Fabricile mândriei naționale. Bulgaria și România între istorie și mit

Iuliana Metodieva, Marginalia, 22 iunie 2026

Rezumat

Tema principală și contextul discuției

Discuția, moderată de Iuliana Metodieva, analizează procesele de creare a miturilor, demitologizării și naționalismului în Bulgaria și România. Accentul principal se pune pe modul în care societățile postcomuniste utilizează miturile istorice pentru a construi o exclusivitate națională, care sunt dependențele instituționale ale istoriografiei academice și cum inegalitățile sociale stimulează atitudinile șoviniste.

Personalul academic și continuitatea regimurilor

Docentul Rumen Petrov deschide discuția cu o paralelă între abordările intelectuale din România și Bulgaria. El îi menționează pe istoricii români Lucian Boia și Eugen Weber (Eugene Weber) ca exemple de gândire emancipată și antinaționalistă.

În contextul bulgar, docent Rumen Petrov subliniază lipsa unei tranziții radicale în mediile academice după 10 noiembrie 1989. Ca exemplu, el menționează cercetările sale privind Institutul de Teorii Sociale Contemporane din cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, ai cărui membri, după schimbări, au continuat fără obstacole să publice lucrări academice. El citează, de asemenea, raportul prof. Mito Isusov de la începutul anului 1990, care a redefinit rapid misiunea istoriografiei bulgare – de la marxism și lupta de clasă la dezvoltarea și apărarea identității naționale bulgare. Potrivit lui Rumen Petrov, știința oficială bulgară rămâne loială unor mituri precum „statul de 1300 de ani”, „măreția tracilor” și „robia turcească”, în care monarhia rusă și URSS au investit serios din punct de vedere istoric.

Dezbaterea intelectuală privind identitatea: Bulgaria vs. România

Vladimir Mitev completează tema referitoare la Lucian Boia, ale cărui cărți au fost traduse și în limba bulgară, și subliniază că în România există o dezbatere vie și dinamică privind identitatea națională. Spre deosebire de România, unde cărțile pe această temă circulă prin țară și provoacă discuții în masă în rândul intelectualilor, în Bulgaria identitatea națională este percepută mai degrabă ca ceva static și trimis de sus.

Mitev subliniază că legătura dintre elite și popor în Bulgaria este mai slabă, iar discuțiile se limitează adesea la postări pe Facebook. El remarcă, de asemenea, că istorici critici precum Lucian Boia și Neagu Djuvara recunosc contribuția culturală și istorică a bulgarilor la formarea națiunii române, ceea ce indică potențialul de a construi o istorie comună, transfrontalieră, fără aspirații de hegemonie culturală.

Fenomenele „dacomania” și „protocronismul“

În ceea ce privește căutarea insistentă a dovezilor privind vechimea propriului popor, Vladimir Mitev explică conceptul de protocronism în România, consolidată în perioada lui Nicolae Ceaușescu. Această narațiune, care se exprimă prin ideea că românii (dacii) sunt primii în toate, apare ca reacție la teoria sincronismului (legătura României cu Europa de Vest).

Conferențiarul Rumen Petrov face o paralelă cu realitatea bulgară, definind tracologia bulgară (dezvoltată de cercetători precum Alexander Fol și Ivan Marazov sub egida Ludmilei Jivkova) drept „soră geamănă” a dacologiei românești. Ambele fenomene sunt considerate încercări motivate politic de a construi măreția națională.

Inegalitățile sociale ca motor al naționalismului

Ambii interlocutori sunt de acord cu teza că factorii economici și sociali joacă un rol cheie în renașterea naționalismului:

• În România: Peste 50% din economie este deținută de corporații străine. Acest lucru face ca o parte a populației să se simtă marginalizată în propria țară, ceea ce generează o puternică nostalgie față de regimul Ceaușescu (inclusiv în rândul tinerilor) și alimentează platforme suveraniste precum partidul AUR.
• În Bulgaria: Lectorul Rumen Petrov subliniază că istoriografia bulgară este șovinistă încă de la apariția sa, la sfârșitul secolului al XIX-lea, și a mascat întotdeauna inegalitățile sociale grave. Odată cu slăbirea internaționalismului comunist, autoritarismul foștilor conducători își găsește cu ușurință o nouă formă în naționalism. El leagă înflorirea oligarhiei de ascensiunea național-șovinismului și de atacurile împotriva culturii drepturilor omului.

Posibilități pentru spații alternative și mișcări progresiste

Vladimir Mitev atrage atenția asupra existenței unei stângi puternice și influente din punct de vedere intelectual, precum și a unei subculturi progresiste în România, care lipsesc în aceeași măsură în Bulgaria. Prin finanțare de stat din partea Administrației Fondului Național pentru Cultură din România se dezvoltă proiecte de „teatru politic”, iar comunitățile din orașe precum Sibiu, Cluj-Napoca și București reușesc să construiască o masă critică durabilă. Ca exemplu de reînnoire politică în rândul tinerei generații (Gen Z), el menționează noul partid progresist „Sens” sau alegerea lui Nicu Ștefănuță ca deputat independent în Parlamentul European (ulterior, acesta s-a alăturat Verzilor).

Lipsa unei discuții critice despre fascismul bulgar

La finalul discuției, conferențiarul Rumen Petrov analizează de ce în Bulgaria lipsesc personalități precum regizorul român Radu Jude, care explorează temele rasismului împotriva romilor și ale fascismului român.

Rumen Petrov trece în revistă biografiile științifice ale unor istorici bulgari contemporani de seamă de la Academia Națională de Științe a Bulgariei (BAN), Universitatea din Sofia (SU) și Universitatea Nouă Bulgară din Bulgaria (NBU) (prof. Iliana Marcheva, prof. Daniel Vacicov, prof. Momcil Metodiev, prof. Veselin Metodiev și alții) și concluzionează că în interesele lor de cercetare lipsește o tendință sistematică de a analiza legiunile bulgare, fascismul sau comunismul ca expresii ale unei crize sociale profunde. Potrivit lui, istoriografia instituțională din Bulgaria continuă să producă cunoaștere în care umanismul universal nu este o valoare fundamentală.

