Succesul pe care trebuia să-l uităm

Petar Dobrev, Mediapool, 4 septembrie 2026

Rezumat

La 7 septembrie 1940, Țaratul Bulgariei și Regatul României au semnat Tratatul de la Craiova, prin care Dobrogea de Sud a fost restituită pașnic Bulgariei după 27 de ani de dominație românească (în urma Tratatului de la București din 1913). Acesta reprezintă singura recâștigare de succes a unui teritoriu pierdut de către Bulgaria în urma catastrofelor naționale din secolul al XX-lea, care a avut loc fără un conflict militar, prin mijloace exclusiv diplomatice.

Realizări cheie ale Tratatului de la Craiova

• Expansiune teritorială și economică: S-au recuperat 7.500 de kilometri pătrați de terenuri fertile pentru producția de cereale, accesul strategic la Dunăre și porturile de la Marea Neagră (Balcic și Kavarna), împreună cu centre urbane importante precum Dobrici și Silistra.
• Recuperarea populației: Peste 300.000 de locuitori afectați direct s-au întors sub suveranitatea statului bulgar.
• Triumf diplomatic: Negociat sub conducerea ministrului de externe Ivan Popov, a diplomatului Svetoslav Pomenov și a țarului Boris al III-lea. Bulgaria a profitat de schimbările geopolitice — în special de pretențiile URSS asupra teritoriilor românești (Bessarabia și Bucovina de Nord) — pentru a-și asigura un sprijin internațional larg din partea Germaniei, a URSS, a Regatului Unit și a Statelor Unite.
• Soluție permanentă: Deoarece a fost formalizată înainte ca Bulgaria să adere la Pactul Tripartit și recunoscută de toate marile puteri, ajustarea granițelor a supraviețuit intactă tratatelor de pace de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Costul uman și strămutările

• Schimbul obligatoriu de populație: Acordul a impus un transfer de populație: aproximativ 66.000 de bulgari au fost relocați din Dobrogea de Nord în Bulgaria, în timp ce aproximativ 108.000 de români s-au mutat spre nord.
• Tragedie umanitară: Relocarea forțată a despărțit familiile mixte, a impus abandonarea caselor și a proprietăților strămoșești și a provocat grave dificultăți emoționale și administrative. Criticii naționaliști ai vremii au considerat pierderea Dobrogei de Nord un eșec, deși Dobrogea de Nord era românească încă din 1878 și nu putea fi recuperată în mod realist.

Motivele marginalizării istorice

• Suprimarea imediată după 1940: Odată cu aderarea la puterile Axei în martie 1941, Bulgaria a minimizat referirile la tratat pentru a menține armonia diplomatică cu aliatul său, România.
• Ștergerea din memoria colectivă în era socialistă (după 1944): Sub influența sovietică, atât Bulgaria, cât și România au devenit aliați socialiști. Noile autorități au minimizat în mod intenționat importanța tratatului, deoarece acesta reprezenta un succes incontestabil obținut de regimul monarhic detronat. Memoria publică a fost redirecționată către luptele de clasă, mai degrabă decât către realizările diplomatice ale fostului guvern.
• Contrastul cu narațiunea națională: În istoriografia bulgară, pierderile tragice (cum ar fi Macedonia) au eclipsat adesea victoriile diplomatice pașnice, lăsând Tratatul de la Craiova relegat în principal la memoria regională locală din Dobrogea.

Concluzie

Tratatul de la Craiova reprezintă un exemplu rar de diplomație bulgară pragmatică și eficientă. Autorul susține că data de 7 septembrie 1940 merită recunoscută nu doar ca un moment de referință regional, ci ca o realizare centrală a statalității bulgare moderne.

Articol

Revenirea Dobrogei de Sud la Bulgaria în 1940 este singurul caz în care Bulgaria a reușit să recâștige teritoriul pierdut ca urmare a războaielor catastrofale din secolul al XX-lea. Cu toate acestea, în temeiul Tratatului de la Craiova, mii de bulgari au fost strămutați forțat. Astăzi, aceste evenimente rămân marginale în percepția publică și în istoriografie.

