Codru Vrabie: Justiția română trebuie schimbată din temelie. Mi-e frică însă că vom vedea doar câteva modificări legislative cosmetice

Vladimir Mitev

Rezumat

Interviul cu expertul în bună guvernare Codru Vrabie analizează starea justiției românești după documentarul Recorder și protestele pentru reformă, comparând situația actuală cu cea din urmă cu 20 de ani.

Constatări și Comparații:

• Documentarul Recorder: A confirmat informațiile anecdotice, dar a scos în evidență faptul că magistrații încă se tem să vorbească public din cauza puterii mecanismelor disciplinare ale Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) prin Inspecția Judiciară.
• Justiția în prezent vs. acum 20 de ani:
  • Asemănare: Există o înfrățire între politicieni care caută impunitatea și magistrați care se supun pentru diverse beneficii (conivență).
  • Diferență: Acum 20 de ani (epoca Năstase), factorul politic decidea să nu fie investigat. Acum (epoca post-Dragnea), factorul judiciar (magistrați de tip Savonea) capturează sistemul și folosește „chichițe procedurale” pentru a împiedica ajungerea la condamnare și executarea pedepsei în cazurile de corupție la nivel înalt.

Rolul actorilor cheie:

• CSM: Mandatele lungi și mecanismul de alegere actual favorizează candidații conservatori/antireformiști, blocând accesul reformiștilor (doar trei au fost aleși în 2010), ceea ce face instituția anchilozată și susceptibilă de a fi capturată.
• Societatea civilă (ONG): Vrabie consideră că sectorul ONG din zona civică și de reformă este mult mai slab acum decât acum 20 de ani, din cauza lipsei de finanțare și a plecării multor activiști către partidele politice (ex. USR PLUS), unde nu mai sunt animați de același spirit reformist.
• Serviciile secrete: Includerea corupției în Strategia Națională de Apărare este o eroare care reflectă stilul vechi, „cu ciomagul” (epoca Băsescu-Macovei), care nu a produs schimbări sistemice sustenabile. Începând cu 2026, implicarea lor ar trebui să se mute în zona de inteligență sistemică (analiză) pentru a identifica vulnerabilitățile legislative și procesuale care permit corupția, nu doar pentru a se ocupa de persoane.
• Spiritul anticorupție: Corupția s-a schimbat, devenind „postmaterialistă” (controlul mecanismelor decizionale, putere și influență), nu doar pentru resurse materiale. Lupta anticorupție postmaterialistă actuală este mai slabă decât cea materialistă din trecut.

Reforme necesare și schimbarea realistă:

• Reforme necesare (prin lege și asumarea răspunderii guvernului):
  • Modificarea mecanismului de înființare a completurilor de judecată (pentru a preveni tergiversarea).
  • Intervenția asupra regimului prescripției (repararea semnalărilor CCR și suspendarea termenului odată ce dosarul intră în faza de judecată).
  • Reforma alegerilor la CSM (mandate eșalonate și modificarea mecanismului de alegere).
  • Includerea personalului auxiliar (grefieri, asistenți) în reformă, cu garanții de independență.
• Schimbarea realistă: Deși este necesară schimbarea aproape întregului sistem, Vrabie se teme că realist se vor realiza doar una sau două modificări legislative cosmetice, fără o reformă de substanță, din cauza poziționării forțelor politice în Parlament.

Reacția la măsurile de austeritate:

• Refuzul magistraților de a accepta limitări ale privilegiilor de pensionare este incorect moral (lipsă de solidaritate socială), dar corect tehnic. Magistrații sunt sub-normați și suprasolicitați (10-14 ore/zi), iar Guvernul le cere să lucreze mai mult pentru o plată mai mică, fără a investi în creșterea numărului de personal sau în reducerea volumului de muncă.

Intro

Codru Vrabie este activist civic, trainer şi consultant pe teme de bună guvernare, transparenţă, responsabilitate şi integritate în sectorul public, contribuind la mai multe măsuri de reformă în justiţie şi administraţia publică. Licenţiat în ştiinţe juridice şi politice (cu studii în România, Bulgaria, Statele Unite), respectiv masterat în ştiinţe administrative şi afaceri europene (cu studii în România, Olanda, Spania), Codru lucrează din 1998 pentru societatea civilă din România. Din 2010, Codru lucrează în cadrul programului Lideri pentru Justiţie, care este replicat din 2017 şi în Republica Moldova.