Interviu

Introducere

În numărul din iunie al clubului Marginalia discutăm cu psihiatrul și conferențiarul universitar Rumen Petrov și cu jurnalistul vorbitor de limba română Vladimir Mitev, fondatorul site-ului „Discuții transfrontaliere” . De ce, după sfârșitul comunismului, naționalismul a moștenit o parte din resursele simbolice ale vechilor regimuri? Sunt similare procesele de dacomanie din România și mitologiile tracice din Bulgaria și ce ne spun acestea despre nevoia de exclusivitate națională în societățile postcomuniste?

Demitologizarea istoriei în România și Bulgaria

Iuliana Metodieva: Bună ziua, domnilor, v-am invitat să discutăm despre tema trecutului și despre modul în care acesta este prezent, în bine sau în rău, în societățile noastre contemporane. Bulgaria și România nu numai că sunt vecine de secole, dar au și spații comune, istorii, destine politice similare, complexe. Vă rog, dl. Rumen Petrov.

Rumen Petrov: Tema poate fi abordată din multe perspective. Eu, personal, o voi aborda din perspectiva românească. Mă refer la doi istorici remarcabili, cu un stil de gândire care, într-o anumită măsură, îmi lipsește în domeniul științelor umaniste din Bulgaria. Este vorba despre Lucian Boia și despre un istoric cosmopolit, dar născut și crescut ca român (și britanic-francez-american) — Eugen Weber (Eugene Weber). Probabil că numele său se pronunță diferit în funcție de naționalitățile sale, poate. Dar pe amândoi îi asociez cu România.

Există, desigur, și alți istorici de acest fel, care provin din România — probabil că s-au format acolo și susțin (îmi place să o numesc așa) punct de vedere emancipator asupra istoriei și, mai ales, asupra naționalismului și a mitologiei asociate acestuia, care este o parte imanentă a acestui stil de mobilizare a oamenilor în identități de grup cu un potențial distructiv foarte ridicat. Aceasta este prima abordare. Din perspectiva României.

Al doilea lucru pe care îl voi spune și după care îi voi da cuvântul colegului meu este că Weber, din păcate, nu mai este în viață. Iar în ceea ce-l privește pe Lucian Boia, a cărui „Istorie și mit în conștiința românească” este o adevărată bucurie pentru sufletul meu antinaționalist, nu știu dacă se ocupă de tranziția dintre totalitarismul românesc (al lui Gheorghiu-Dej și Ceaușescu) și perioada posttotalitară. Interesul meu personal pentru această temă – tranziția – datează de câțiva ani, când, în cadrul cercetărilor mele legate de programul „creierului” Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar (BKP) din anii 1984–1990, am dat peste un „think-tank” al Republicii Populare Bulgare, mai precis al Comitetului Central al BKP, care se numește Institutul pentru Teorii Sociale Contemporane. Și am descoperit cât de mulți dintre cadrele academice din această instituție foarte mare – științifică, ideologică și de orice alt fel – continuă să scrie și să creeze producție academică, să creeze academicitate după 10 noiembrie fără nicio pauză, care să lege și să separe în același timp producția lor ca angajați ai Comitetului Central și producția lor academică ca cercetători academici de frunte în anii ’90, dar și în noul secol, acum în noul mileniu. Acestea sunt cele două gânduri ale mele pentru începutul conversației noastre.

Vladimir Mitev: Este o modalitate bună de a intra în subiect, întrucât aceste nume sunt importante. Acum, Eugen Weber, din câte știu, scrie mai degrabă despre teme franceze sau occidentale, nu atât de mult despre teme românești. Nu am idee ce anume a scris, dar am onoarea de a-l fi citit pe Lucian Boia, despre care trebuie să reamintesc că a fost tradus și în bulgară. Eu cunosc două cărți ale sale în limba bulgară – ambele traduse de Stiliyan Deyanov – „Istoria și mitul în conștiința românească” (2010) și „Balcic. Micul paradis al Marii Românii” (2014).

În plus, pot spune că, acum 15 ani și mai mult, el era foarte la modă. Când am făcut primii mei pași mai importanți în România și mergeam prin librării, vedeam că erau pline de cele mai diverse cărți ale lui Lucian Boia. El îl descria pe Mihai Eminescu ca pe un simbol absolut al culturii și conștiinței românești. Scria despre modul în care România s-a „românizat”. Foarte cunoscută este și cartea sa despre excepționalismul românesc „De ce România este altfel?” sau poate ar fi mai bine să o traducem „De ce România este un alt fel de țară”.

Pe lângă cărțile lui Boia, dar și pe lângă alte produse intelectuale, m-a impresionat interesul viu și marea curiozitate a societății române față de identitatea românească. Mi se pare că nu am simțit o astfel de curiozitate și implicare în Bulgaria într-o asemenea măsură: să fim interesanți pentru noi înșine. Mă gândesc că, în cadrul educației și socializării noastre ca bulgari, învățăm lucruri pe care toți le știm mai mult sau mai puțin — cum s-a format națiunea bulgară, ce țari a avut, ce teritorii a stăpânit (mai ales asta învățăm) . Dar nu mi se pare că există o dezbatere dinamică despre ce înseamnă să fii bulgar. Bulgarul este ceva dat de sus și static. Se reproduce la nesfârșit. Dar parcă îi este greu să existe la plural și într-un dialog interior, nehegemonist.

Asta mi se pare interesant la români – se pare că în România există o dezbatere intelectuală și un dialog atât despre identitatea românească, cât și, în general, despre România, despre orice temă socială românească, care este mult mai vie decât în Bulgaria.

Pot da ca exemplu pe un cunoscut al meu, profesorul universitar Gelu Sabău, care a publicat o carte despre modernitatea României și despre modul în care aceasta a evoluat de-a lungul secolului al XX-lea, de la naționalism socialism și legionarism către național-comunism. Cartea sa a fost prezentată mai întâi în cadrul unei dezbateri cu alți intelectuali la București, apoi a făcut turul orașelor Iași, Cluj și Timișoara. În fiecare loc au fost intelectuali locali care au discutat cu el.

În opinia mea, un astfel de lucru se întâmplă rar în Bulgaria — să se întâmple ca cineva să publice o carte care să facă turul țării și să stârnească un dialog viu.

