Viviana Anghel: Criza partidelor politice din România a deschis spațiu pentru alți actori, care cer “accountability”

Vladimir Mitev

Rezumat

În acest interviu realizat de Podul Prieteniei, Viviana Anghel, președinta Asociației „Pro Democrație” (APD), prezintă o analiză a crizei judiciare, politice și sociale din România din vara anului 2026.

Concluzii cheie

• Tensiuni judiciare și instituționale: Discursul public radicalizat dăunează sistemului de justiție. Deși cetățenii au dreptul să evalueze serviciile publice, problemele judiciare structurale — precum subfinanțarea și instabilitatea legislativă — necesită un dialog structurat între guvern, profesioniștii din domeniul juridic și ONG-uri, mai degrabă decât o confruntare publică.
• Critica „reformelor”: Măsuri precum cele conduse de Ilie Bolojan sau reducerile cheltuielilor pentru educație reprezintă austeritate și reduceri bugetare, mai degrabă decât o reformă adevărată și calitativă. O reformă autentică trebuie să garanteze tratamentul egal și echilibrul social, în loc să creeze disparități sistemice.
• Criza partidelor politice: Partidele politice tradiționale se confruntă cu o scădere severă a încrederii din cauza politizării excesive, a lipsei diferențierii ideologice, a democrației interne formaliste și a clientelismului. Forțele anti-establishment dețin acum o parte semnificativă a electoratului (~44%).
• Trecerea către responsabilitatea civică: Pe măsură ce încrederea în partide scade, responsabilitatea orizontală se îndreaptă către entități nepartizane — jurnalismul de investigație (de exemplu, Recorder, G4Media), ONG-urile de monitorizare și autoritățile de reglementare sectoriale. Cu toate acestea, societatea civilă poate doar să completeze, nu să înlocuiască, reprezentarea politică formală.
• Rolul Generației Z: Implicarea politică a tinerilor reprezintă atât o oportunitate, cât și un risc. Deși Generația Z este pricepută în domeniul digital și ghidată de valori (fapt demonstrat prin alegerea unor personalități independente precum Nicu Ștefănuță), energia lor riscă să fie fragmentată în „camere de ecou” digitale sau cooptată de platforme anti-sistem dacă nu se dezvoltă canale formale de participare civică

Interviu

Introducere

Asociația Pro Democrația (APD) este o organizație neguvernamentală, non-profit și nepartizană, înființată în 1990, cu 36 de ani de experiență în implicare civică, bună guvernare și educație democratică. APD a contribuit în anii de tranziție democratică la reforma legii electorale (statutul observatorului intern), a observat alegeri în țară și străinătate, a organizat primele forumuri de candidați din România și a facilitat de-a lungul timpului dialogul dintre decidenți, instituții și cetățeni. Realizări notabile: a condus, în 2013, dezbaterile Forumului Constituțional (inițiat de Parlament în parteneriat cu APD) pentru revizuirea Constituției, iar legea votului uninominal, aplicată în legislatura 2008-2012, a pornit dintr-un proiect propus de APD.

Viviana Anghel este președinta Asociației Pro Democrația. Este cadru didactic universitar și activează profesional în domeniul politicilor publice, al studiilor de impact și al analizei organizationale. Are o experiență vastă în societatea civilă – este membră a asociației de peste 20 de ani – și a lucrat atât în administrația publică centrală, cât și în cadrul puterii legislative.

„Curentul reformist” din politica românească

Cum apreciezi evenimentele de la joi, 18 iunie 2026, când sistemul judiciar a atacat sistematic „curentul reformator”?

Din păcate, dezbaterea despre justiție a fost confiscată de poziții maximaliste, care transformă subiecte complexe în confruntări spectaculoase, cu efect de decredibilizare a instituțiilor și de slăbire a încrederii cetățenilor. Justiția nu poate funcționa sub presiunea permanentă a etichetărilor, a judecăților sumare și a „verdictelor” date în spațiul public, în afara garanțiilor legale și constituționale. Pe de altă parte, cetățenii sunt justițiabilii deserviți de justiție ca serviciu public și au tot dreptul, fie individual, fie în formă organizată (ONGuri, platforme, mișcări, etc) să se raporteze la calitatea acestui serviciu public (=care funcționează prin alocare de bani publici). 

