

Doamna Ghergova, Dvs. sunteţi cercetator la Institutul de etnologie şi folcoristică de la Academia Bulgară de Ştiinţe. La ziua de 8 mai 2018, aţi prezentat în faţa colegilor dvs din Sofia locurile din România, care ”atrag interesul guvernamental şi neguvernamental, de grup şi individual, patriotic şi religios din partea bulgarilor”. În ce măsură noi, bulgarii, cunoaştem locurile noastre de memorie, legate de România? Ce nu ştim despre legăturile istorice între bulgarii şi românii, între România şi istoria bulgără?

Seminarul a fost dedicat anume locurilor, legate de istoria bulgără şi de bulgăritatea în general, care se află pe teritoriul României de azi. Este primul dintr-o serie de seminare, dedicate moştenirii noastre culturale dincolo de graniţele de stat ale Bulgariei de azi. Următorul va fi despre Thessaloniki, mai încolo vor fi seminare despre Italia, Cehia, Macedonia, Turcia, Serbia, şamd. În cercetarea pe care o efectuăm echipa noastră nu se interesează atât de mult de adevărul istoric, de rămăşiţele materiale, cât de practicile, care construiesc un anumit loc ca parte din moştenirea noastră naţional–culturală.

Mi se pare că după o tradiţie din timpurile socialismului conflictele istorice între Bulgaria şi România în mare parte sunt negjlijate în educaţia bulgărească. Şi asta se referă şi la fosta Yugoslavie şi parţial la Grecia. Locurile memoriei din Turcia de astăzi sunt preexponate, dar în acelaşi timp se ştie prea puţin despre politicile statului român în Dobrogea în perioada interbelicăde exemplu.

Nu este bine cunoscut faptul că în secolele XVII, XVIII şi XIX mari grupe de bulgari nu o dată migrează în Valahia (Ţara Românească) şi în regiunile din fostul Imperiul Habsburgilor, mai târziu Imperiul Austro-Ungar, şi care astăzi se află în România. Bulgarii din Banat sunt relativ cunoscuţi, dar nu şi gradinări din România de Sud şi migranţii din localităţile dunărene, in special din Sviştov, sau din regiunea Silistra, care infiinţtează multe sate şi chiar oraşul Alexandria. Consider că acesta e o mare omitere în cursul de invăţământ din liceele bulgăreşti. Educaţia liceeană din Bulgaria este îndreptată către formarea noţiuni că Imperiul Otoman este marele adversar, fără să se ţină cont de interacţiunile cu ceilalţi vecini.

Seminarul meu n-a atins dezbaterea despre istoria comună a Bulgariei şi a Valahiei în Evul Mediu tărziu şi după cucerirea noastră de către Imperiul Otoman. Este o dezbatere care decurge, în cea mai mare parte, în spaţiul underground–ului, al istoriografiei neoficiale, dar îşi are efecte sale şi asupra interacţiunilor culturale de astăzi. Un exemplu curios sunt tablourile care se vând ca suveniruri în Prima Şcoală Românească din Braşov, unde a fost tiparit şi ”Abecedarul cu peşte” al lui Petar Beron. Ele îi reprezimtă pe domnitorii României în următoarea ordine: Decebal, Traian, Asen şi Petru, Ioniţa (adică Kaloian), Radu I Basarab (sau Radu Negru), şamd. Baza istorică există, dar după părerea mea aceste hărţi reprezintă nu doar o parte, ci şi un rezultat al proceselor de mitologizare a începutului dacic şi roman al României, şi a importanţei ţarilor bulgari din secolele XII-XII.