Aș spune chiar, îmi cer scuze dacă sună nihilist, dar pur și simplu nu există cu cine să se discute, după părerea mea. Sau poate că, cu câteva excepții, nu există cine să scrie astfel de cărți care să stârnească un interes mai larg. Legătura dintre elite și popor în Bulgaria este mai slabă decât cea din România. Noi postăm mai degrabă pe Facebook și astfel atingem o oarecare audiență.

Și încă ceva despre Lucian Boia: marea sa idee, cu care este asociat și pentru care este criticat (vă dați seama că există și critici la adresa lui), este demitologizarea istoriei române. Acolo mi-a făcut impresie faptul că el este unul dintre acei câțiva istorici — aș adăuga și pe Neagu Djuvara, un aromân, care era, de asemenea, destul de în vârstă și a trăit mult timp, peste 100 de ani. Când am citit cărțile lor, care fac parte din acest dialog și dezbatere românească despre ce înseamnă să fii român, mi s-a părut că aceștia par să aibă o atitudine pozitivă față de contribuția culturală bulgară la formarea națiunii române.

Am întâlnit la noi o opinie conform căreia în România nu se recunoaște rolul statului bulgar medieval sau chiar al migrațiilor contemporane din Bulgaria către România din secolele XVIII–XIX, care au avut un rol în formarea statului român. Citind cărțile lui Boia și Djuvara, am rămas cu impresia că în România aceste lucruri sunt cunoscute și recunoscute.

Mă impresionează și faptul că, atunci când vorbesc cu românii — când văd că nu sunt obsedat de dorința de a-i reînvia ca bulgari, românii înșiși încep brusc să povestească cum au un bunic bulgar sau cum există o împletire între bulgari și români. Și astfel mi se pare că am putea ajunge la un moment dat la o altă dezbatere și discuție. Nu știu nici dacă aceasta este o temă pentru discuția noastră, dar, la fel cum se discută acum despre Macedonia — chiar și astăzi și ieri, pe marginea dezbaterilor din Parlamentul European — că există o istorie comună, și în cazul României există personalități istorice, atât din Evul Mediu, cât și din epocile mai recente, despre care poziția oficială bulgară este că sunt bulgari, iar poziția oficială română susține că aceștia sunt patrioți români. Este interesant dacă, atunci când vorbim fără hegemonie, pur și simplu când vorbim normal, nu se va dovedi că putem avea chiar și elemente comune în identitatea noastră, pe care ambele părți să le recunoască. Nu ca să fie un motiv de dispută și de conflict, ci să fie considerate un element comun al identității noastre. În general, dacă vrem să promovăm demitologizarea istoriei, am putea face un pas înainte – istoria să nu fie național-centristă, ci comună, identitatea să fie dinamică și să existe o comunicare nehegemonistă și o îmbogățire reciprocă între elementele sale bulgare, românești și de altă natură…

Rumen Petrov: Eu cred că, dacă vorbesc în termeni generali, pentru ca excepțiile să rămână vizibile, istoriografia bulgară nu este rusofilă, dar este loială mitologiei caracteristice unor construcții precum „statul bulgar de 1300 de ani”, „Măreția tracilor”, „Măreția Renașterii Bulgare”, „Iobăgia turcă”, „Războiul de eliberare ruso-turc”, „Idealul național”, în multe dintre acestea contribuția monarhiei ruse fiind incontestabilă și foarte mare. Fără a mai vorbi despre eforturile de construire a statului depuse de Rusia și de URSS în Bulgaria în secolele al XIX-lea și al XX-lea. La fel și antioccidentalismul, atât de drag inimii multora dintre istoricii noștri.

Lucian Boia își scrie cartea, dacă nu mă înșel, în contextul francez, ceea ce sugerează deja o posibilă sursă a gândirii diferite, eliberată de naționalismul instituțiilor academice. Istoricii noștri care îl apreciază pe Lucian Boia se situează fie complet în afara regimurilor locale de patriotism-naționalism, precum Ceavdar Marinov, fie la limita acestora, precum Dimitar Atanasov, care lucrează în prezent la Institutul de Etnografie — un istoric foarte proaspăt în acest sens, antinaționalist, un istoric foarte uman, precum și Zlatko Enev cu ultima sa carte. Enev a publicat și a pregătit multe lucruri de-a lungul anilor pe paginile revistei sale electronice, care este, de asemenea, marginală, în istoriografia academică, cu siguranță. Așadar, denaționalismul bulgar, emanciparea bulgară de naționalism nu are loc în sânul curentului principal, al mediului academic. Printre istoricii bulgari ai Academiei de Științe din Bulgaria, precum și printre mulți dintre profesorii universitari bulgari de istorie, nu vom găsi susținători declarați ai lui Lucian Boia, cu excepția, din nou, a zonei de graniță dintre istorie și literatură, cum ar fi Nikolai Aretov (profesor de literatură și istorie a literaturii) , și poate pe conferențiarul Stefan Decev… Sper să mai fie și alții, cred că mai sunt și alții. Dar încă nu îi cunosc.

Rumen Petrov: Din punct de vedere antropologic-instituțional, istoricii bulgari de la Academia Națională de Științe a Bulgariei (BAN) și profesorii bulgari de istorie nu scriu, și nu sunt sigur dacă gândesc în spiritul lui Lucian Boia.

Aș spune, și în spiritul lui Eugen Weber, aș spune totuși că nu ar ajunge academicieni și profesori dacă și-ar permite să gândească în acest stil. Chiar și, teoretic – istorici profesioniști care își bucură de libertate, precum Diana Mișkova și Rumen Daskalov, sunt, în opera lor abundentă, extrem de precauți, ca să nu spun reci față de poziția antinaționalistă a balcanicilor Boia și Weber.

Nu știu dacă Lucian Boia ar fi avut un post de profesor la Universitatea din București sau la vreo altă universitate (în România există multe universități din afara Bucureștiului, unele dintre ele fiind foarte renumite – colegul meu va preciza), dar marginalitatea rămâne încă o condiție pentru o gândire umanistă asupra acestor chestiuni atât în Bulgaria, cât și în România. Și totuși, academicienii noștri care și-au făcut un nume în străinătate se feresc de această temă.