De reținut este că evoluțiile pozitive din ultimii ani, precum ridicarea Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) și intrarea României în Spațiul Schengen au fost posibile grație unui  cadru legislativ în domeniul justiției apreciat ca fiind compatibil cu standardele europene privind independența justiției și protecția drepturilor fundamentale. Aceste progrese arată că soluțiile reale se obțin prin procese de reformă, dialog instituțional și expertiză, nu prin radicalizarea discursului.

Dat fiind caracterul tehnic al domeniului, orice dialog trebuie structurat între puterile statului, profesiile juridice și organizațiile neguvernamentale. Numai prin asemenea mecanisme pot fi abordate coerent problemele cronice ale sistemului: subfinanțarea, instabilitatea legislativă, condițiile de lucru – care afectează direct calitatea actului de justiție și încrederea publicului.

Cât de corect e să numim acest curent reformator? În ce constă reformele sale? Oare nu e un curent al austerității, al tăierilor, al reducerilor, dar fără schimbare calitativă a sistemului?

Așa este, nu este un curent per se reformator.

În primul rând, reforma trebuie să aducă echitate, nu dezechilibre, precum cel din sectorul Educației, care a adus un risc major sistemului de învățământ și a decredibilizat orice bune intenții care ar fi putut însoți acest curent reformator. Să notăm te rog că ministrul Educației (D. David) care a operat „reforma”(=tăierilor)  a dispărut aproape complet din spațiul public.  

Principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii trebuie aplicat în toate reformele cu impact major asupra societății.  Educația, sănătatea, justiția nu se autofinanțează, și nici alte sectoare publice nu se autofinanțează, iar administrarea responsabilă a fondurilor publice este esențială pentru întregul sector public – dacă ne dorim ca acesta să fie funcțional și durabil; 

Așa încât, este dreptul Guvernului ca administrator al fondurilor publice să administreze echitabil aceste cheltuieli.  Din aceste considerente, Guvernul are datoria să se asigure că toate sectoarele și categoriile profesionale sunt tratate egal în fața legii și că sectorul public este administrat sustenabil, fără prioritizări discreționare care trec drept privilegii în fața cetățenilor sau ale altor sectoare care așteaptă la rând ca “reforma” să le fie favorabilă. 

Posibile consecințe ale crizei politice

Ce va urma pentru viața politică și socială din România dacă statul român, Palatul Cotroceni și ceea ce trece ca status quo – partidele clienteliste și suveraniste reușesc să-și impună un guvern? Ce va însemna asta pentru sectorul ONG, pentru poziția României în UE, pentru problemele financiare și economice ale țării?

La începutul verii, teoretic vorbind, cele două variante posibile erau alegeri anticipate vs. suspendarea președintelui ND. 

 Dar așa cum am zis… never say never: Băsescu a declarat public că nu va desemna premier pe Victor Ponta și când a epuizat toate cărțile, a trebuit să îl nominalizeze premier. La fel și Iohannis, a nășit o coaliție PNL-PSD, după ce în vara lui 2020 a acuzat PSDul că „se luptă în birourile secrete din Parlament ca să dea Ardealul ungurilor”.  Dar la toamna care bate la ușă, vor prima interesele specifice și imediate. Acestea se leagă de supraviețuirea legislaturii 2024-2028 și mandatului prezidențial.

Cu privire la sectorul ONG: probabil că va genera mai multă coeziune civică. Posibil să prolifereze și noi curente/mișcări civice local-naționale („suveraniste”) sau să capete mai multă expunere mediatică. 

Oare acest conflict între două grupuri relativ clar conturate care acum se desfășoară și prin proteste stradale, va duce la un blocaj al statului și la o adâncire a crizei economice?

Nu cred. Vedem că pe anumite chestiuni mari partidele se înțeleg, discută în prealabil la Cotroceni. Singurul hop va fi legea salarizării  -care necesită, într-adevăr, mai multă dezbatere și analiză în societate. Este normal – vorbim de o reformă cu un impact social și bugetar major (anumite sectoare care în prezent sunt plătite pe legi speciale, vor fi incluse în această unică lege) adoptată prin lege organică. 

Rolul românilor pro-UE și al curentului progresist din România

Dacă citim anularea alegerilor prezidențiale din 2024, refacerea alegerilor cu principali candidați Nicușor Dan și George Simion și evoluțiile în ultimul an, care au dus la o profundă dezamăgire față de președintele actual, ce concluzie putem trage despre evoluțiile sociale și politice din România? Cum s-a întâmplat că elitele frumoase, libere și deștepte, clasa urbană și educată de mijloc nu s-au prins că au de a alege între doi candidați suveraniști și susținători ai legionarismului și trumpismului? 