Este un fapt binecunoscut că Bulgaria s-a aflat de partea învinsă în Războiul Interaliat, precum și în ambele războaie mondiale. Acest lucru a dus la două catastrofe naționale, una dintre ele fiind pierderea Dobrogei. Eșecul din cel de-al Doilea Război Mondial a dus la o schimbare completă a regimului din țară și la o reorientare a orientării sale geopolitice. În acest context, sunt puține evenimente care pot fi considerate succese naționale incontestabile pentru Bulgaria în secolul al XX-lea. Un astfel de eveniment este, fără îndoială, declararea independenței din 1908, care a legitimat țara în relațiile internaționale. Pe bună dreptate, această independență este astăzi una dintre sărbătorile oficiale ale Republicii.

Revenirea Dobrogei de Sud, la rândul său, a fost, de asemenea, un eveniment de o importanță deosebită. Aceasta a avut loc la 7 septembrie 1940, odată cu semnarea Tratatului de la Craiova între Bulgaria și România. Cu douăzeci și șapte de ani mai devreme, Dobrogea de Sud fusese anexată de România în temeiul Tratatului de la București din 1913 – unul dintre cele două acorduri care au pus capăt Războiului Interaliat, care s-a dovedit a fi catastrofal pentru Bulgaria. Tratatul de la Craiova nu numai că a conferit o legitimitate simbolică, precum independența, ci a și schimbat în mod direct soarta unei populații de peste 300.000 de oameni. Nu numai că cea mai fertilă regiune producătoare de cereale a țării a revenit în granițele sale, ci și orașe importante precum Dobrici și Silistra, precum și porturile de la Marea Neagră, Balcic și Kavarna.

Dacă nu ar fi fost evenimentele de la Craiova, aceste orașe ar fi făcut astăzi parte din România. Evenimentele din 1940 au reprezentat un triumf incontestabil pentru diplomația bulgară, care a așteptat cu răbdare momentul potrivit, a găsit un echilibru între marile puteri și a obținut sprijinul nu numai din partea Germaniei și a URSS – care aveau un interes direct în redistribuirea teritoriilor din Balcani – ci și din partea Regatului Unit și a Statelor Unite. Bulgaria a insistat ca restituirea Dobrogei să fie formalizată printr-un tratat cu România, care urma să fie semnat înainte de izbucnirea pe scară largă a Marelui Război, având deja experiența amară din Primul Război Mondial, când teritoriile care fuseseră promise și confiscate au fost restituite ulterior. În același timp, Ungaria a recuperat vasta regiune a Transilvaniei de Nord de la Regatul României, dar a făcut acest lucru prin arbitraj german, care urma să fie ratificat după încheierea războiului. În cele din urmă, acest lucru nu s-a întâmplat, iar Transilvania a redevenit românească după 1947.

Cu alte cuvinte, Tratatul de la Craiova a reprezentat un succes pe mai multe planuri, unul greu de comparat cu orice alt eveniment din istoria Bulgariei secolului al XX-lea: sute de mii de bulgari s-au întors în patria lor, teritoriul Bulgariei a fost extins cu 7.500 de kilometri pătrați, iar perspectivele economice și geopolitice ale țării au fost transformate prin accesul strategic la Dunăre și la Marea Neagră. Pe deasupra, evenimentul a fost acceptat și ratificat nu doar de România, ci de toate marile puteri, și a avut loc fără război, prin mijloace exclusiv diplomatice: un fapt foarte rar pentru o regiune tulburată precum Balcanii. Și toate acestea chiar la începutul celui mai sângeros conflict mondial. Acesta este și motivul pentru care Tratatul de la Craiova nu a fost renegociat atunci când au fost semnate tratatele de pace după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, chiar dacă Bulgaria se afla de partea învinsă.

Un succes național rar

În 1940, Bulgaria s-a bucurat de un triumf național rar, foarte rar. „Călc pe lanțurile sclaviei”, a spus generalul-locotenent Gheorghi Popov – numit la 11 septembrie 1940 în funcția de guvernator general al Dobrogei de Sud – mulțimii adunate la Silistra, în momentul în care trupele bulgare intrau în oraș. Entuziasmul este autentic și, cel puțin pentru o scurtă perioadă, o populație care îndurase 27 de ani de stăpânire străină, asimilare culturală, confiscarea pământurilor și colonizarea etnică a orașelor și satelor sale de către populația română poate răsufla ușurată.