Ne amintim de scandalul cu Martina Beleva legat de Batak și, de asemenea, suntem destul de conștienți de opera celei mai cunoscute istorice a noastre care s-a realizat „în străinătate” — profesoara Maria Todorova, care scrie foarte departe de acest tip de umanistică critică, așa cum scriu Boia și Weber. Și este considerată un etalon, cel puțin de către culturologii care au fost prezenți în mass-media în ultimii 30 de ani, precum Ivan Krastev și Alexander Chiosev.

În ceea ce privește incredibila (dar numai în Bulgaria) prin gândirea sa istorică contemporană „Istoria Europei de Sud-Est de la Evul Mediu timpuriu până în zilele noastre”, sub coordonarea lui Konrad Clewing și Oliver Jens Schmidt, în traducerea prof. Rumiana Preșlenova, nu s-a spus încă nimic. Machiel Kiel trebuie să precizeze în mod constant că este „prieten al Bulgariei”, și cu toate acestea, establishmentul academic îl privește cu ochi critici, iar pe Justin McCarthy îl urăște în mod deschis.

Căutarea antichității în Europa de Sud-Est

Iuliana Metodieva: Vladimir Mitev, de ce credeți că atât societatea bulgară, cât și cea română simt nevoia neîncetată de a căuta dovezi că poporul lor este cel mai vechi, primul, cel mai important? Ce complex psihologic se ascunde în spatele acestei insistențe de a căuta dovezi că poporul lor este cel mai vechi? Dumneavoastră vorbiți adesea despre „dacomanie”.

Vladimir Mitev: Nu sunt de acord că întreaga societate românească are o astfel de nevoie. Poate că unei părți din ea îi este interesantă această mitologie legată de daci. Unde să căutăm rădăcinile acestui fenomen? Se pare că începutul îl marchează venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu.

Inițial, el a venit la putere ca reformator, dar, cu timpul, s-a dovedit că dezvoltă o concepție despre România ca un fel de autarhie. Ea trebuia să fie o fortăreață – nici cu Occidentul, nici cu Orientul – ceva asemănător Iranului după revoluția din ’79. Presupun că această viziune de stat este legată direct de afirmarea identității dacice, deoarece, din câte știu, în cultura românească există două mari curente privind locul României.

Probabil că nu voi surprinde pe nimeni dintre voi dacă spun că una dintre ele este sincronismul, adică ideea că România este într-un fel legată de Europa de Vest. Aici intervine ideea de insulă într-o mare de slavi. Există totuși un anumit excepționalism — România este un fel de frate mai mic al Franței, Italiei și așa mai departe. Dar sincronismul este legat de rămânerea în urmă a României și de modul în care aceasta trebuie să preia de la Occident norme, standarde, tehnologii și comportamente.

Există însă și cealaltă teorie, pe care Ceaușescu, așa cum am spus, o susține — protocronism. Aceasta este, poate, o reacție la prima teorie. Și aceasta este ideea că românii sunt primii în toate, că au inventat unele dintre cele mai importante medicamente din lume, că aproape primul avion ar fi al lor. O persoană în viață, și încă una foarte respectată, din lumea teatrului, mi-a spus acum câțiva ani că zeii din mitologia greacă sunt, de fapt, zei daci, pe care grecii i-au furat.

Așadar, aceasta este o direcție importantă care, în momentul în care ia naștere, are, în opinia mea, legătură cu faptul că România dorește să aibă încredere în sine, să se definească prin ea însăși și prin trecutul și rădăcinile sale, chiar dacă acestea sunt foarte greu de stabilit — deoarece nu știm exact cum erau dacii. Ei nu aveau un sistem de scriere.

Iar în prezent, deoarece cu siguranță și acest aspect contează, într-un fel sau altul, această tendință culturală și identitară din perioada Ceaușescu nu a fost ștearsă. Și în prezent mi se pare că ea devine un refugiu cultural — nu singurul, desigur, dar există pur și simplu un ansamblu de narațiuni, de eroi, de mituri, care oferă unei părți a populației române, a societății române, posibilitatea de a simți că participă la jocul social și la relațiile sociale, mărturisind aceste idei, eroi și concepții.

Poate că în anii ’90 era ușor să se spună că există câștigători și pierzători ai tranziției. Unii și-au transformat foarte repede pozițiile influente din perioada socialismului în poziții influente în capitalism. Există oameni care, din diverse motive, au avut de pierdut în urma acestei tranziții și, de obicei, se consideră că aceștia cad sub influența ideilor ultranaționaliste. Dar au trecut deja 35 de ani de la începutul acestei tranziții, iar aceasta se află, evident, în alte etape.

Este important să menționăm că, în economia românească, peste 50% din proprietate aparține corporațiilor străine, spre deosebire de alte economii, cum ar fi cea bulgară. Aici ne plângem de mafie, nu ne plângem de corporații. Iar în România există oameni care, evident, se simt marginalizați în propria lor țară. Cel puțin, critica lor socială se bazează pe argumente economice — că capitalul străin deține resursele, deține, poate, proprietățile, deține băncile, este prezent acolo unde există fluxuri de bani.

Există un anumit grup în rândul populației române care este, probabil, legat de acest capital străin și care câștigă și se consolidează financiar, dar există și un grup care nu este atât de direct legat de acesta sau care nu are nicio legătură cu el. Acesta se bazează mai degrabă pe ceea ce rămâne ca capital autohton românesc. Tocmai în acest grup mi se pare că este mai probabil să întâlnim oameni — oameni care sunt ortodocși sau protestanți, care trăiesc probabil în localități mai mici și sunt, de asemenea, admiratori ai legionarilor din perioada de dinaintea socialismului și din vremea lui Ceaușescu, aceste două tendințe fiind unite de partidul AUR, despre care ați auzit.

Doc. Petrov, de ce Bulgaria are dificultăți în a crea un spațiu pentru o memorie istorică critică?

Rumen Petrov: Istoria nu este niciodată doar istorie. Ceea ce de obicei nu se vede este că istoria este un produs al funcționării unor instituții specifice, care la rândul lor funcționează în contextul unor societăți, state și culturi anume și fac parte din acestea… Sunt impresionat de „Criza lui Heidegger. Filosofie și politică în Germania nazistă”, scrisă de un profesor american, probabil de origine germano-slavă — Hans Sluga. Ceea ce impresionează în acest text extrem de erudit și foarte plăcut de citit este măsura în care filosofia academică germană a participat pe scară largă la procesul național-socialist, la fascistizarea societății și a instituțiilor academice în special în Germania anilor ’30 ai secolului al XX-lea. Și faptul că, în niciun caz, dar sub niciun fel de formă rușinea și vina lui Heidegger, cu care el este asociat, nu pot fi considerate ca un fel de excepție.

