Pot râurile să clădească state?

Smaranda Șchiopu

Rezumat

Aceasta este o sinteză detaliată a recenziei scrise de Smaranda Șchiopu asupra volumului „Flowing Progress. Transforming the Danube through Infrastructure” (editori Ștefan Dorondel și Luminița Gătejel, 2025).

Volumul „Flowing Progress. Transforming the Danube through Infrastructure”, publicat în vara anului 2025, adresează o lacună importantă în literatura de specialitate: lipsa unei abordări longitudinale și interdisciplinare a Dunării, în special în sectorul său inferior. Lucrarea explorează modul în care infrastructura nu este doar un ansamblu de obiecte materiale, ci un proces prin care statele își afirmă puterea, iar fluviul, la rândul său, forțează renegocierea relațiilor dintre autorități și cetățeni.

1. Inundația ca moment de „perturbare” și negociere

Editorii propun conceptul de perturbare pentru a analiza intersecția dintre mediul construit și cel natural. În timp ce pentru fluviu inundația este un proces ecologic vital de hrănire a ecosistemului, pentru oameni ea reprezintă o criză care suspendă ordinea socială. Recenzia evidențiază trei studii de caz din România și Bulgaria care ilustrează evoluția statului prin prisma acestor crize:

A. Giurgiu (Secolul XIX): Statul incipient și misiunea modernizatoare

În capitolul semnat de Luminița Gătejel, inundația din 1840 devine un catalizator pentru centralizarea administrativă a Țării Românești. Locuitorii din Giurgiu, recent eliberați de sub controlul otoman, au cerut domnitorului Alexandru al II-lea Ghica intervenția statului.

• Semnificație: Această petiție a marcat o schimbare de paradigmă: așteptarea ca statul să aibă capacitatea și datoria de a „îmblânzi” natura.
• Rezultat: Construirea unui dig prin efort bugetar și expertiză internațională a ajutat la consolidarea autorității centrale la periferie și la definirea drepturilor riverane ale cetățenilor.

B. Vidin (1942): Statul afectiv și consolidat

Stelu Șerban analizează răspunsul Bulgariei la inundațiile cauzate de podurile de gheață în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Spre deosebire de cazul Giurgiu, statul bulgar era deja unul consolidat, cu o birocrație puternică.

• Dimensiunea politică și poetică: Statul a intervenit nu doar tehnic, ci și emoțional. Vizitele oficiale, campaniile de donații conduse de miniștri și prezența simbolică a monarhiei au creat imaginea unui „stat protector” sau „stat afectiv”.
• Rezultat: Infrastructura (digurile) și gestionarea crizei au transformat aparatul administrativ într-o realitate trăită, bazată pe o relație de tip paternal între autoritate și supuși.

C. Dolj (2006): Statul performativ și eșecul infrastructurii

Ștefan Dorondel analizează inundațiile recente din sudul României, unde decizia autorităților de a sparge deliberat un dig a dus la inundarea accidentală a două sate.

• Eroziunea statului: Analiza arată cum moștenirea infrastructurii socialiste (canale de drenaj, lunci desecate) a fost neglijată în perioada post-socialistă prin privatizări și lipsă de întreținere.
• Statul performativ: În 2006, statul a apărut prin „hoarde de experți” și survolări cu elicopterul, însă expertiza sa era ruptă de realitatea terenului.
• Rezultat: Digul spart a devenit un simbol al retragerii statului, în timp ce Dunărea s-a reafirmat ca un agent activ, imposibil de controlat prin ritualuri politice lipsite de substanță tehnică.

---

2. Concluzii: Dunărea ca sistem socio-natural

Recenzia subliniază concluzia volumului: Dunărea și infrastructura construită pentru a o controla nu sunt decoruri pasive, ci agenți politici. De-a lungul a două secole, fluviul a contribuit activ la:

• Formarea statelor: Prin oferirea oportunității de a demonstra controlul asupra naturii.
• Erodarea statelor: Prin dezvăluirea incompetenței sau neglijenței administrative în momente de criză.