Nu e nimic nou. Elitele și intelecualii publici cultivate de Traian Băsescu s-au înșelat și cu Iohannis. Problema este că în România majoritatea intelectualilor publici sunt de dreapta (în sens ideologic și activist) cu toate că teoria ar spune că în capitalism, intelectualii sunt de stânga. Aceasta se explică în parte tranziției post-comuniste către democrație întârziate, incrementale, fără o direcție neo-liberală clar asumată de regimul Iliescu care a dominat această perioadă. 

Ce însemna noua înșelare a votantului român pro-european pentru politica română și pentru opțiunea pro-europeană din România? Oare putem aștepta un viraj al acestui votant spre stânga progresistă (de genul de Sens, Reper) sau către partide Verde pro-UE? Ce înseamnă și pentru partea militantă din ONG-urile românești?

Nimic nou sub soare. După 2016, observăm o creditare recurentă a ofertelor politice anti-sistem: USR (2016, 2020, 2024), AUR (2020, 2024), SOS România (2024), POT (2024). În 2024, partidele anti-sistem parlamentare și facțiunile care s-au desprins din acestea, au atins potențialul maxim și cumulează împreună aproximativ 44% dintre opțiunile electoratului, la egalitate cu partidele tradiționale, percepute “de sistem” care au împreună aproximativ 45% (excludem aici efectul redistribuirii voturilor).

Pe fond, România se confruntă cu o criză profundă și prelungită a partidismului românesc. Societatea reală este în afara partidelor politice. Acestea nu mai au în cadrul lor decât o parte nesemnificativă a cetățenilor. Partidele –sistem sunt în scădere accelerată a aderenței lor la public.

O parte semnificativă a cetățenilor tind să nu își mai satisfacă nevoia de participare politică prin intermediul partidelor tradiționale, pe care le percep drept afaceri de „clan” din cauza politizării excesive care transgresează chiar și eșalonul 2 și 3 din administrație. 

Sintetic, electoratele de stânga și dreapta ale partidelor tradiționale au fost cultivate în spirit partinic și militant (în sensul membership-ului politic), conservator, naționalist, anti-reflexiv, centrate pe urban mic și rural și nu au cultivat membri aduși din rândul elitelor intelectuale care să imprime spiritul valorilor europene. Atunci când au atras astfel de membri, i-au marginalizat din punct de vedere al influenței în procesele decizionale din partid.

Prăbușirea capitalului de încredere în autorităţile politice se înscrie în curentul generalizat din majoritatea democrațiilor, așa cum arată un studiu din 20258. Declinul încrederii în parlament și partide a fost accentuat de criza economică-financiară din 2008 în toate regimurile democratice de la nivel global, în timp ce încrederea în instituții de forță precum poliţia a crescut accentuat, în medie cu 13 puncte procentuale. S-a deschis, astfel un culoar pentru autoritarism.

Ținând cont de cele de mai sus, precum și de rezultatele votului la alegerile parlamentare și prezidențiale din 2024 (structurat pe vârste), situația tinerilor sugerează un potențial de vot anti-sistem. Deoarece cota de încredere în politicieni nu este încă prăbușită în rândul tinerilor, există deopotrivă o oportunitate civică și politică uriașă. Din eurobarometrul 2024 rezultă că tinerii români au alte motive pentru absența de la urne (13% au declarat că au avut de onorat alte angajamente în ziua votului, 14% nu au fost suficienți de informați – printre motivele pe care le declară). Doar 16% dintre ei declară că care nu au votat pentru că nu au încredere în politicieni, în timp ce alți 16% declară că nu au identificat niciun candidat care să le reprezinte viziunea. Oferirea unor alternative de implicare (civică și politică) la Tik Tok, Youtube, Facebook și Instagram este, din punctul meu de vedere, urgentă. Altfel, vom vedea efectele la alegerile din 2028. 

Cum vezi viitorul politic al „curentului reformator” în epoca Trump și epoca Dan?