Este interesant de remarcat ce a scris în jurnalul său Stefan Tanev, pe atunci redactor-șef al ziarului cu cel mai mare tiraj, „Utro”. Jurnalul era destinat uzului personal și a fost publicat abia recent; cu alte cuvinte, este lipsit de orice urmă de propagandă sau cenzură, caracteristice acelei epoci:

„Zilele cuceririi Dobrogei de Sud de către armată vor rămâne de neuitat. Zile de exultație și lacrimi de bucurie. Când ajungi la Varna, ai senzația că ai pășit într-o altă lume[…] 21 septembrie. Lângă graniță, de-a lungul drumului spre Balcic, s-au adunat bărbați și femei din satele din împrejurimi. O mulțime de mii de oameni. Bucurie extraordinară. Ofițeri și soldați, împodobiți cu șaluri și cămăși donate de localnici. O mare de flori. Cu siguranță nu a mai rămas nici măcar o singură floare în satele din împrejurimi. Totul a fost spontan, fără nicio constrângere. Nu poți ține oamenii în sate. La graniță, o panglică tricoloră era întinsă peste un arc, pe care generalul Popov a trebuit să o taie pentru ca trupele să poată porni spre Balchik.[…] Nu îndrăznesc să încerc să descriu bucuria oamenilor. Am plâns de mai multe ori. Și multe zile după aceea, ori de câte ori începeam să vorbesc despre primirea făcută trupelor noastre în Dobrogea, izbucneam mereu în lacrimi”.

Toate amintirile contemporanilor, precum Tanev, vorbesc despre un entuziasm atât de sincer încât, cel puțin pentru un scurt moment, a făcut societatea să uite problemele zilei. Iar acestea nu erau chestiuni minore: este un fapt că, în 1940, Bulgaria era un stat sub regim autoritar, în care partidele politice erau interzise, iar rolul parlamentului era redus la minimum. Furtuna celui de-al Doilea Război Mondial începea să se dezlănțuie, iar sentimentele fasciste și cvasi-fasciste care izbucneau pe tot continentul prefigurează noi realiniări majore pe harta Europei. Nu se poate nega faptul că însăși Tratatul de la Craiova a fost încheiat cu sprijinul Germaniei naziste. La acea vreme, Bulgaria era o țară neutră, iar Hitler căuta să atragă atât Bulgaria, cât și România în sfera sa de influență. Întrebarea era cât de bine își va juca Bulgaria cartea, având în vedere că, cu doar un an înainte, nici Germania, cu atât mai puțin Marea Britanie și ceilalți învingători ai Primului Război Mondial, nu planificaseră vreo schimbare teritorială în detrimentul României. România însăși avea o mare valoare pentru planurile viitoare ale Germaniei privind Balcanii – dispunea de rezerve de petrol, de o armată mai numeroasă decât cea a Bulgariei și de organizații pronaziste mult mai influente, gata să urmeze politicile Führerului.

Însă Bulgaria și-a găsit ocazia după 26 iunie 1940, când URSS a prezentat României o notă prin care cerea predarea pașnică a Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Ungaria a devenit, de asemenea, mai activă în ceea ce privește problema Transilvaniei. Acest lucru i-a oferit Bulgariei ocazia de a-și afirma cererile destul de clar: dacă urma să aibă loc o revizuire a granițelor României, atunci și nouă trebuia să ni se restituie Dobrogea de Sud.

Chiar și după 27 de ani de stăpânire românească, grupul etnic bulgar era mult mai numeros decât cel românesc în regiune. Totuși, acest lucru nu duce în mod necesar la o soluționare teritorială echitabilă, așa cum știe chiar Bulgaria din eșecurile sale geopolitice anterioare. Este nevoie de o diplomație abilă între Germania, URSS, Italia și Regatul Unit pentru a se asigura că cererile Bulgariei sunt îndeplinite. În persoana ministrului de externe de atunci, Ivan Popov, și a unor personalități precum diplomatul Svetoslav Pomenov, au existat oameni care s-au ridicat la înălțimea situației. Nici rolul țarului Boris al III-lea nu poate fi trecut cu vederea, în ciuda guvernării sale autoritare atât asupra politicii interne, cât și asupra celei externe a țării.

