Ștefan Popescu
Rezumat
Analistul român de politică externă Ștefan Popescu a formulat în podcastul său de pe YouTube fundamentele unei perspective româno-centrice asupra rivalității dintre Israel și Turcia, care devine din ce în ce mai actual.
O nouă rivalitate regională: Orientul Mijlociu și Mediterana Orientală sunt marcate tot mai mult de competiția dintre Israel și Turcia. Israelul mizează pe calitate, tehnologie, superioritate aeriană și alianța strategică cu SUA, construind rețele cu Grecia și Cipru. Turcia se bazează pe geografie, demografie, industrie militară și o prezență directă în zone precum Siria, Libia, Ciprul de Nord sau Somalia.
Siria și dilema SUA: Siria este punctul cel mai periculos de întâlnire a celor două proiecte. Pentru SUA, situația este delicată, având în Israel un partener tehnologic și ideologic de prim rang, iar în Turcia un actor geografic indispensabil la Marea Neagră.
Formatul competiției: Un război direct este puțin probabil din cauza costurilor enorme. Se prefigurează un conflict de lungă durată purtat prin influență, tehnologie, economie și rețele de interpuși (proxy) la periferie.
Impactul și poziția României: Ambele state își extind influența în România — Israelul prin securitate și industria de apărare, Turcia prin economie și geografie. Bucureștiul trebuie să mențină o strategie matură și neutră, cooperând pragmatic cu ambele părți fără a lua partea nimănui și privind geopolitica strict prin prisma interesului național românesc.
Video
Analiză
Astăzi vom vorbi despre România și despre rivalitatea tot mai pronunțată dintre Israel și Turcia. Există o regulă fundamentală în geopolitică și în politica externă: statele nu au prieteni permanenți, ci interese permanente. O știm de la Lord Palmerston, ministru de externe al Marii Britanii în secolul al XIX-lea. Iar când marile puteri regionale intră într-o competiție pentru influență, această competiție nu rămâne niciodată limitată la spațiul lor geografic imediat. Astăzi asistăm la o transformare a Orientului Mijlociu și a Mediteranei Orientale. Rivalitatea clasică dintre Israel și Iran începe să fie completată de o altă competiție: cea dintre Israel și Turcia.
Nu vorbim neapărat despre o rivalitate militară, ci despre ciocnirea a două proiecte regionale diferite. Pe de o parte este Israelul, un stat mic din punct de vedere demografic (aproximativ 10 milioane de locuitori), dar cu o capacitate militară, tehnologică și informațională disproporționată față de dimensiunea sa. Israelul nu poate concura cu Turcia în termeni de masă: nu are populația Turciei (de 90 de milioane de locuitori), nici teritoriul sau adâncimea strategică a Anatoliei. Însă compensează prin calitate, industrie de apărare, servicii de informații, superioritate aeriană, tehnologie și prin relația strategică cu Statele Unite.
Pe de altă parte este Turcia, o putere cu o altă greutate geopolitică. Are peste 90 de milioane de locuitori, o armată numeroasă, controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele, o poziționare între Europa, Caucaz, Marea Neagră și Orientul Mijlociu, precum și un complex militar-industrial emergent, de tot mai bună calitate. Ankara nu se vede doar ca un stat național, ci ca un actor regional care își dorește autonomie strategică și vrea să fie un centru de putere între mai multe lumi.
Și aici apare diferența fundamentală dintre cele două proiecte: Israelul proiectează putere prin tehnologie, prin alianța cu SUA (în primul rând) și prin calitate. Turcia proiectează putere, în primul rând, prin geografie, populație, industrie, infrastructuri militare și prin prezență regională.
Competiția nu se desfășoară doar în Orientul Mijlociu, ci se extinde și prin rețele. Israelul și-a construit o arhitectură strategică în Mediterana Orientală, împreună cu Grecia și Republica Cipru. Pentru Ierusalim, relația cu Atena și Nicosia nu este doar una energetică sau diplomatică, ci are o dimensiune clar militară și geografică. Grecia îi oferă acces și profunzime în Mediterană, iar Ciprul reprezintă o poziție avansată extrem de importantă pentru controlul Mediteranei de Est. În această ecuație intră și puterile europene, precum Franța sau Marea Britanie, fiecare având propriile interese strategice în regiune, de partea Greciei și Ciprului.
Din perspectiva turcă, această arhitectură poate fi percepută ca o încercare de limitare a libertății sale de mișcare — crearea unui sistem de relații în jurul său care îi poate restrânge accesul în Mediterana Orientală. Răspunsul turc este diferit. Turcia nu construiește aceeași rețea ca Israelul, ci își proiectează influența prin prezență directă:
- În nordul Ciprului, unde menține trupe și are rachete balistice cu rază medie de acțiune;
- În Siria, unde urmărește o zonă de influență și de securitate predominantă;
- În Libia, unde controlează jumătate din țară;
- În Africa musulmană, respectiv în Somalia, unde și-a construit o prezență strategică (o bază de 400 de hectare la Mogadishu). Răspunsul Israelului la aceasta a fost recunoașterea Somalilandului (fosta Somalie Britanică). Pentru Turcia, acesta este modelul unei puteri continentale și maritime în același timp.