Acest interviu a fost publicat într-o versiune revizuită și prescurtată pe site-ul Mediapool la 30 decembrie 2025.

E surprinzător că mai există magistrați români care se tem să vorbească public despre problemele din justiție

Domnule Vrabie, ce gânduri ați avut când ați văzut documentarul lui Recorder? Ce v-a surprins, poate, sau ce nu v-a surprins în el?

În primul rând, filmul a confirmat ceea ce eu știam doar la nivel anecdotic. Adică, nu aveam dovezi factuale de felul celor pe care le-au prezentat ei. Prin urmare, pentru mine nu a fost ceva foarte surprinzător.

Ce m-a surprins, poate, a fost faptul că există în continuare în România magistrați care se tem să iasă în față și să vorbească public despre problemele din sistemul de justiție. Acest lucru este descurajant, având în vedere că în România statutul magistratului este, conform Constituției, independent și inamovibil. Cu alte cuvinte, teoretic, un magistrat n-ar trebui să se teamă de absolut nimic atunci când are ceva de spus.

Dar ce vedem din documentarul de la Recorder — și ceea ce intuiam până să văd materialul — este că mecanismele disciplinare pe care le conduce sau le stăpânește CSM-ul prin Inspecția Judiciară sunt, într-adevăr, teribil de puternice și îi determină pe oameni să se teamă pentru cariera lor.

Justiția românească a regresat cu 20 de ani?

Unul dintre mesajele principale ale documentarului era că justiția din România s-a întors unde era acum poate 20 de ani. În perioada guvernării lui Năstase (2000-2004) încep procese care duc la o situație în care cu câțiva ani mai târziu magistrații deja se simțeau, într-adevăr, independenți de elementul politic. Această independență a dus la o perioadă în care a avut loc și o luptă anticorupție mai puternică. Dar acum, dacă puteți face o comparație între situația de la începutul anilor 2000 și cea de acum: ce este la fel și ce este diferit? Bănuiesc că nu poate fi exact la fel, pentru că a trecut deja un ciclu în care a crescut și apoi a fost oprită lupta anticorupție. 

Evident că există niște diferențe foarte mari. Aș zice că nu ne putem întoarce la epoca Stănoiu-Năstase, deoarece s-au schimbat multe lucruri atât în societatea românească, cât și în mecanismul instituțional. Ceea ce este comun e faptul că există o conivență, o înfrățire între niște politicieni care își doresc să se bucure de impunitate și niște magistrați care, pentru diverse alte beneficii — de obicei materiale —, se fac preș în fața factorului politic.

Genul acesta de conlucrare între o parte a clasei politice și o parte a magistraturii seamănă cu ceea ce vedeam acum 20 de ani. Însă, ceea ce este diferit este că în perioada 2003–2004 și până în 2007, magistrații din România au învățat, într-adevăr, ce înseamnă să fie cu adevărat independenți față de factorul politic. Atunci au început să lucreze mai serios la înfăptuirea justiției, indiferent de cât de înalt era rangul unui politician, pe cazuri de corupție, evaziune fiscală, spălare de bani și tot felul de alte fapte grave care apar, de obicei, în zona de decizie politică.

Ulterior, începând cu anul 2017, în „epoca Dragnea”, a început să se vadă reversul situației. Politicienii, folosindu-se de mecanismele legislative și de legile pe care le adoptau prin Parlament sau prin ordonanțe de urgență ale Guvernului, au făcut în așa fel încât să fie din ce în ce mai greu să se afle adevărul cu privire la infracțiunile de nivel foarte înalt. Apoi au reușit, într-un fel sau altul, cu concursul magistraților de tip Savonea — așa cum ne arată cei de la Recorder — să captureze sistemul, astfel încât ei, politicienii, să nu mai poată fi trași la răspundere.