În general, nu am impresia ca locurile bulgăreşti din România să fie cunoscute în Bulgaria, chiar dacă există o noţiune romântică despre aşa-numiţii hâşove (emigranţi bulgari care se refugiau în Ţara Românească în secolul XIX, organizându-se şi luptând pentru eliberarea Bulgariei). Dar asta se schimbă treptat, în mare parte prin medii şi prin tot mai multele vizite tursitice în vecina din nord. Însă nicio excursie nu se promovează prin sloganul: ”Vizitaţi locurile lui Botev şi Levski!”, ci prin castelele lui Dracula, ceea ce nu este corect nici în privinţa vecinilor noştri care au de arătat mult mai multe lucruri decât acest, într-un fel impus personaj. Există şi excepţii – călătorii, organizate de organizaţii culturale, care nu sunt destinate turistului de masă şi care vizitează Bucureştiul, Brăila, Galaţiul, Turnu Măgurele, şi alte localităţi, unde există monumente şi plăci comemorative ale lui Botev, Levski, Karavelov, Rakovski, şi alţii.

Locuiţi de patru ani în Bucucreşti împreună cu familia dvs. Ce impresii aveţi despre comunicarea între români şi bulgari? În ce măsură există curiozitate şi deschidere reciprocă între popoarele noastre? Ce impiedică contactele bilaterale şi ce le-ar putea stimula? Cu siguranţa, afară de impresiile proprii, aveţi şi privirea unui antropolog – de specialist în practicile şi comunităţile culturale. Cum sunt prezenţi românii în ”imaginarul colectiv” al bulgarilor şi cum sunt prezenţi bulgarii în ”imaginarul colectiv” al românilor?

Românii, în general, sunt foarte comunicativi şi au o atitudine pozitivă faţă de străini. Cu siguranţa pot spune că n-am fost mărtoră sau, şi cu atât mai puţin, victimă a xenofobiei – dimpotriva. Românii călătoresc mult şi o mare parte dintre ei au vizitat Bulgaria sau ai trecut prin Bulgaira în drum spre Grecia sau Turcia. Mi s-a întamplat să-mi recite fraze învăţate de la ştirile televiziunii noastre. De exemplu ”dragi zriteli” (stimaţi spectatori) este o expresie foarte bine cunsocute de generaţiile mai măture din România, care în timpul lui Ceauşescu s-au uitat la programele televiziunii bulgare.

Aşa că pot rezuma că românii au mai multe observaţii directe despre noi, decât noi, bulgarii, avem despre ei. Să nu uităm că în mari zone din România trăiesc sau au trăit bulgari – în marea lor parte gradinari. Iată de ce aici există stereotipuri că legumele bulgăreşti sunt cele mai bune. Dar asta de asemenea are şi o semnificaţie negativă, pentru că ne numesc ”zarzavagii“. „Zarzavagii“, de fapt a fost o definiţie neutră, însă treptat, cu urbanizarea şi cu dezvoltarea opiniei că populaţia rurală e înapoiată, a început să aibă o nuanţă peiorativă, care nu e un fenomen strict românesc.

Şi aici aş dori să fac imediat o precizare – când enumăr stereotipurile româneşti referitor la bulgari, asta nu înseamnă că fiecare român gândeşte aşa despre noi, ci că în gândirea colectivă există astfel de noţiuni, care pot fi prinse şi transmise în timp. Însă în Bulgaria valahii şi aromânii nu sunt atât de cunoscuţi. Consider că asta se datorează atitudinii diferite la nivel de stat şi de medii către comunităţile etnoculturale diferite, care nu sunt percepute juridic ca minorităţi – spre deosebire de România. Nu încumeta să apar unul sau celălalt model, însă diferenţele rezultatelor sunt vizibile.

În ce îi priveşte pe românii în ”imaginarul colectiv” al bulgarilor, aş zice că ei încep să înainteze în ultimă perioadă. Îi las la o parte pe bulgarii şi moştenitorii lor din Dobrogea care au o experienţă şi o traectorie a memoriei total diferite. Punctele noastre comune noastre cu români pe plan istoric nu sunt chiar atât de multe – nu am trăit în acelaşi imperiu, n-am fost pentru mult timp aliaţi în războaie, ei nu se află printre naţiunile ”populare” care au fost moderne în anumite perioade istorice – precum francezii, englezii, ruşii…Încă în prima mea carte – dedicată etnostereotipurilor, am scris că românii (iar în plan istoric valahii) nu se diferenţiază ca importanţi în lumea etnică a bulgarului, având în vedere faptul că despre ei nu funcţionează aproape nici un fel de noţiuni. Românii de obicei stau dincolo şi în afară gândirii bulgarilor. Cât de surprinşi am fost, şi chiar jigniţi, când s-a dovedit că România ne depăşeşte în multe privinţe şi că suntem în pachet în UE!?