De fapt, în masă, filosofia academică — cu foarte puține excepții — catedrele se „național-socializează”. În masă, filosofii încep să construiască spiritul german, națiunea germană și altele asemenea, în deplină conformitate cu spiritul lui Johann Fichte – părintele filosofiei naționaliste din Germania de la începutul secolului al XIX-lea.

Multe dintre catedrele noastre de istorie s-au „aruncat cu capul înainte” în acel proces murdar, care a escaladat (foarte convenabil pentru adversarii UE) până la blocarea aderării Republicii Macedonia de Nord la Uniune. Disputa privind limba macedoneană ar fi fost cu totul alta în cadrul UE, în comparație cu cea care se desfășoară „la prag” sau, mai degrabă, „peste gard”.

Nu avem o carte precum cea a lui Hans Sluga despre rolul Academiei Sârbe de Științe din anii ’90 în formularea politicii fasciste a statului sârb de atunci, cu consecințele care au urmat. Probabil că nici Academia Croată de Științe nu a rămas în urmă, dar despre asta nu știu nimic, deși nu m-ar surprinde. Istoria înseamnă întotdeauna lucruri diferite, mult mai mult decât o poveste — ea înseamnă ordinea de zi, înseamnă sarcini instituționale, iar aceste sarcini instituționale sunt legate de problemele concrete, aproape întotdeauna de natură mobilizatoare de grup și politică, cu care se confruntă societatea care creează, cultivă și susține instituția istoriei. Iar aceste sarcini sunt rareori universal umane. Dimpotrivă, ele sunt selective din punct de vedere uman. Adică – inumane.

Dar ce părere aveți despre Academia situată între cunoaștere și mobilizarea națională?

Rumen Petrov: În același mod, în Bulgaria, cândva (nu în curând), vor fi puse sub semnul întrebării politica națională privind folcloristica și limba bulgară. Se va întâmpla încet. Un semn al acestei lentoare este, de exemplu, renașterea așa-numitei tracologie, care își are originea în arheologia și ideologia imperialistă a lui Bogdan Filov, trecând prin „Fol-Jivkova” (Alexander Fol – n.r.) până la „Fol-Marazov” (Ivan Marazov – n.r.) . Tocmai această tracologie reanimată este un foarte bun, cum să spun, oponent de dincolo de Dunăre, dar și un fel de soră geamănă a dacologiei în acest mod creator de mituri – desigur, ridicol și inuman în sine – de a formula identitatea națională, cu toate consecințele politice pe care le implică acest lucru în zilele noastre! Ceva ce a făcut Ceaușescu, dar pe care începuse să-l facă și regimul nostru, în persoana Liudmilei Jivkova, avându-i ca mentori pe prof. Alexandru Fol și pe prof. Bogomil Rainov. Și nu doar atât, și nu doar atât. Dacă Ludmila Jivkova și-ar fi continuat strălucita carieră „mare-bulgară”, nu ar fi fost foarte departe de formulările lui Ceaușescu.

Rolul structurilor statale și publice în mitologizarea și eroizarea istoriei în Europa de Sud-Est

De ce este încurajat acest interes sporit pentru mituri și eroizare de către mass-media, politicieni și mediile academice? Există o legătură cu dezamăgirea față de tranziția de după 1989?

Vladimir Mitev: Am dat deja un exemplu cu jocul economic din România și cu modul în care există cei care au pierdut și care, probabil, își găsesc speranța în situația de dinainte de 1989, pentru a avea o poziție și a fi uniți în prezent. Să reamintim că România este o țară cu o nostalgie imensă față de Ceaușescu. Nu pot să vă dau în acest moment cifre exacte, dar această nostalgie este imensă. Când mergem în România, întâlnim oameni din marile orașe — educați, din clasa de mijloc, dar România are o populație numeroasă care nu se încadrează în acest profil. Și am întâlnit o astfel de stare de spirit — că Ceaușescu a adus totuși lucruri importante, de exemplu metroul, canalul din Dobrogea de Nord, adică diverse lucruri pe care le-a lăsat țării sale.

Nu spun că aceasta este singura opinie, dar există diverse atitudini. Presupun că oamenii care, din motive economice, se simt cumva excluși din joc sau marginalizați, apelează la astfel de tendințe culturale sau ideologii care par a fi ideologii ale rezistenței. Și se ajunge la o situație în care există propuneri legislative în Parlamentul României din partea partidului Uniunea Salvați România ca simbolistica comunistă să fie interzisă cu totul, ca să fie interzis partidul care se numește Partidul Socialist Român – partidul comuniștilor din România, pur și simplu pentru că există anumite temeri că această nostalgie este, de fapt, extrem de populară în rândul tinerilor români. Acest lucru este interesant și, poate, merită o discuție.

Nu știu dacă la noi se observă exact în acest fel acest proces, dar în România mulți tineri sunt de stânga — iar acest lucru poate însemna atât pro-european în sensul european, cât și pro-LGBT în sensul progresist, dar poate însemna și „de stânga” în sensul că nutresc nostalgie față de Ceaușescu, fără să fi trăit în timpul său. Acest lucru este perceput cu îngrijorare de elitele liberale din România. Și unul dintre motive, în opinia mea, este de natură economică, iar celălalt motiv (așa cum a menționat Rumen Petrov) îl reprezintă instituțiile statului — fie că sunt instituții culturale, fie că sunt instituții de forță, tendințe din însăși societatea, care poartă influența și spiritul vremurilor trecute. Acestea se află în concurență cu instituțiile care sunt integrate într-o măsură mai mare în afacerile vest-europene.