Abia aici apar asemănările cu situația de acum două decenii. Numai că acum 20 de ani factorul politic era cel care decidea să nu fie investigate anumite fapte de corupție. Astăzi, factorul judiciar — procurorii și judecătorii — este cel care, prin tot felul de chichițe procedurale, face în așa fel încât investigația despre un politician infractor să nu ajungă la faza condamnării sau a executării pedepsei. Acestea sunt diferențele majore între cele două epoci.

Rolul Consiliului Superior al Magistraturii

Care este rolul Consiliului Superior al Magistraturii în aceste procese de creștere și apoi înghețare a anticorupției?

Aș puncta un lucru pe care îl consider important. Noi am văzut reformiști aleși în Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) abia în 2010. Deoarece mandatele la CSM sunt de șase ani, primele alegeri au fost în 2004. Abia prin 2007 magistrații au început să învețe ce înseamnă independența față de factorul politic, deci abia la alegerile din 2010 am văzut, pentru prima oară, magistrați reformiști aleși în CSM. Aceștia au fost celebrii Danileț, Dumbravă și Neacșu, care însă nu au reușit să împingă agenda reformistă în interiorul Consiliului, fiind marginalizați de către colegii lor mai conservatori.

Apoi, începând cu alegerile la CSM din 2016 și cele din 2022, observăm că (aproape) niciun magistrat reformist nu a mai intrat în Consiliu. În felul acesta s-a consolidat grupul acelor magistrați conservatori — deși, cred că mai corect spus este „antireformiști”. Documentarul Recorder scoate în evidență mai ales modul în care doamna Savonea, între 2016 și 2022, și-a consolidat puterea în CSM, reușind ca noul Consiliu ales în 2022 să îi fie mai degrabă prietenos sau chiar supus.

Acestea sunt lucruri pe care eu sper să vedem că le vor ancheta niște procurori cu adevărat curajoși. Rămâne însă de văzut ce anume va face președintele Nicușor Dan, deoarece anul viitor, în 2026, urmează să facă numiri noi la conducerea parchetelor.

Sectorul ONG

Înainte de a întreba despre rolul lui Nicușor Dan, mai am câteva întrebări despre context. Un lucru care probabil e diferit — dumneavoastră veți spune dacă e așa — este că acum sectorul ONG pare mult mai puternic decât era acum 20 de ani. De exemplu, vedem că însuși președintele Nicușor Dan are origini în mediul ONG; Oana Gheorghiu, viceprim-ministru, vine tot din sectorul ONG. Cred că mai multă lume provine de acolo și ajunge treptat în poziția de a lua decizii în Guvern sau la alte niveluri. Cum schimbă această putere politică sau socială a sectorului ONG situația cu privire la justiție?

Eu nu sunt de acord cu evaluarea aceasta. În urmă cu 20 de ani, aveam în România mai multe organizații neguvernamentale care lucrau în zona civică, privind buna guvernare și statul de drept. Erau peste 10-12 astfel de organizații, toate foarte puternice, cu finanțare destul de solidă asigurată prin fonduri europene (la vremea aceea fondurile PHARE, că încă nu erau cele structurale), fonduri de la USAID, de la Fundația Soros și alte surse. Între timp, fondurile de la Fundația Soros nu mai există (s-au retras din România), USAID s-a retras din România (după care a fost și decapitat la începutul anului 2025), iar fondurile structurale europene sunt livrate prin intermediul autorităților de management de la nivelul ministerelor. Fiind conduse de miniștri politici, care nu suportă ONG-urile, finanțarea pentru acestea este infimă astăzi față de acum 20 de ani.

Acest lucru se vede și în faptul că, dintre organizațiile civice pe zona de bună guvernare și stat de drept, au mai rămas în picioare, în esență, doar două: Funky Citizens și Expert Forum. În timp ce Pro Democrația nu mai mișcă, APADOR-CH nu mai mișcă, Centrul de Resurse Juridice nu mai mișcă, iar Transparency International a fost capturată, la rândul ei, de interese politice. Deci peisajul nu e deloc similar.