Aţi realizat un amplu studiu despre ritualul ”caluşul” şi despre caluşarii din România, facând paralele între el şi rusaliile din meleagurile bulgăreşti (în special în Bulgaria de Nord-Vest şi Macedonia). Ce v-a atrâs spre această temă şi ce aţi descoperit în timpul cercetarilor şi comparaţiilor, pe care le–aţi făcut în România? Dacă priviţi într-un plan mai larg, cât de apropiaţe sunt ritualurile şi cultura festivă ale locuitorilor de pe ambele maluri ale Dunării? După întrarea în UE, şi după caderea graniţelor între Bulgaria şi România, vedeţi semne de dezvoltre a unei culturi de comunicare transfrontalieră, legată nu doar de absorbirea fondurilor europene şi de business, ci şi de contactele culturale şi umane?

Cercetarea mea este despre festivitatea naţională din Bulgaria şi România. Caluşul s-a dovedit emblematic pentru moştenirea naţională a românilor şi este strâns legat de una dintre sărbătorile din calendar – Ziua Rusaliilor.

N-aş spune că am descoperit ceva nou, legat de acest ritual din România sau din Bulgaria (unde de asemenea, afară de rusalii sunt şi caluşari). Munca mea a fost legată mai ales de informaţia istriografică, de documentele de la şedinţele celor două camere ale parlamentului român, de observaţii asupra starea actuală a caluşariei. Am încercat să dovedesc că acesta e fenomenul, pe care politica de stat şi locală îl pune pe planul întâi, ca ritual care îi leagă pe românii de astăzi cu vechii romani, şi care uneşte teriotoriul ţării. În dezvoltarea ritualului şi prin cercetările şi politicile legate de el, se reflectă în întregime politica culturală pentru construirea şi afirmarea naţiunii române. La noi lipseşte un astfel de analog. Kukerii sunt un simbol naţional, dar el nu este stabilit în calendarul naţional. Chiar şi Ziua Sfântului Gheorghe este înscrisă în calendarul naţional ca o sărbătoare a armatei, şi nu ca o dată foarte importantă pentru festivitatea tradiţională.

Imagini de la Alaiul Călușului Oltenesc, Craiova, 2016

Caluşul este şi un ritual care ilustrează o atitudine nerelevantă către cultura tradiţională în Bulgaria modernă, precum şi în întregii Balcani, unde divizăm folclorul în ”al nostru” şi ”al vostru”. Este nerealist să divizăm fenomenele acestei culturi, pentru că ele sunt prenaţionale. Multe dintre ele sunt legate de regionalitate şi localitate, de religie sau de migraţie şi nu de apartenenţa etnică, sau, cu atât mai puţin mai puţin de apartenenţa naţională. Cred că pasul cel mai serios pentru depăşirea unor astfel de confrontări, realizat deocamdată, este candidatura mărtişorului pentru Lista UNESCO pentru moştenirea nematerială culturală a omenirii. Ştiţi că mărtişorul este răspândit în România, chiar dacă e destinat doar pentru femei şi copii, şi există într-o măsură mai mică. După iniţiativa României acest simbol a fost definit că unul care uneşte şi nu divizează. Ritualile mărtişorului au fost înscrise în Lista în 2017, după o candidatură comună a României, Bulgariei, Macedoniei şi Moldovei. Cred că acesta este drumul pentru dialogul cultural care va da roade nu doar în direcţia de nord.