Aceasta este o concurență care, poate, în societatea noastră este oarecum mai atenuată, dar în România este foarte acută. Chiar și în acest moment există o criză politică, care rezultă tocmai din faptul că o tendință, să zicem, acționează prin intermediul primarului Nicușor Dan și încearcă să preia puterea, iar cealaltă tendință se opune, iar cele două părți se înțeleg cu mare dificultate. Se pare că totul trebuie să se prăbușească, ca să se înțeleagă. Tensiunea crește constant, deja de câteva săptămâni la rând. Și asta tocmai pentru că există aceste forțe — aș spune că sunt forțe care acționează în stat — și atâta timp cât aceste forțe există, oamenii din societate își vor lua poziția față de ele, iar unii vor fi de partea lor.

​Rumen Petrov: Există un istoric renumit, pe nume Mito Isusov, profesor, membru corespondent al Academiei de Științe din Bulgaria (BAN). Mito Isusov a fost director al Institutului de Istorie al BAN până pe 10 noiembrie 1989. Am dat peste o lucrare a sa din primele zile ale anului 1990. Era încă director și m-a surprins cât de pregătit era pentru schimbare, la aproape o lună după căderea regimului, care a răsturnat totul. Mito Isusov, care cu siguranță a scris timp de cel puțin 40 de ani în spiritul istoriografiei comuniste, al luptei de clasă și al importanței victoriei proletariatului asupra capitalismului și imperialismului, este pregătit — nu este singur, desigur — pentru (noua) misiune a istoriografiei bulgare. Pur și simplu, omul nu-și poate da seama dacă există o tranziție. Dacă există vreo problemă. De fapt, Isusov este clar – problema este Jivkov și puterea sa personală. Și Isusov este pregătit și afirmă că istoriografia bulgară, lăsând deoparte arbitrarul dictaturii dictatorului Jivkov, trebuie să se orienteze către identitatea națională bulgară și trebuie să continue să dezvolte identitatea națională bulgară. Și că acesta este un proiect gata, un produs gata, o misiune și, cu permisiunea dumneavoastră – un discurs.

În același timp, cred (aici sper să se alăture probabil și alți istorici, de fapt eu sunt un istoric complet neprofesionist) că gândirea naționalistă până la șovinism, pe care ne place să o recunoaștem la alții — în comunismul iugoslav târziu sau în comunismul românesc târziu — este cu siguranță prezent în comunismul bulgar târziu, dar este mai slab în perioadele comuniste timpurii. Atunci, de fapt, „internaționalismul” și ideologiile care nu sunt naționaliste sunt surprinzător de populare — sau poate așa cum era de așteptat —, ba chiar dominante.

Odată cu slăbirea comunismului și cu accentuarea inegalităților sociale (acesta este cuvântul-cheie) — odată cu creșterea inegalităților sociale, interpretările șoviniste și acest tip de mitologie devin importante ca factori de mobilizare pentru organizarea societății. Autoritarismul foștilor comuniști îi transformă în naționaliști foarte convenabili. În autoritarismul naționalismului, autoritarismul comunismului își găsește o haină pe măsură. Și una modernă. Asta se numește valori „conservatoare” sau „de dreapta”.

Un astfel de fenomen se petrece sub ochii noștri, în timp real, în Statele Unite; se petrece în timp real în țări din Europa de Est, precum fosta RDG (azi – Germania reunificată), dar se petrece și în alte părți ale Europei de Est. Un astfel de fenomen se întâmplă și în Rusia odată cu reabilitarea lui Stalin prin șovinismul mare-rus (un apologet popular al acestuia fiind, de exemplu, prim-ministrul Radev) și cu tendința de a nega crimele regimului totalitar din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, de exemplu. Formula naționalistă (America, Rusia, etc. … Mai întâi) cunoaște o renaștere de un fel din mormânt și merge mână în mână cu xenofobia și cu o concentrare sporită a puterii economice și politice (oligarhia) .

Înflorirea oligarhiei din țara noastră, începând cu Sax-Coburg-Gotha, nu trebuie privită separat de înflorirea național-șovinismului și de atacurile împotriva culturii drepturilor omului din partea partidelor politice, a mentorilor lor academici și a clienților acestora. Repet încă o dată: se consideră că accentuarea inegalităților sociale are o corelație pozitivă cu acest tip de mitologie și atitudini șoviniste.

Mă grăbesc, ca de obicei, să provoc publicul și să spun că istoriografia bulgară este șovinistă încă de la apariția sa, la mijlocul și sfârșitul secolului al XIX-lea, și că ceea ce se spune prea puțin despre acest șovinism este faptul că acesta este legat de un grad ridicat de inegalitate socială, care a zguduit și a sfâșiat societatea bulgară de la înființarea noului stat bulgar până în 1944. Acest aspect este cumva trecut cu vederea în mod constant și cu ușurință.

Vladimir Mitev: Da, cred că am făcut aluzie la acest lucru într-un fel, întrucât am vorbit despre faptul că, după 35 de ani de democrație și capitalism în România, există oameni care, din câte am citit în mass-media lor, pe care i-am cunoscut și cu care am comunicat, inclusiv cu analiștii lor și așa mai departe — aceștia susțin că românii se transformă în oameni fără proprietăți, în angajați salariați și nimic mai mult în propria lor patrie. Iar acest lucru declanșează imediat un reflex: cum se poate ca în țara mea să domine forțe străine, companii străine. Și, într-un fel, desigur, apare imediat și această discuție, că există trădători ai statului, care servesc intereselor străine și așa mai departe.

Dar, în opinia mea, motivul nu este doar economic. Rumen Petrov vorbește despre faptul că observăm naționalismul vecinilor, dar nu îl vedem la fel de mult în noi înșine. Există ceva ce consider că este foarte important și caracteristic pentru relațiile dintre bulgari și români, poate chiar în întreaga regiune a Balcanilor: proiectăm asupra vecinilor ceea ce suntem noi înșine și ceea ce purtăm în noi.

Poate că nu sunt specialist în psihologie — sper că acum nu intru pe teritoriul lui Rumen, unde sunt un adevărat amator — dar Jung are această idee despre umbră. Se pare că unii oameni din Bulgaria se temeau foarte mult că George Simion sau Călin Georgescu ar fi ”eliberat” Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), nu știu ce anume. Aș vrea cumva să subliniez acest lucru — că nu există astfel de pretenții și, după părerea mea, este clar de ce nu vor exista nici în viitor. Suntem în Uniunea Europeană și acest lucru înseamnă ceva pentru statele respective, pentru sistemele care guvernează aceste state. Vedem că atunci când Kostadin Kostadinov formula pretenții teritoriale, acestea erau îndreptate către Macedonia de Nord, către Basarabia de Sud — România nu era menționată deloc. Și în România există, de asemenea, astfel de temeri, că Kostadinov ar fi eliberat Dobrogea de Nord.