Ei bine, am vorbit despre Siria. Aici este spațiul în care cele două proiecte se întâlnesc în cel mai periculos mod. Pentru Turcia, Siria reprezintă problema securității frontierelor, problema curzilor și posibilitatea de a avea o zonă de influență la sud. Pentru Israel, Siria reprezintă problema adâncimii strategice și a prevenirii apariției unei forțe ostile aproape de frontierele sale (sau la frontierele sale, mai bine spus). Aici se află una dintre marile schimbări ale regiunii: Israelul nu mai privește doar spre Iran, ci începe să calculeze tot mai mult ascensiunea turcă.
În această ecuație apare și problema americană. Americanii au o relație specială cu Israelul — știm lucrul acesta, dar au nevoie și de Turcia. Israelul este un partener tehnologic și militar de prim rang, dar și mai mult decât atât, ideologic. Turcia este un actor geografic indispensabil pentru Washington: o putere delegată la Marea Neagră, cu influență în Caucaz și care poate juca un rol în spațiul musulman extins. Pentru Statele Unite, problema este chiar dificilă: doi parteneri importanți sunt competitori regionali.
Și aici ajungem și la România, pentru că noi vorbim din perspectiva noastră de români. România nu este chiar un spectator exterior al acestei competiții. Ea se află într-un spațiu strategic important: Marea Neagră, Uniunea Europeană, flancul estic al NATO, bazele americane, vecinătatea Ucrainei. Atât Israelul, cât și Turcia își proiectează interesele în România.
Israelul are un avantaj în anumite segmente ale comunității strategice românești: relații vechi în domeniul securității, o prezență vizibilă mai veche în industria de apărare și o capacitate de influențare a anumitor discuții publice despre securitate (și nu numai despre politică externă). Vedem în spațiul public mulți vectori care își pun, figurat vorbind, „la butonieră” apropierea de Ambasada Israelului.
Turcia vine cu un alt tip de capital: avantajul geografiei. Pentru România, Turcia este țara care controlează ieșirea din Marea Neagră, un actor militar important și un partener relevant în domeniul apărării. Turcia începe să-și construiască propriile rețele de influență în România: industrie militară, companii, diplomație, conexiuni economice și culturale. Am văzut chiar și o prezență în spațiul public: domni și doamne care nu scriau despre politică externă, dar care au început rapid să scrie puternic pro-Turcia. Deci, Turcia încearcă să acumuleze capital prin proximitate și prezență la noi.
Ce trebuie să înțeleagă România? Adică cei care caută să medieze între aceste interese și care gândesc românește — cei care nu sunt de o parte sau de alta, ci sunt cu România. Noi nu trebuie să alegem între Israel și Turcia. Trebuie să avem o strategie matură, care să ne facă să înțelegem valoarea fiecăruia pentru interesele românești. Da, Israelul ne poate ajuta prin cooperare reciproc avantajoasă pe segmentul de servicii de informații și militar-industrial. Turcia ne poate ajuta în cadrul echilibrului regional și prin cooperare economică, inclusiv pe segmentul militar-industrial. România trebuie însă să fie conștientă că reprezintă ea însăși un spațiu de interes care nu trebuie instrumentat de o parte sau de alta.
Concluzia mea este că nu cred într-un război direct între Israel și Turcia. Există rivalitate, există suspiciune, există competiție pentru influență, însă un conflict militar deschis — în ciuda imaginilor pe care le vedeți cu deplasări de tehnică militară turcă în Siria — este considerat prea costisitor de ambele părți. Mai probabil vom vedea ceea ce în geopolitică se numește o competiție de lungă durată prin influență, alianțe, tehnologie, economie și poziționare strategică. Nu exclud unele conflicte la periferie (de pildă în Somalia, prin interpuși, departe de teritoriul celor două țări).
Însă România, aflată la intersecția dintre Marea Neagră, Europa și Orientul Extins, cred că trebuie să învețe să citească această nouă hartă și să medieze între proiecțiile de influență ale celor două state. Turcia și Israelul reprezintă parteneri importanți pentru România, dar România nu trebuie să ia partea nimănui.
Așa că, un sfat pe care vi-l dau (este doar un sfat din punctul meu de vedere): nu mai urmăriți vectorii de influență ai unora sau ai altora. Cei care pledează și fac geopolitică militantă în favoarea unui proiect nu fac decât să încerce să vă atragă de partea unui stat care nu este statul român. Noi trebuie să fim de partea intereselor noastre — așa cum este ea, România, care ne dezamăgește de foarte multe ori. Nu trebuie să fim de partea diferitelor state aflate în rivalitate și nu trebuie să fim atrași în tot felul de dispute.
Turcia ne deschide anumite perspective. Eu cred, de pildă, în necesitatea unui coridor geoeconomic România–Turcia spre Ungaria și Italia. De asemenea, în cazul Israelului, există fără îndoială spațiu de cooperare și pentru proiectele regionale israeliene cu Bulgaria, Grecia, Cipru, Israel și mai departe chiar spre India.
Cred că putem mediatiza și media între aceste interese diferite, fără a ține partea unuia sau a altuia. Dimpotrivă, ca o țară care are interesul ca între cele două să nu se ajungă la un conflict deschis, cred că România trebuie să caute să modereze eventualele excese și să dea semnale, după propriile posibilități, atât în direcția Ankarei, cât și în direcția Ierusalimului.
Cu alte cuvinte, să privim harta cu ochi de la București, nu cu ochi din alte capitale. La revedere!
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