Volumul invită cititorul să privească Dunărea ca pe un spațiu viu, unde natura și politica se întrepătrund, având puterea de a clădi sau de a destrăma structurile puterii umane.

Recenzie

Publicat în vara anului 2025, volumul Flowing Progress. Transforming the Danube through Infrastructure reprezintă o contribuție binevenită la literatura de specialitate despre Dunăre, „cel mai internațional fluviu de pe continentul european”. Editorii înșiși remarcă în Introducere lipsa unei abordări longitudinale a Dunării din cadrul domeniilor istoriei și a științelor sociale, îndeosebi în ceea ce privește sectorul inferior al fluviului. Această penurie poate fi atribuită tocmai caracterului său internațional, ce îngreunează angajarea pe termen lung a echipelor interdisciplinare și transfrontaliere în astfel de cercetări. Volumul este cu atât mai stimulant cu cât se înscrie într-o dezbatere contemporană ce aduce laolaltă domenii precum geografia, istoria sau antropologia (printre altele), dezbatere care reevaluează rolul „modernizator” al infrastructurii, punând sub lupă intersecția dintre mediul construit și cel natural. Cercetările cuprinse în volum analizează modurile în care proiectele de infrastructură de mari dimensiuni, menite să transforme peisajele naturale în beneficiul omenirii, creează relații de interdependență între state, comunitățile riverane și fluviul însuși.

Prin cercetare etnografică și de arhivă, autorii urmăresc, de-a lungul diferitelor perioade, proiectele de modernizare desfășurate pe Dunăre în Austria, Bulgaria, Ungaria, Imperiul Otoman târziu, România și Serbia. În ultimele două secole, aceste eforturi de „modernizare” a Dunării au reflectat diferitele ambiții ale imperiilor austriac, otoman sau rus, iar mai târziu ale statelor socialiste și post-socialiste care le-au succedat. Aceste intervenții tehnologice au avut motivații utilitare, fie  îmbunătățirea navigabilității Dunării de Jos, producerea de energie electrică sau dezvoltarea agriculturii, dar, concomitent, au atins și obiective nedeclarate, precum instituirea și legitimarea puterii statului, prin demonstrarea capacității acestuia de a guverna atât natura, cât și oamenii.

Voi trece în revistă pe scurt trei capitole (deși toate ar merita discuții ample) care ilustrează evoluția construcției statale (și chiar a erodării statului), așa cum se poate observa de-o parte și de alta a Dunării de Jos, în Bulgaria și România. Fiecare dintre aceste capitole începe cu o inundație, ilustrare potrivită a conceptul de „perturbare” pe care editorii îl propun spre examinare în Introducerea volumului. O inundație este o perturbare pentru viața umană, în timp ce pentru fluviu reprezintă un proces firesc, previzibil, ce face parte din ritmul său natural. Pentru oameni, inundația este o întrerupere a ordinii, o criză care necesită reparații și control. Pentru fluviu, însă, o viitura cu apă proaspătă și sedimente noi, este ceea ce hrănește lunca; aceasta împreună cu albia, constituie totalitatea ecosistemului său, iar un râu „sănătos” are nevoie de această comunicare între elementele sale constitutive. Prin intermediul inundației, fluviul devine un spațiu în care natura, cetățenii și statul se întâlnesc pentru a-și renegocia relațiile. Să vedem cum. 

În capitolul „Un stat tânăr împuternicit de tehnologie?”, Luminița Gătejel discută modul în care o inundație din secolul al XIX-lea din Giurgiu a împins un stat incipient să devină conștient de obiectivele sale de centralizare, modernizare și consolidare a capacității sale administrative. 