Acuzațiile aduse politicienilor suveraniști evidențiază amploarea unei temeri nejustificate, în opinia mea. Proiectăm asupra vecinilor ceea ce se află în noi. Și dacă vrem să scăpăm din capcana ideii că vecinii sunt naționaliști, poate că ar trebui să lucrăm la propria noastră umbră, pe care o proiectăm în exterior asupra lor.

Care sunt forțele motrice ale revizionismului istoric, ale acestei tendințe marxiste care începe să se mascheze ca fiind liberală, dar rămâne ceva destul de neclar și amorf?

​Rumen Petrov: Ei bine, lucrurile încep cu modul în care a apărut mediul academic în Bulgaria. Primii conferențiari, profesori și viitori profesori — venind cel mai adesea, dar nu numai, de la universitățile din Rusia, Germania/Prusia și Austro-Ungaria (Viena) (în mai mică măsură din Franța, Italia și altele) — au adus această tendință cu ei după 1878. Ei au venit pentru a crea o națiune, să-i învețe pe țărani să fie supuși ai unui stat unitar, cu o singură limbă și o singură istorie, care se forjează din nimic, dar tocmai de aceea are nevoie să transforme lipsurile în proiecte naționale motivante, de natură iredentistă, mitico-nostalgice și profund ipocrite.

Lipsa culturii urbane este înlocuită cu fetişizarea folclorului tradiţional, tribalist, fermecător, supus colonizării şi transformării în obiect de muzeu… Și, de fapt, nu există, absolut deloc, în mediul academic bulgar ceea ce am putea numi istorie economică, economică, socială, culturală, mai degrabă decât o critică a justiției sau a injustiției relațiilor sociale.

Justiția este deacademizată, fiind lăsată în seama politicii; în universități, a vorbi despre distribuția inechitabilă a produsului social este extrem de nepopular, dacă se face vreodată acest lucru. În orice caz, cu siguranță nu în timpul juntei „Zveno”, atât de îndrăgite de Partidul Comunist Bulgar (BKP)? Amintirile despre mediul academic bulgar până în 1944 nu includ în niciun fel o critică economică a modului de viață de atunci. Cel puțin istoricii economici, dintre care aproape toți sunt asociați cu Universitatea de Economie Națională și Mondială (fostul Institut Economic „Karl Marx”) — nu menționează acest lucru. Sunt ocupați să construiască capitalismul, și asta imediat după ce părăsesc frontul ideologic bine plătit din cadrul AONSU și ISST.

În mare măsură, trăim cu ideea (suntem îndoctrinați) că după 1878 are loc o ascensiune economică și un progres, o îmbogățire generală, care au început odată cu emanciparea și înființarea noului stat, o ascensiune și un entuziasm care, la rândul lor, au fost distruse de „cizma rusă” și de armata sovietică, care a venit pentru că am fost atât de proști încât să ne aliem cu Hitler și așa mai departe.

În același timp, sărăcirea brutală a unora și îmbogățirea de neînțeles pentru mulți a altora în cadrul statului național, acest capitalism care sfâșie țesătura socială și care invadează, este considerat un produs secundar, ca ceva ce nu contează. Deși pe el se bazează influența Partidului Comunist Bulgar, pe el se bazează războiul civil latent care se duce de zeci de ani, pe el se bazează și, în mare măsură, războaiele balcanice, care, totuși, nici ele nu sunt privite din această perspectivă, ci sunt considerate practici manipulative ale Europei de Vest, care trăgea sforile, iar noi, aici, eram ca niște muște fără cap.

Slăbiciunea internă a societăților, generată de inegalitățile sociale grave, de neînțeles și neorganizate în reprezentarea politică, în texte, în cultură — este o latură a societății noastre absolut întunecată, absolut dominantă și puternică. Literalmente ca materia întunecată, despre care știm că susține Universul, deși nu o putem vedea cumva, dar știm că există, deoarece materia vizibilă nu poate explica cosmosul/societatea.

Cunoștințele istorice disponibile despre perioada de până în 1944 — cele populare, de masă, publice — au o lacună uriașă. Acesta nu poate explica militarizarea permanentă și dezbinarea socială, în sensul legilor draconice (și, în același timp, neputincioase) privind combaterea banditismului, apărarea statului, apărarea națiunii etc., care sunt atât de sălbatice și inumane. Știm totul despre Kimon Georgiev (dar nimic despre relațiile sale minunate cu URSS), însă nu ne place să ne ocupăm de istoria economică ca premisă a slăbiciunii sociale. Atrag atenția asupra acestui aspect, deoarece toate acestea ne stau în fața ochilor atunci când ne temem de valurile periodice de șovinism, care se ridică de la Argentina până la granița cu Canada, trecând prin Germania de Est, Franța, Slovacia și înapoi. Dacă nu o vom face, vom continua să-i sărbătorim pe Botev și Levski într-un mod prostesc, și nu într-un mod istoric și uman.

Vladimir Mitev: Și eu voi vorbi mai degrabă despre o tendință socială, decât despre persoane concrete.

Am un privilegiu pe care cred că puțini bulgari îl au — am comunicat și încă comunic cu intelectuali români de stânga și respect și prețuiesc foarte mult această experiență pe care o am cu ei, tocmai pentru că aceasta este o altă Românie. La noi se crede de obicei că românii sunt un fel de „exemplari” — luptă împotriva corupției, cumpără arme occidentale, se opun Rusiei, sunt pro-americani, pro-polonezi — într-un fel, ei sunt tot ceea ce noi nu suntem și se spune că ar trebui să le urmăm exemplul.

Acestea sunt clișee și, în cel mai bun caz, particularitățile descrise reprezintă doar una dintre numeroasele tendințe din România. Pentru mine este interesant faptul că, atunci când se analizează sau se organizează evenimente publice, în societatea românească există, după părerea mea, o stânga oarecum mai influentă, și nu este vorba de stânga politică, nu în sensul unui partid precum BSP. Mă refer la oameni care sunt atașați intelectual de anumite valori progresiste. Și în prezent, după părerea mea, aceștia sunt mult mai influenți decât omologii lor din Bulgaria, în măsura în care la Universitatea din Sibiu dețin puterea, iar la Universitatea din Cluj-Napoca cred că dețin catedra de sociologie, iar și în alte locuri se fac remarcați. Și la Universitatea din București se găsesc unii dintre ei.