Din moment ce președintele Nicușor Dan a ținut să scris într-un articol de opinie publicat de newsmax.com că „În România, sprijinul pentru Donald Trump rămâne foarte ridicat”, înclin să cred că va depinde destul de mult de epoca Trump. În acest moment, impresia pe care o lasă ND este că a dezbrăcat haina progresistă – nu știm de ce – poate că a fost forțat de împrejurări mai puțin cunoscute. Dar reținem în acest context că ND nu a mai publicat, așa cum a promis, raportul despre anularea alegerilor în 2024. Dacă va candida la alegerile din 2028, ND va fi susținut de o platformă prezidențială anti-sistem însă este greu de crezut că fără susținerea partidelor de dreapta  (USR, PNL) va obține un nou mandat.

Criza politică din România din 2026

Acum 10 ani zile în politica românească exista un entusiasm că vin oameni noi în politica, o generație tănără și educată, care nu e atât de coruptă cât erau parinții ei, care la rândul lor au făcut poate prea multe compromisuri în timpul tranziției. Filmul Bacalaureat într-un sens se referă la aceste compromisuri și la corupție părinților, dar și la speranța pe care tinerii, oamenii noi o pot purta. Însă azi, 10 ani după alegerile parlamentare din 2016, în care USR a intrat în parlament reformă pare a fi un cuvânt murdar pentru multă lume în România. Da, mai există așa-numitul curent reformist, dar oponenții lui și oamenii care au suferit din reforme zic că Ilie Bolojan n-a reformat nimic și doar a tăiat și redus statul social.  Observi și tu că România se află într-o criză politică nu doar în sensul că nu poate forma guvern, ci și pentru că partidele românești sunt în criză. Cum s-a ajuns la această criză și în ce se exprimă ea? Oare criză e la nivel la idei? La nivel de cadre? La nivel de viață internă a partidelor? Sau altundeva?

Aș distinge patru straturi la care se deruleză critica, nu unul singur. 

La nivel de idei, partidele tradiționale au pierdut de peste 10 ani capacitatea de a produce proiecte programatice distincte dpvd doctrinar – dreapta și stânga românească seamănă tot mai mult între ele odată ajunse la guvernare, ceea ce erodează funcția lor esențială de a oferi alternative reale de politici publice. 

La nivel de cadre, mecanismul de selecție rămâne cooptarea pe criterii de loialitate față de lideri locali, nu meritocrația. De aici marginalizarea sistematică a membrilor veniți din rândul elitelor intelectuale, pe care am menționat-o deja. 

La nivel de viață internă, congresele și alegerile interne rămân formale, fără competiție reală de idei sau candidați, ceea ce blochează exact mecanismul prin care un partid s-ar reînnoi organic. 

Și, în sfârșit, la nivelul relației cu societatea, opacitatea finanțării și politizarea excesivă a administrației (până la eșaloanele 2-3, cum spuneam) transformă partidele în structuri de tip clientelar, nu în vehicule de reprezentare. Este un eșec al instituționalizării partidelor politice, o condiție de altfel obligatorie pentru consolidarea democratică.

Noii actori cer responsabilitate în politica și societatea românească

În ce măsură această criză a ideii de reformă, a subiectivității politice prin partide, a viziunilor pentru o România nouă, care poate inspira vor duce la alte forma de acțiune socială/politică/publică? Dacă miza puterii politice, dacă gradul de schimbare adus prin politică scade, oare asta nu permite un rol mai mare pentru sectorul ONG, pentru media independente, pentru cooperative sau activități non-profit, șamd? Ce fel de forme noi de acțiune deliberată se observă în societate românească azi?

Cred că vedem deja o  tranziție, nu doar o posibilitate viitoare. Pe măsură ce partidele își pierd capacitatea de agregare a cerințelor sociale, funcția de „accountability” orizontală se mută parțial către actori non-partidici: jurnalismul de investigație (Recorder, PressOne, G4Media), platformele de mobilizare civică (Declic), organizațiile de monitorizare (inclusiv APD, cu cei aproape 36 de ani de activitate în zona responsabilizării partidelor și educației publicului pentru democrație), regulatorii sectoriali mai activi. Societatea civilă a preluat demult rolul de „școală a democrației” și a adus o contrapondere în contextul în care instituțiile formale au slăbit. O mențiune importantă aici este și că sistemul educațional este în criză de la atâtea experimente nereușite în loc de strategii și politici publice coerente cu o viziune strategică pe termen lung.  Important de spus însă: aceste forme pot fi doar un complement la reprezentarea politică, nu un substitut. Ele pot cere socoteală, pot declanșa reacția instituțiilor, dar nu pot produce singure legitimitate electorală sau guvernare. Riscul, dacă acest transfer de funcție devine permanent fără o reformă a partidelor, e o democrație care funcționează „pe lateral”, prin presiune civică și presă, nu prin reprezentare – fragilă pe termen lung. Trebuie spus răspicat că societatea civilă nu este o cauză a democrației, ci doar contribuie la consolidarea ei. 

