Smaranda Şchiopu: Mă interesează relațiile umane între români si bulgari

Interviu cu inițiatoarea Project Danube, prin care îşi doreşte să atragă atenţia la periferia româno-bulgară şi la poveştile ei

Vladimir Mitev

Smaranda este specialistă în comunicare și media planning, a lucrat în România ca PR & jurnalist în presa culturală, iar mai târziu în cadrul unei agenții globale de publicitate (Oglivy & Mather). În prezent lucrează ca media planner într-o agenție din Londra, unde coordoneaza portofolii de publicitate pentru guvernul britanic.

Smaranda, esti fondatoarea unui proiect editorial “Project Danube” (Proiectul Dunare), care își propune să îndrepte atenția spre un spațiu putin mediatizat – zona transfrontalierea din Dunărea de Jos. Cum vei prezenta acest proiect? Ce scopuri are el si pe ce nivel din realizarea sa se află? Ce mai vrei sa faci în cadrul acestui proiect si ce tie necesar pentru a-l dezvolta? 

În vara lui 2018 am citit cartea Border, de Kapka Kassabova, în care scriitoarea de origine bulgară emigrată întâi în Noua Zeelandă apoi în Scoția, se întoarce să exploreze granițele dintre Bulgaria, Grecia și Turcia, până în 1989, granița de sud-est a Cortinei de Fier. Parțial carte de călătorii, parțial autobiografie, cartea m-a făcut să mă gândesc instant la o altă graniță puțin cunoscută, Dunărea, porțiunea ce desparte Bulgaria și România. Dacă te uiți pe hartă o să vezi șase perechi de orașe în oglindă, de la vest la est, și m-am tot întrebat ce legături au existat între ele, ar fi putut exista dacă s-ar fi construit un al doilea pod între Calafat și Vidin mai devreme de 2013. 

Citind alte cărți despre Dunăre (Danube – Claudio Magris, Blue River, Black Sea – Andrew Eames The Danube, A journey upriver – Nick Thorpe, Between the Woods and the Water – Patrick Leigh Fermor), am observat că de îndată ce intră în România, Dunărea pare că își pierde farmecul pentru unii călători, odată ce trece de castele și munți într-o zonă de câmpie, puțin accesibilă, din cauza infrastructurii precare, și,  mai ales, din cauza barierelor lingvistice. Cred că spațiile astea misterioase pentru străini sunt misterioase și pentru noi, români și bulgari, chiar și azi,  iar unul dintre scopurile mele este să trec dincolo de mister, de stereotipurile cu care ne descriem reciproc și să văd ce altceva mai există între noi, în afară de o graniță arbitrară. Nu îmi propun să analizez relațiile dintre două țări la nivel politic, instituțional etc., mă interesează mai mult relațiile din teritoriu și de aceea îmi trebuie multă documentare în localitățile pe care vreau să le vizitez. Visez evident, la o carte cum e Border, sau mai nou, To The Lake, o călătorie într-un spațiu geografic suprapusă unei călătorii întru sine. Momentan proiectul încă trăiește mai mult pe hârtie, aștept să pot reveni pentru documentare mai profundă în anumite zone. 

Care este legătură ta cu spațiul romano-bulgar? 

Am locuit în Bulgaria în copilărie, din 1985 până în 1992. Tatăl meu a fost preotul paroh al Bisericii Ortodoxe Române din Sofia; am crescut în Sofia învățând ambele limbi în același timp, printre familii românești, bulgărești sau mixte, și chiar dacă ne-am repatriat când aveam doar 9 ani, aveam o convingere proprie, puternică și încăpățânată că sunt ambele în aceeași măsură, deodată, că nu există nicio delimitare. Am revenit de câteva ori în Bulgaria după mutare și am o sensibilitate anume pentru acest spațiu, ca pentru un fel de acasă. 

Deocamdata ai realizat două călătorii în zona transfrontaliera romano-bulgara. Ce ai descoperit în acest spațiu? Si ce dezvlauie descoperirile tale despre atitudinile reciproce ale popoarelor si statelor noastre?  

Am realizat două călătorii prea scurte pentru a avea observații solide, iar interacțiunile cu oamenii au fost și mai scurte, pe de-o parte pentru că încă re-învăț limba bulgară, pe de alta pentru că mi-am alocat puțin timp în orașele în care am stat. E la îndemână să vorbesc despre evidențe în ceea ce privește nivelul economic al regiunilor, dublat de de-populare, dar nu asta vreau să fie subiectul meu, caut lucruri mai subtile. În Oryahovo, un oraș bulgăresc de frontieră vizavi de Bechet, am nimerit la o terasă unde am cerut cu bulgara mea precară o salată snejanka și o bere. Chelnerul m-a măsurat din cap până în picioare și m-a întrebat tot în bulgară, dacă sunt româncă. Deci ne recunoaștem și diferențiem din priviri. În Vidin și în satele din jurul lui am observat cum mulți locuitori vorbesc în ambele limbi adesea în aceeași conversație, cuvintele bulgărești se amestecă cu cele românești într-un fel natural, ca și cum vorbitorii n-ar fi conștienți de diferențe și poate chiar nu sunt. O anecdotă auzită în zonă, puternic populată de vlahi, vorbește despre o bătrână care se auto-proclama bulgăroaică, deși ea vorbea numai românește. Dar la vecini, la români, nu am auzit pe nimeni vorbind bulgară cu ușurință. Prima concluzie pe care o trag e că suntem sensibili la diferențe, poate mai puțin la asemănări, dar pare să existe o tendință de a ne delimita unii de alții. . 

Ce mai doreşti sa faci în spațiul romano-bulgar? In ce masura acest spațiu imaginar si real contine resursele si potentialul de creativitate si schimbare socială?

În primul rând îmi doresc să mă întorc în câteva orașe transfrontaliere și să petrec mult mai mult timp acolo, să caut pe teren, nu mă întreba ce, îți voi povesti când voi găsi. Cu siguranță multe povești așteaptă să fie culese și, îmi imaginez eu, pornind de la ele, se vor (re) descoperi resurse, energie, potențial pentru schimbare socială. Cred că dacă ar exista mai mult interes pentru zona respectivă, nu numai mediatic, i-aș spune uman, dacă ne-am îndrepta atenția spre ceea ce am putea numi periferie, cred că vom descoperi că resursele sunt acolo, poate au nevoie doar de un imbold pentru a se concretiza. 

Foto: Dunărea între Nicopol si Turnu Măgurele (sursă: Smaranda Schiopu)

Citeşte în limba engleză!

Citeşte în limba bulgară!