Radu Jude, laureat al unor premii internaționale de film, face parte, de asemenea, din această tendință, iar Fondul Național pentru Cultură din România are o practică consacrată de a finanța proiecte din această tendință. Multe dintre aceste proiecte finanțate sunt legate de un întreg strat cultural, numit teatru politic. Ceva ce la noi se limitează, mi se pare, la câteva persoane, dacă nu mă înșel (unii îl numesc teatru verbatim), dar în România este ceva cu care generații întregi — generația mea, oameni de aproximativ 40 de ani și mai în vârstă — au crescut în ultimii 15–20 de ani alături de comunitatea teatrului politic din București, Cluj-Napoca și așa mai departe. Și pentru mine acest lucru este interesant: faptul că, din ceea ce observ la ei, pur și simplu trăiesc altfel.

Mi se pare că la noi fiecare persoană care se consideră parte a elitei duce o luptă intelectuală împotriva cuiva sau a ceva — fie împotriva extremei drepte, fie împotriva Rusiei, fie împotriva oricăror tendințe retrograde, între ghilimele sau fără ghilimele — iar în România mi se pare că, într-o măsură mai mare, în loc numai să se ducă o luptă negativă și să se nege ceva, parcă se și face ceva ”pozitiv”.

Se realizează direct studii, inclusiv în rândul tinerilor, al studenților universitari și așa mai departe, privind atitudinile față de problemele LGBT sau alte chestiuni progresiste. Acestea sunt finanțate de Fondul „Cultură”. Există conferințe organizate în fiecare an de această comunitate. Există cele mai diverse evenimente care se desfășoară constant într-un fel sau altul, iar o persoană poate trăi liniștită în această comunitate, fiind integrată cultural în ea. Există un calendar anual de evenimente.

Există comunități cu o masă critică, în care oamenii pot trăi intelectual, emoțional și chiar pot genera anumite venituri. Mi se pare că însăși existența acestei comunități diminuează energia altor ideologii și a altor mentalități și ne permite să vedem o Românie zâmbitoare, integratoare, mulțumită nu de faptul că face bani mulți, ci de faptul că face ceva cu sens. Adică nu există o hegemonie în măsura în care o simt eu în Bulgaria. Mă tem că în Bulgaria ne dominăm prea mult unii pe alții – cine e cu Radev, cine cu Peevski, cine cu Borisov, cine e cu oligarhii liberali și cine cu cei rusofili. Chiar și așa, cu siguranță fiecare are motivele sale întemeiate să-i domine pe ceilalți, să vrea să-i limiteze, să-i anuleze, dar investim prea puțină energie în construirea a ceva nou, independent și propriu.

Și în această privință mi se pare din nou că în România văd lucruri care sunt mai dezvoltate. De exemplu, chiar și pe plan politic — există partidul progresist „Sens”, care este proeuropean, ecologist, de stânga, progresist. Criticii îi spun că este pro-NATO și pro-Ucraina. Oricum ar fi, a obținut un rezultat decent la alegerile pentru primărie din București. Acest partid este susținut de tinerii din Generația Z (Gen Z), ceea ce în România înseamnă adesea pro-Palestina. Acești tineri au ales un deputat european independent în Parlamentul European – Nicu Ștefănuță, care a devenit verde. Adică pragul electoral de 5% a fost depășit doar cu voturile tinerilor. Adică există o oarecare reînnoire în societatea românească, care mi se pare că la noi se observă mai puțin. Suntem foarte divizați, ne dominăm reciproc, toată energia noastră se duce în a ne sta în cale unii altora și nu se poate naște nimic nou.

Vladimir Mitev l-a menționat pe Radu Jude – regizorul care a realizat filme despre rasismul împotriva romilor din secolul al XIX-lea, precum și despre fascismul românesc al generalului Antonescu. De ce în Bulgaria nu vedem intelectuali, istorici, scriitori sau regizori care să cerceteze cu aceeași consecvență propriile noastre tradiții autoritare și extrem de naționaliste? De ce lipsește o astfel de discuție critică despre fascismul bulgar, despre mișcarea legionară și despre moștenirea pe care acestea o lasă în urmă?

Rumen Petrov: Citesc biografia — cea științifică — a profesoarei Iliana Marceva, care este o persoană aproape tânără. Ea este președinta Consiliului Științific al Institutului de Cercetări Istorice al Academiei de Științe din Bulgaria.

Citesc biografia profesorului Daniel Vacicov – care ocupă o funcție de conducere în cadrul aceluiași institut. Nicăieri nu găsesc acolo interese de cercetare sau lucrări care să poată constitui o bază pentru ca cineva să analizeze legiunile naționale bulgare, fascismul bulgar și comunismul bulgar ca expresii ale unei crize sociale locale, gravă (și globală, de asemenea, dar foarte serioasă) criză socială și o catastrofă socială care se desfășoară lent, așa cum o reprezintă istoria Bulgariei în secolul al XX-lea.

Citesc biografia științifică a unor conducători instituționali precum prof. Momcil Metodiev și prof. Veselin Metodiev de la Universitatea Națională de Business din Bulgaria (NBU) și a prof. Mira Markova și prof. Ivaila Popova de la Universitatea din Sofia. „Nu, nu și absolut nu”, așa cum scrie Chudomir. Când nimeni nu ți-a arătat o astfel de gândire, de ce să cred că pot face singur, să generez singur un astfel de tip de critică – umanistă – față de anumite chestiuni? Nu avem o tradiție suficient de consolidată nici în studierea Holocaustului, nici în studierea fascismului sau a oricărui alt fenomen. Istoriografii noștri instituționali creează o istorie în care umanismul nu este o valoare fundamentală sau, în cel mai bun caz, este extrem de selectiv.

Foto: Rumen Petrov (dreaptă) și Vladimir Mitev (sursă: Podul Prieteniei, BTA, NBU, via Gemini)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author