Oare criza partidelor sau al tendinței politice din România nu este un semn de succes pentru societatea românească? Văd tot mai mult media independente să facă investigații care duc la intervenția parchetului și a curățării societății prin revolta opiniei publice și intervenția instituțiilor. Vedem și regulatori din domeniul de finanțe sau în ceea ce privește competiție care sunt proactivi. Este și intervenția a instituțiilor când apare limbaj de ură în societate. În ce măsură putem spune că societatea românească intră într-o etapă mai matură în care instituțiile statului român, societatea civilă și legislația europeană duc la o înnoire a societății și la creșterea standaredlor democratice și de piață liberă?

Răspunsul e ambivalent, și cred că merită spus exact așa, nu tranșant. Pe de o parte, da: proliferarea investigațiilor jurnalistice care duc la intervenția parchetului, atitudinile proactive, reacția instituțională la discursul de ură și dezinformare – toate acestea sunt semne de ceea ce literatura numește „societal accountability”, un mecanism suplimentar față de „accountability-ul” electoral clasic, și un indicator de maturizare democratică. Până la urmă, putem reconceptualiza democrația modernă, civică sub forma unui ansamblu de regimuri parțiale echivalente aferente fiecărui sector: instituțional, politic, societate civilă, etc.

Pe de altă parte, o criză de partide fără reînnoire nu se transformă automat în maturizare. Ea poate la fel de bine deschide, cum spuneam, „un culoar pentru autoritarism”, mai ales când încrederea se relocă preferențial spre instituțiile de forță, nu spre cele reprezentative. Diferența dintre cele două trasee (maturizare vs. erodare) se joacă în măsura în care elitele și masele ajung să trateze regulile democratice ca „singurul joc din oraș”  sau dacă o parte semnificativă a electoratului rămâne dispusă să le abandoneze pentru oferte anti-sistem, așa cum arată cel 44% pe care l-am menționat deja.

Cei mai tineri români (Generația Z) și rolul lor în politică

Cum privești rolul în politica a celei mai tinere generații – cea care este acum sub vârsta de 30 de ani. Această generație l-a votat pe Nicu Ștefănuță în Parlamentul European ca independent. Ea pare foarte apropriată ca poziții la vârstnicii săi din SUA‌ și din Europa de Vest, fiind pro-LGBT, pro-Palestina, pricepută le tehnologii, la satiră politică, șamd. În ce măsură această generație e capabilă să joace cu succes un rol pe care generația de acum 10 ani a tinerilor poate n-a reușit să-o facă – să înnoiască societatea, să arate un nou tip de politică și viață publică?

Aici aș fi prudent-optimistă. Structural, generația actuală  (Gen Z) seamănă cu cea de acum zece ani în privința entuziasmului inițial, dar are avantaje reale: e mai conectată valoric cu generația ei din Europa de Vest și SUA, mai pricepută tehnologic, capabilă să câștige reprezentare pe cont propriu, cum a arătat cazul Ștefănuță, independent de mecanismul partinic clasic. Miza e dacă această generație reușește să transforme prezența digitală și valorică într-o infrastructură politică durabilă, nu doar în vizibilitate mediatică – pentru că, așa cum am spus, tinerii nu au încă încrederea în politicieni „prăbușită”, ceea ce e o oportunitate civică reală, dar și o fereastră îngustă. Riscul e dublu: fie fragmentarea în bule digitale fără capacitate de coagulare instituțională, fie recuperarea acestei energii tot de curentele anti-sistem (AUR are, la rândul lui, priză la tineri, ca și USR, tot un partid anti-sistem între timp cooptat în sistem prin participarea la guvernare). Din perspectiva consolidării democratice, provocarea e exact cea pe care o semnalam: dacă nu apar alternative reale de implicare civică și politică -dincolo de TikTok, YouTube, Facebook, Instagram – riscăm ca energia acestei generații să rămână necanalizată până la 2028.

Foto: Viviana Anghel (sursă: Facebook/Viviana Anghel)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui în limba română din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author