Ați spus despre președintele Nicușor Dan că el provine din societatea civilă. E adevărat, vine dinspre Asociația „Salvați Bucureștiul”, însă el nu a avut niciodată o legătură strânsă cu organizațiile de care povesteam mai devreme. El a lucrat pe o nișă extrem de îngustă privind transparența la nivelul administrației locale din București. Părerea mea este că nu a reușit mare lucru acolo; a avut câteva succese considerabile în instanțele de judecată, dar în ceea ce privește modificarea sau consolidarea mecanismelor administrative, nu a reușit să obțină rezultate durabile.

Oana Gheorghiu, la rândul ei viceprim-ministru, vine din zona asociației „Dăruiește Viață”, care s-a ocupat exclusiv de proiectul construirii spitalului de oncologie pediatrică. Adică un tip de proiect care nu a avut legătură cu zona de advocacy, de politici publice sau de legislație. Nu uitați că majoritatea oamenilor cu greutate din sectorul neguvernamental românesc, de pe zona civică și de reforme, a plecat din sectorul ONG în perioada 2015-2016 către partidele nou înființate atunci: Uniunea Salvați România și apoi PLUS. Ulterior, USR PLUS a trecut prin diverse transformări. În momentul de față este unul dintre partidele mainstream, este la guvernare pentru a doua oară și nu pare să mai fie animat de aceleași gânduri de reformă precum erau acești oameni în urmă cu 10 ani, când activau în interiorul societății civile.

Acestea sunt motivele pentru care eu cred că societatea civilă din România este, în momentul de față, într-o poziție mult mai slabă, chiar dacă pare că are niște oameni plasați la vârful puterii. Puterea politică adevărată este în Parlament. Reprezentanții fostei societăți civile sau ai curentului reformist în Parlament sunt teribil de puțini și nu au influența politică necesară pentru a schimba legislația. Iar criza pe care o vedem acum în sistemul de justiție vine tocmai din faptul că, la nivel legislativ, au fost făcute schimbări „cu dedicație” pentru segmentul de politicieni antireformiști. 

Serviciile secrete

Înțeleg că societatea civilă poate însemna multe lucruri și trebuie să gândim mai complex despre prezența ei în viața politică. Dar vreau să vă mai întreb ceva în această categorie: când se vorbește despre serviciile secrete, și acestea, teoretic, pot însemna multe lucruri. Ne amintim că în „epoca de aur” a anticorupției, cu Laura Codruța Kovesi în frunte, serviciile secrete românești erau elementul care dădea putere campaniei DNA împotriva politicienilor. Acum este interesant că în strategia națională de apărare adoptată în noiembrie, corupția este definită din nou ca un pericol la adresa securității naționale, așa cum era în timpul lui Băsescu. Se pare că se așteaptă ca serviciile să joace din nou un rol de sprijin în lupta anticorupție.

Ce așteptați să fie la fel cu privire la rolul serviciilor secrete în acest proces care pare să se contureze acum? Vor fi din nou implicate puternic în activitatea justiției și anticorupție sau va fi diferit?

Aici m-ar interesa să ne uităm la două aspecte diferite ale problemei. Primul este legat strict de implicarea serviciilor la nivel operațional-procedural, iar cel de-al doilea este unul de substanță: la ce anume se uită serviciile de informații.

Dacă le luăm pe rând, după părerea mea, includerea din nou a corupției în Strategia Națională de Apărare ca vulnerabilitate, pericol sau risc — indiferent de definiția exactă de acolo — reprezintă o eroare. Totuși, este o eroare explicabilă prin faptul că Nicușor Dan, privit de la distanță, este într-o oarecare măsură un continuator al politicilor din epoca Băsescu-Macovei (perioada 2004-2008), când s-a mizat foarte puternic pe această direcție anticorupție.

Nu am discutat încă despre faptul că acel stil de a face anticorupție „cu ciomagul”, cu dorința de a tăia capete, deși a fost spectaculos și a dat rezultate imediate, nu a putut și nici nu avea cum să producă o schimbare la nivel de sistem. S-a preocupat doar de câteva figuri proeminente, vizibile, care au fost trimise la închisoare. Tocmai pentru că s-a întâmplat acest lucru, sistemul politic din jurul acelor oameni puternici a căutat ulterior să „corecteze” sistemul în favoarea sa. Pe de altă parte, zona reformistă Băsescu-Macovei nu a produs modificări sistemice sustenabile, care să închidă oportunitățile de corupție și să facă abuzul de putere inacceptabil sau chiar improbabil. De aceea a fost nevoie de acele protocoale de colaborare între SRI și parchete, care erau abuzive în sine. Din acest motiv am criticat-o și pe doamna Laura Codruța Kövesi: am considerat că nu este în regulă să lucrezi în justiție cu materiale de la serviciile secrete. Să nu uităm că acum există decizii ale Curții Constituționale (adoptate în ultimii vreo 10 ani) care interzic imixtiunea serviciilor în actul de justiție.