Cealaltă fațetă a monedei

Românii doreau să păstreze cel puțin Silistra și Balchik până în ultimul moment – prima din motive strategice, cea de-a doua din motive sentimentale. Bulgarii nu aveau nicio intenție să cedeze, dar totuși a fost necesar să se facă unele compromisuri. În acest caz, aceasta a însemnat acceptarea unui schimb obligatoriu de populație – bulgarii din Dobrogea de Nord urmau să părăsească România, în timp ce românii din Dobrogea de Sud urmau să se întoarcă în patria lor. Aproximativ 66.000 de bulgari și-au părăsit casele și s-au stabilit în principal în Dobrogea de Sud. Aproximativ 108.000 de români au plecat definitiv în direcția opusă.

Ca orice strămutare forțată, și aceasta s-a transformat într-o tragedie. Asen Kemilev, membru al comisiei bulgare pentru strămutare, descrie în memoriile sale diverse aspecte dramatice ale mutării – separarea familiilor din căsătoriile mixte, criza de identitate a familiilor, despărțirea de patria natală și de bunurile materiale, arbitrarul administrativ și despărțirea îndrăgostiților. Au avut loc abuzuri masive din partea autorităților de frontieră de ambele părți. Chiar și la acea vreme, naționaliștii bulgari protestau că acordul era dezavantajos pentru Bulgaria – populația bulgară, care se afla în Dobrogea de Nord încă din secolul al XIX-lea, era strămutată, în timp ce coloniștii români din Dobrogea de Sud erau veniți de foarte puțin timp – stabilindu-se acolo după 1918. Cu toate acestea, se trece cu vederea un fapt foarte important: în ciuda prezenței unei populații bulgare, regiunea Dobrogea de Nord nu se aflase niciodată în granițele statului bulgar. Încă de la Congresul de la Berlin din 1878, Rusia a cedat-o României ca despăgubire pentru regiunea Basarabiei, pe care o anexase ea însăși. De atunci, Dobrogea de Nord a fost o zonă de românizare activă și, trebuie spus, destul de reușită. În așa măsură încât regiunea nu a fost, în realitate, niciodată o țintă a politicii externe bulgare, cu excepția unei scurte perioade din timpul Primului Război Mondial.

Cu toate acestea, au existat întotdeauna maximaliști și falci, în special în 1940. Aceștia sunt prezenți și astăzi – se aud voci care susțin că Craiova a reprezentat mai degrabă o tragedie decât un succes pentru diplomația bulgară. Din perspectiva „persoanelor strămutate”, așa cum rămân ele în memoria colectivă, acest lucru este adevărat în majoritatea cazurilor, indiferent dacă erau bulgari sau români. Dar din perspectiva politicii de stat, ar fi cu totul nerealist să ne așteptăm ca, în 1940, Bulgaria să fi putut asigura controlul asupra întregii regiuni a Dobrogei. Dacă populația bulgară ar fi rămas în partea de nord, conform oricărei logici istorice, astăzi ar fi fost în mare parte asimilată.

Marginalizarea istorică

De ce, atunci, deși Tratatul de la Craiova a reprezentat un succes aproape fără precedent în istoria bulgară a secolului al XX-lea, astăzi amintirea acestuia a fost marginalizată? Reunirea Dobrogei de Sud este comemorată doar la nivel local, în Dobrogea însăși. În memoria noastră națională, războaiele pierdute, precum Primul Război Mondial, sunt asociate cu amintiri mai „eroice” decât o victorie reală, cum ar fi cea din 1940. Chiar și în cercurile academice, evenimentele de la Craiova sunt discutate în primul rând la nivel local, în cadrul Dobrogei. Abia anul trecut, pentru prima dată, un comitet organizator a ținut o conferință importantă la Sofia pentru a marca aspectele naționale și internaționale ale Tratatului de la Craiova, la care au participat și invitați din România.

Cum ajunge un eveniment să fie amintit ca un triumf sau să fie marginalizat? Este influențat de propria sa semnificație istorică sau mai degrabă de circumstanțele politice care îl înconjoară? În martie 1941, Bulgaria a aderat la Pactul Tripartit, devenind astfel aliată nu numai a Germaniei naziste, ci și a României. Acest lucru a determinat diplomația bulgară să dea dovadă de mare prudență și, pe fondul celui de-al Doilea Război Mondial, să evite evocarea unor evenimente precum retrocedarea Dobrogei, care ar fi putut exacerba tensiunile dintre cele două țări. Tratatul de la Craiova a fost relatat triumfal în presa bulgară în 1940, dar în anul următor a fost aproape complet absent din relatările istorice. Această tendință a continuat până în 1944, mai ales că și Bulgaria se afla în plin război și se confrunta cu probleme mai urgente.