Dvs. aţi fost în multe locuri, legate de istoria bulgără în diferite regiuni ale Românei. Care dintre locurile vizitate au provocat emoţia cea mai puternică în dvs, şi pe care le–aţi recomanda bulgarilor, care doresc să cunoască vecina din nord şi dimensiunea ei bulgărească? Aţi povesti pe scurt vreo întâmplare din aceste călătorii care v-a emoţionat?

Întâlnirile cu bulgari din România sunt întotdeauna emoţionante. În practica mea de cercetare sunt în anumită măsură obişnuită cu ele, pentru că am lucrat cu migranţi bulgari în multe ţări. Dar, atât de gustoase plăcinte nu am mâncat nicăieri în altă parte. Bineînţeles, că eforturile lor să se pastreze ca bulgari în decursul generaţiilor provoacă înduioşare şi admiraţie. Este vorba nu doar despre mândria naţională, ci şi despre ceva mult mai personal şi mai intim. În acelaşi timp în Bulgaria locurile, legate de istoria noastră sunt puţin cunoscute. Oare bulgarii ştiu că Iancu de Hunedoara a trăit şi este înmormântat pe teritoriul României de azi? El a luptat pentru salvarea celui de Al Doilea Regat Bulgar împreuna cu polonezul Vladislav Varnenchik, şi este înmormântat în Alba Iulia.

Am multe întâmplări, dar din pacate ele sunt în mare parte negative. Multe dintre locuri nu sunt marcate şi sunt într-o stare foarte proastă. De exemplu, în Babadag, în Dobrogea de Nord, există o biserică, construită de bulgari, al cărui patron este Sfântul Dimitrie. Când vizitam oraşul, am încercat să fotografiez biserica. De undeva a apărut o românca, care m-a întrebat ce fotografiez. Am explicat că biserica a fost construită de bulgari, eu sunt din Bulgaria şi îmi este interesant. Ea a reacţionat cu indignare: ”Aici niciodată n-au trăit bulgari!” Sunt departe de revanşismul istoric, dar consider că recunoasterea reciprocă este primul pas către cunoaşterea şi interacţiunea.

În cadrul călătoriilor dvs. aţi vizitat şi sărbătoarea Tudoriţa a bulgarilor din Târgovişte. Aţi fost şi la sărbătoarea kucilor din satul Brăneşti. Cum arată sărbătorile acestor două comunităţi bulgăreşti din România? În ce măsură aceste comunităţi susţin legături cu oameni din Bulgaria?

Aceste sărbători sunt anume ocaziile şi contextele pentru legăturile cu Bulgaria. La aceste sărbători bulgarii din România primesc oaspeţi din Bulgaria. Tudoriţa este ziua lui Tudor, care este sărbătorită cu competiţii cu căi. Nu este vorba însă de întreceri, ci de aprecierea diferitelor abilităţi ale călului şi ale călăreţului. Urmează întâlniri şi un program ce are loc în frumoasa casa de cultură, care are o asociaţie bulgară în Târgovişte. În Brăneşti în acest an a avut loc pentru a patra oara festivalul grupurilor de mascarada. Gazde au fost kukerii bulgari locali (cuci), iar oaspeţi au venit din Maramureş, Vrancea (România), Sardinia (Italia), Alfatar, Kainargea (regiunea Silistra), Kabile (regiunea Yambol) şi Bela voda (regiunea Pernik).

Festivalele de mascardă întotdeauna sunt spectaculoase şi atrag participanţi şi public. Iar prin vizita grupurilor bulgăreşti se consolidează contactele cu bulgarii locali. Experienţa mea de cercetare, arată că bulgarii de peste hotare – indiferent de timpul migraţiei, întotdeauna caută un contact instituţional cu patria. Pentru ei vizitele din Bulgaria, acordarea unor premii, relatarea în mediile bulgăreşti sunt lucruri foarte importante. În România de asemenea evenimentele valahilor din Bulgaria sunt relatate. În ambele cazuri asta e mai important pentru comunitatea respectivă, decât pentru politicile patriei.