Prin urmare, modul de implicare a serviciilor începând de anul acesta, din 2026, cred că va fi diferit. În trecut, în vremea tandemului Kövesi-Morar, se pare că serviciile puneau pe tavă informații obținute din interceptări telefonice sau ambientale: „Iată, ministrul X s-a întâlnit cu afaceristul Y, credem că e corupție, investigați”. Acum, cred că este nevoie ca implicarea serviciilor să se mute în zona sistemică.

Acesta este al doilea punct pe care doream să-l subliniez. Este nevoie de „intelligence” (inteligență umană și analiză) pentru a descoperi breșele din legislație și din procesele decizionale; breșe în modul de contact între grupuri de interese nelegitime și politicieni. Cred că în etapa următoare serviciile trebuie să aducă această inteligență sistemică pe masa decidenților și să arate unde există vulnerabilități care pot fi ulterior confirmate prin investigații penale punctuale ale procurorilor. Scopul principal trebuie să fie intervenția legislativă pentru a închide acele breșe, făcând imposibilă repetarea unor astfel de practici.

Aș adăuga un element important: recent a fost adoptată legislația privind Registrul de Interese. Dacă toate companiile de lobby și organizațiile neguvernamentale își vor completa acolo întâlnirile cu politicienii, iar miniștrii, secretarii de stat și parlamentarii vor face același lucru, vom începe să avem o imagine mult mai clară asupra sistemelor de influență din politica românească. De acolo, serviciile de informații vor putea genera analize serioase și complexe referitoare la fenomene, nu doar la indivizi.

Există un adagiu care spune că „mințile mari, luminate, discută despre idei și concepte, iar mințile mici, înguste, despre persoane”. În perioada de glorie a anticorupției românești, am avut de-a face cu servicii care s-au ocupat de persoane — întâmplător, Voiculescu, Patriciu sau frații Micula, niște ticăloși. Dar, începând din 2026, pe noua strategie, este nevoie ca serviciile să aibă „minte mare” și să discute despre sisteme, idei și concepte.

Corupția s-a schimbat. La fel face și anticorupția

Un element important în comparația dintre „perioada de aur” de acum 20 de ani și prezent este orientarea românilor împotriva corupției. Îmi amintesc de cazul acelui român care s-a aruncat de la balconul Parlamentului în semn de protest împotriva corupției. Au existat multe ocazii în care cetățenii cereau anticorupție, iar politicienii au oferit-o pentru că exista acea dorință populară ca vinovații să ajungă la închisoare.

Cum vedeți această comparație astăzi? Vedem, pe de o parte, protestele anticorupție izbucnite după filmul Recorder; deci, sentimentul de sprijin pentru reforma justiției există. Pe de altă parte, mi se pare că există un grup foarte mare — pe care l-am putea numi suveranist, compus parțial și din electoratul PSD — care ține mai degrabă cu tendința nereformistă sau conservatoare reprezentată de doamna Savonea. În ce măsură mai putem spune că spiritul anticorupție din popor este la fel de puternic acum? Nu cumva a avut loc o slăbire a acestuia sau o orientare mai degrabă spre curentul conservator în ultimii ani?

Opinia mea este că, așa cum s-a schimbat „rețeta” sau substanța corupției în România, la fel s-a schimbat și substanța anticorupției. La ce mă refer, mai exact?