În 1840, Giurgiu, mic port dunărean, fusese recent integrat în Principatul Țării Românești, după secole de control otoman direct. Când Dunărea a inundat orașul, provocând pagube însemnate gospodăriilor, locuitorii (cei mai mulți dintre ei strămutați recent în zonă pentru a popula teritoriul nou dobândit și care nu trăiseră niciodată în apropierea unui fluviu mare) i-au scris în repetate rânduri domnitorului lor, Alexandru al II-lea Ghica, implorându-l să „ordone” alocare de fonduri și expertiză pentru prevenirea viitoarelor inundații. Aceste petiții dezvăluie o nouă așteptare: aceea că statul putea și, poate, trebuia să prevină dezastrele; că o autoritate binevoitoare dispunea de resursele și puterea necesare pentru a îmblânzi natura în numele bunăstării supușilor săi. Mai mult, inundația a generat o poziționare nouă și radicală față de fluviu: acesta trebuie controlat dacă vrem să trăim în apropierea lui. După o campanie epistolară de cinci ani, statul și-a asumat responsabilitatea gestionării dezastrelor și a construit un dig. Prin dispunerea unui  buget de stat, a expertizei tehnice internaționale și a forței de muncă locale pentru construirea digului, principatul începea să-și definească rolul modernizator, totodată consolidându-și periferia și regiunea de frontieră, o ocazie propice de a învăța cum se consolidează autoritatea centrală la nivel local. Între timp, locuitorii din Giurgiu au revendicat ceea ce putem considera drept drepturi riverane incipiente, obținând privilegii și remodelând oficial politica și viața comunitară.

Potrivit antropologului Brian Larkin, ceea ce vedem aici sunt dimensiunile politice și poetice ale infrastructurii. Gândiți-vă, de pildă, la un dig: ni-l imaginăm ca pe o structură solidă care ține în frâu forța unui fluviu, un triumf uman asupra ritmurilor naturale (uneori, distructive). Larkin ne invită să deconstruim aceste obiecte materiale și să le concepem, în schimb, ca pe procese multilaterale în care cunoașterea, munca, banii și puterea politică se întrepătrund inevitabil. De fapt, puterea politică se află în centrul oricărei întreprinderi infrastructurale, manifestată prin stat, care acționează de cele mai multe ori ca cel puțin cofinanțator și întotdeauna ca beneficiar. Cu mult înainte ca fundația unui astfel de proiect de mare anvergură să fie turnată, avem o nevoie concretă, localizată, ce ajunge ulterior în birourile funcționarilor, devine documentație și în cele din urmă se supune tranzacțiilor financiare. Poetica, pe de altă parte, scoate la iveală legăturile afective și emoționale care apar, poate neașteptat: speranțele și frustrările pe care cetățenii le proiectează asupra acestor obiecte, modurile în care infrastructura devine un simbol al progresului sau o dovadă a neglijenței.

Regăsim și mai mult din această poetică în capitolul „Inundațiile și statul afectiv pe Dunărea de Jos din Bulgaria”, în care Stelu Șerban analizează reacția unui stat deja consolidat la un eveniment similar. În iarna anului 1942, pe Dunăre s-a format un pod de gheață care a întrerupt curgerea fluviului și a inundat, în cele din urmă, malul drept la Vidin. Răspunsul statului  bulgar nu putea fi mai diferit de cel observat cu un secol mai devreme la Giurgiu. Monarhia bulgară, deși implicată pe deplin în Al Doilea Război Mondial, dispunea de un aparat birocratic puternic și de expertiză tehnică, ceea ce i-a permis să intervină rapid. Au fost constituite comitete, s-au strâns și distribuit fonduri și au fost elaborate planuri pentru consolidarea și extinderea viitoare a infrastructurii dunărene. Funcționari și, se zvonea, chiar membri ai familiei regale, regele însuși, au vizitat zona. Miniștrii au lansat colecte publice pentru a suplimenta fondurile de reparații și au condus personal campaniile de donații, într-o manifestare autentică de solidaritate. Statul a devenit astfel rapid vizibil în ochii populațiilor afectate și a rămas un partener stabil timp de câțiva ani, distribuind fonduri de reparații și continuând să construiască diguri pentru a preveni distrugerile viitoare. Inundația a creat contextul în care statul a putut apărea ca protector, grijuliu, chiar paternal — calități care au transformat aparatul administrativ într-o realitate trăită și memorată. Prin prezență și manifestare teatrală aproape, statul birocratic a devenit ceea ce autorul numește statul afectiv. Dacă în cazul Giurgiu vedem cum statul își construiește legitimitatea prin infrastructură locală, la Vidin observăm cum intervenția rapidă a autorităților și planificarea măsurilor de prevenție depășesc auto-legitimarea sau consolidarea puterii, generând o relație de tip familial între autoritate și locuitori. În acest context rezidă poetica infrastructurii.