Evenimentele de după septembrie 1944 sunt bine cunoscute – atât Bulgaria, cât și România au devenit state socialiste și au intrat în sfera de influență sovietică. Ca aliați în noile condiții, cele două state erau și mai puțin dispuse să menționeze Tratatul de la Craiova, mai ales că acesta fusese semnat de fostele regimuri monarhice, acum demonizate.

Craiova s-a dovedit a fi un succes incomod: fusese obținut de un stat al cărui regim politic noile autorități erau obligate să-l prezinte exclusiv ca pe un eșec istoric. Nu este nevoie să se interzică orice mențiune a tratatului; este suficient să i se retragă locul central din narațiunea națională. Nu se comemorează nicio aniversare a recuperării Dobrogei, iar amintirea dominației române se estompează pe fundalul noii restructurări socialiste a regiunii și a întregii țări. Dacă există vreo referire la evenimentele din acea perioadă, aceasta are scopul de a evidenția activitățile activiștilor comuniști bulgari precum Docho Mihaylov, care, conform narațiunii oficiale a perioadei interbelice, a luptat pentru drepturile atât ale clasei muncitoare bulgare, cât și ale celei române.

În anii 1980, ca urmare a naționalismului în creștere din Europa de Est, au început să apară în Bulgaria lucrări academice care recunoșteau rolul evenimentelor din 1940, fără însă a le integra în narațiunea generală a istoriei bulgare.

Astfel, schimbările politice de după 1944 nu au modificat granița convenită la Craiova, dar au modificat memoria modului în care acea graniță fusese stabilită. Astfel, ni se arată cum o țară poate pierde teritoriu prin război și îl poate recâștiga prin diplomație, dar, zeci de ani mai târziu, poate pierde memoria propriei realizări.

Astăzi, situația este de așa natură încât, după ani de absență din memoria publică, revenirea Dobrogei în teritoriul bulgar, precum și perioada de 27 de ani de stăpânire românească asupra regiunii, sunt foarte puțin cunoscute de public. Chiar și istoriografia de specialitate mai are mult de parcurs pentru a face lumină asupra multor realități ale acelei perioade – greutățile cu care s-a confruntat populația locală supusă romanizării, politicile specifice românești din regiune, care nu au fost neapărat toate negative, precum și activitățile liderilor societății bulgare, care fie s-au opus noilor autorități, fie s-au adaptat la acestea, fie din motive naționale, fie din motive de clasă.

Este curios că, în timp ce cunoaștem detalii istorice extraordinare despre o cauză pierdută – ceea ce a devenit, în cele din urmă, Macedonia – permitem existența unor lacune istoriografice uriașe în ceea ce privește singurul nostru teritoriu recuperat.

Desigur, istoria ca știință – și, prin extensie, memoria națională – a fost întotdeauna supusă priorităților politice. Iar în politică, cauzele imaginare și conflictele construite simbolic sunt foarte adesea mai importante decât realizările reale. Dar nu este oare timpul ca drama populației din Dobrogea din 1940 – atât bucuria întoarcerii în granițele bulgare, cât și tragedia persoanelor strămutate – să primească în sfârșit măcar o mică parte din locul pe care îl merită în istorie?

Dobrogea de Sud nu este doar un teritoriu recuperat. În timp ce alte acțiuni bulgare au lăsat în urma lor cimitire, coloane de refugiați și vecini înverșunați, Dobrogea a fost restituită printr-un tratat recunoscut de ambele părți. Craiova dezvăluie o latură a Bulgariei pe care o amintim rar: răbdătoare, diplomatică, capabilă să recunoască momentul potrivit și să-și apere interesele fără a recurge la război. Tocmai de aceea, 7 septembrie 1940 merită să fie considerat nu ca un eveniment regional specific Dobrogei, ci ca un eveniment de o importanță capitală pentru statalitatea bulgară.

Foto: Generalul Gheorghi Popov, numit guvernator general al Dobrogei de Sud după reintegrarea regiunii în granițele Regatului, ține un discurs la Dobrici (sursă: Mediapool)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui în limba română din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author