În urmă cu 20 de ani, în epoca Năstase, politicienii corupți aveau ca intenție acapararea a cât mai multor resurse materiale: bani, bunuri, case, mașini, pentru a-și crește propriul nivel de trai și a deveni oameni foarte bogați, adevărați „nababi”. Așa își imaginau ei că este bine. Treptat, am văzut că în perioada anilor 2010 și apoi, foarte vizibil, în epoca Dragnea, corupția a început să se mute în zona controlului mecanismelor decizionale, în zona pervertirii sistemelor și proceselor decizionale. Politicienii corupți vor să stăpânească aceste pârghii astfel încât să se poată bucura de resurse, bogăție și influență fără a fi deranjați de instituțiile statului.

Este o diferență subtilă, o formă de „emancipare”, pentru că s-a trecut de la dorința de a obține bogăție concretă la dorința de a deține putere de decizie și influență. Prin urmare, s-a schimbat și anticorupția. La începuturi, aceasta era mânată foarte puternic de sentimentul de nedreptate: „Uită-te la acest om câte a acumulat, cum își bate joc de noi afișându-și averea nejustificată!”. Într-o epocă în care oamenii dau vina pe sistem, această atitudine anticorupție, care este prin definiție antisistem, hrănește în egală măsură atât zona suveranistă, cât și pe cea reformistă.

Este o formă de anticorupție „postmaterialistă”, exact așa cum și corupția a devenit postmaterialistă. Doar că, atunci când ne uităm la politicienii suveraniști, observăm că ei sunt, de fapt, susținători ai mecanismului pe care ni l-a ilustrat documentarul Recorder. Adică, ne aflăm în situația în care o parte semnificativă din Parlamentul României — partidele suveraniste plus o parte din PSD — susține această „caracatiță” patronată, se presupune, de doamna Savonea și de alți oameni din jurul dumneaei.

Aceasta înseamnă că, din punctul de vedere al luptei anticorupție postmaterialiste, aceasta este mai slabă decât era anticorupția materialistă de acum 10 sau 20 de ani. De aceea am spus mai devreme că, dacă este nevoie de o reformă, serviciile de informații — partea de intelligence — trebuie să se ocupe de această componentă sistemică, postmaterialistă. Altfel, nu se va putea ajunge la soluții de reformă sustenabile.

Este interesant, deoarece aveam senzația că România intră într-o perioadă de „băltire” profundă, în care nu se mai întâmplă nimic. Și iată că ultimii doi ani ne-au arătat o schimbare profundă la nivelul societății, cu o nevoie acută de reforme sistemice, începând chiar de anul acesta, din 2026. În locul băltirii, vedem o efervescență foarte interesantă. Rămâne de văzut dacă avem politicieni care să se ridice la nivelul așteptărilor — și nu mă refer neapărat la așteptările populației, ci la cele ale unor analiști ca mine.

Rămâne de văzut dacă avem lideri de tipul lui Nicușor Dan, Ilie Bolojan sau alții care să răspundă cu adevărat acestei „clipe astrale”, în care societatea românească are nevoie de soluții noi, creative, inovatoare și, în mod cert, sistemice. Nu se mai poate merge pe cazuri punctuale, „peticind” lucrurile ici și colo.

Reacția sistemului politic și a sistemului judiciar la documentarul Recorder

Să ne uităm acum la reacția sistemului politic și judiciar la filmul Recorder și la provocarea pe care aceste proteste o reprezintă. Vedem că președintele Nicușor Dan a propus un referendum în interiorul sistemului judiciar — idee văzută ca fiind „ciudată” de unii analiști, inclusiv de la Expert Forum. Pe de altă parte, Inspecția Judiciară a început anchete, care sunt menite să verifice afirmațiile din documentar, iar Marius Voineag (șeful DNA) a prezentat documente pentru a arăta că acționează similar cu Laura Codruța Kövesi, când cere informații suplimentare din subordonații săi privind dosare și că nu poate fi atacat. Cum vedeți aceste reacții?

Din sistemul judiciar, din fericire, s-au ridicat niște voci care să susțină ceea ce a scos la iveală investigația Recorder. Aceste voci reprezintă segmentul sau grupul reformist din interiorul sistemului judiciar, undeva la aproximativ un sfert din numărul total de judecători și procurori. Este firesc să fie un număr relativ mic de oameni care să iasă în față și să vorbească, deoarece, așa cum am discutat mai devreme, sistemul pare să fie teribil de apăsător.