Până în 2006, relațiile dintre stat, cetățean și fluviu s-au schimbat din nou. Ștefan Dorondel, în capitolul „Etnografia unei inundații și eșecul infrastructurii”, analizează inundațiile din 2006 din județul Dolj, în sudul României. Două sate au fost inundate accidental după ce autoritățile au decis în mod deliberat să spargă un dig, cu intenția de a reduce presiunea în aval și de a proteja orașe industrializate precum Giurgiu, Brăila sau Galați. Autoritățile sperau că, odată digul spart, apa va curge natural prin canalele artificiale care traversează sudul României, construite în perioada comunistă. Această logică s-a dovedit eronată, în mare parte din cauza ignoranței și neglijenței autorităților. Începând cu anii 1950, statul socialist român a desfășurat propriul exercițiu de construcție statală prin dezvoltare infrastructurală de mari dimensiuni, drenând lunca Dunării pentru a crea terenuri agricole și piscicole administrate de stat, toate protejate de diguri. În anii de tranziție post-socialistă, terenurile de stat au fost privatizate sau concesionate, pescăriile de stat vândute, iar digurile neglijate și, în consecință, slăbite. Când autoritățile au decis spargerea digului, nu au luat în considerare stratul ascuns al infrastructurii naturale a fluviului, formată din canale, lacuri și bălți (naturale sau artificiale), care s-au dovedit a fi căile prin care viitura a ajuns în sate. Când a venit inundația, statul a reapărut — „o hoardă de experți cu instrumente de măsură, care făceau fotografii și survolau zona cu elicoptere” — însă expertiza sa științifică părea slăbită, ruptă de realitatea din teren. A apărut, în schimb, un stat performativ, unul care, prin alocarea de fonduri publice, a înscenat ritualuri ale controlului fără capacitatea de a le susține. Gândindu-ne la digul slăbit și spart, ni-l putem imagina ca pe un simbol al retragerii treptate a statului din întreținerea infrastructurii regionale. Pe de altă parte, fluviul reapare ca un agent al schimbării, dificil de controlat, gata să remodeleze comunități și politici prin propria sa infrastructură naturală, transformând un peisaj considerat pasiv într-un actor activ al mediului natural. Indiferent dacă este indisciplinat, perturbat sau (prost) gestionat, mediul se afirmă constant ca factor activ în contexte culturale și ecologice.

De-a lungul acestor trei momente, de la apelurile locuitorilor din secolul al XIX-lea, la mobilizarea birocratică a secolului al XX-lea și guvernanța fragmentată a secolului al XXI-lea, observăm cum atât mediul, cât și infrastructura construită pentru a-l gestiona au contribuit la procesul de formare a statelor în bazinul Dunării de Jos. Nici fluviul, nici infrastructura construită ca să îl controleze nu constituie simple decoruri; ele devin, mai degrabă, agenți care perturbă în mod repetat comunitățile locale și obligă actorii politici să intervină acolo unde este nevoie de protecție. Prin aducerea în prim-plan a momentelor de perturbare, volumul evidențiază modul în care mediul însuși intervine în construcția și erodarea statului, transformând infrastructura într-un spațiu de intersecție între putere, grijă, neglijență și forțe ecologice. Autorii ne invită astfel să ne imaginăm Dunărea ca pe un sistem socio-natural, un spațiu viu de întâlnire dintre oameni și natură, un sistem care are puterea de a forma și de a destrăma state.

Foto: Coperta cărții (sursă)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author