Aveţi doi copii mici, care cresc acum în Bucureşti. Unde este mai uşor şi comod să creşti copii – în Bucureşti sau în Sofia, şi ce avantaje are fiecare dintre aceste locuri? Pe un plan pur social şi de trai cum aţi simţiti viaţa din România – este mai bună ca venituri, servicii publice, lucrul administraţiei, sentimentul de siguranţa şi fericire în comparaţie cu viaţa din Bulgaria?

Bineînţeles, poziţia mea nu e complet imparţială. Fiul meu mic s-a născut în Bucureşti, iar cel mai mare zice: ”Eu sunt şi român şi bulgar”. Am avut şansa să călătoresc cu familia mea aproape prin întreagă Românie. Am cunoscut-o şi în acelaşi timp m-am ataşat la ea.

Nu cred că România depaşeşte Bulgaria în întregime – şi referitor la creşterea copiilor şi la calitatea vieţii. Naşterea este mai bine organizată, dar maşina administrativă după aceea este foarte greoae. Există gradiniţe pentru toţi copii, dar în cafenelele, în sălile de concert copii nu sunt bine veniţi. În sistemul educaţional, cel puţin în partea despre care am observaţii, nu există pluralismul care există în Bulgaria. În locul lui se stimulează competiţia şi atitudinile conducătoare. Pe de altă parte Bucureştiul are multe spaţii verzi, cu multe locuri de joacă pentru copii, locuri curate, sănătoase şi protejate. În oraşele mici şi în satele există şcoli şi gradiniţie, şi prin case şi pe străzi se văd copii. Asta se observă în întreagă Românie (spre deosebire de Bulgaria unde satul este deseori lipsit de viaţa – nota traducatorului)! În Bucureşti calitatea vieţii este foarte înaltă, nu există frică de trai. Viaţa culturală este foarte dezvoltată, iar educaţia este la nivel înalt. Cu mici excepţii asta lipseşte în ţară, din pacate.

În cercetările Dvs. vă bazaţi pe nume mari din domeniul antropologiei şi etnologiei: Anderson, Apadurai, Verdery, Eliade, şamd. Probabil aţi fi putut să trăiţi şi să faceţi cercetări în Europa de Vest şi în lume, dar aţi ales o deschidere către regiunea din jurul Bulgariei. De ce, după părerea dvs. există nevoia ca bulgarii (ci şi românii) să cunoaştem şi să trăim mai mult cu probleme regiunii noastre, care rămâne pentru noi cunoscut mai mult superficial? Aveţi o teorie optimistă pentru relaţiile româno-bulgare şi care este ea?

Am lucrat în multe tări din Europa – Austria, Italia, Estonia, Slovacia, dar acolo nu găsesc cu adevărat firul, care mă duce spre autocunoaştere, spre înţelegerea a ceea ce cunosc cel mai bine – bulgaritatea. În România am aflat multe lucruri despre Bulgaria şi bulgarii, pentru că am descoperit privirea din afară. Poate că asta este cel mai important motiv pentru dezvoltarea cunoaşterii reciproce. Bineînţeles, nu aştept ca România să devină un loc de top de vizite tursitice – bariera de limbă este foarte serioasă. Dar sper că cu înmulţirea numărului bulgarilor care au vizitat România şi a celor care lucrează aici, cu creşterea fluxului informaţional între ambele ţări, să facem pasul peste această brazdă adâncă.

Regiunea noastră – Balcanii, Europa de Est – este decalrat de afară ca neliniştit, problematic, îndreptat spre o direcţie greşită. Multiplele cercetări, literatura artistică, arta în toate ţările din regiune arată exact lucrul opus – o coabitare normală de zi cu zi şi multe legături personale între ţările, care nu duc deloc la conflicte. Teoria mea optimistă este legată de o privire spre interior, dar prin ochii noştri, nu prin ochii elitelor lumii actuale. Este foarte posibil că această teorie să nu se înfăptuiască niciodată, dar trebuie să recunoaştem că se simte mişcare într-o astfel de direcţie.

Citeşte în limba bulgară!

About Author