Ceea ce este important e să vedem dacă acești oameni reușesc să se ridice deasupra condiției discutate anterior — de a analiza cazuri concrete, persoană cu persoană — și să ofere soluții sistemice. Din ce am observat eu în rezumatul de pe site-ul Administrației Prezidențiale, nu par să se desprindă încă niște soluții sistemice solide; începutul este puțin timid. Rămâne de văzut dacă la nivelul Președinției și la grupul de lucru format la Guvern vor apărea propuneri mai consistente.

Strict în ceea ce îl privește pe președintele Nicușor Dan și soluția dumnealui cu referendumul, mi-e teamă că vedem din nou o înclinație parțial populistă, de sorginte Băsescu-Macovei. Un referendum în sânul magistraturii nu cred că poate fi legal; aceasta este prima chestiune. În al doilea rând, dacă se dorește o consultare a corpului de magistrați, este obligatoriu ca aceasta să se realizeze prin intermediul mecanismelor CSM. Iar noi, în momentul de față, avem suspiciuni că mecanismul de la CSM este deja capturat. Prin urmare, nu am putea avea încredere în rezultatele acelei consultări dacă ea se face prin intermediul CSM. Dacă se găsește o altă cale, mai „pe lângă” legile existente, pentru o consultare la nivelul Președinției, rezultatul va fi contestat pe bună dreptate de către vocile antireformiste din justiție.

Aș zice că Nicușor Dan, prin declarația despre referendum, fie a făcut un pariu extrem de îndrăzneț, dar riscant, fie „a vorbit gura fără el” și acum se află într-o situație de tip catch-22, din care nu prea are cum să iasă decât dacă amână subiectul sine die. Mai este un aspect: felul în care s-a exprimat cu privire la rezultatele acestei consultări, afirmând că, în anumite condiții, CSM-ul ar trebui să plece „de urgență”. Mie mi-a amintit de momentul 2019, când fostul președinte Iohannis a supus referendumului ideea ca în justiție să nu se mai adopte măsuri prin ordonanțe de urgență. Poporul român a respins atunci ideea acțiunii „de urgență” în justiție, prin urmare, cred că președintele Nicușor Dan s-a lăsat din nou luat de val.

O soluție rezonabilă ar fi ca rezultatele consultărilor de la Cotroceni să fie puse la dispoziția grupului de lucru de la Guvern. Ulterior, ceea ce rezultă de acolo să fie trecut prin Parlament, dar cu un amendament: dacă se merge pe o procedură parlamentară obișnuită, este foarte probabil ca reforma să rămână „orfană”. Consider că va fi nevoie ca premierul Bolojan, împreună cu Guvernul și coaliția celor patru partide, să își angajeze răspunderea în fața Parlamentului pentru reformele din justiție.

Altă soluție politică nu văd. În momentul de față, dacă punem soluția în mâna majorității formate din suveraniști și o parte din PSD, aceștia controlează 51-52% din Parlament, deci reformele nu vor trece. Pentru a rezolva această dilemă, este nevoie de un acord în coaliție, astfel încât PSD-ul, în integralitatea sa, să susțină angajarea răspunderii. Atunci, polul antireformist nu ar mai avea șanse de izbândă.

V-am mai întrebat despre reacția la proteste…

Protestele în sine sunt o consecință a filmului; eu aș pune filmul și protestele la pachet. Sunt părți ale aceluiași fenomen, iar acest fenomen vine din zona de anticorupție postmaterialistă — antisistem, dar reformistă. Această zonă este, în momentul de față, minoritară în rândul populației României, reprezentând probabil cel mult 20-25%. Cam acesta este și procentul judecătorilor și procurorilor din interiorul sistemului judiciar care i-au scris deja președintelui, răspunzând apelului de acum vreo zece zile.

Cam așa sunt așezate forțele în prezent. Retorica lui Nicușor Dan este foarte apropiată de acest grup de 20-25%, atât din societate, cât și din justiție, dar nu văd cum ar putea avea câștig de cauză de unul singur. De aceea, este necesar ca Nicușor Dan să conlucreze foarte strâns pe acest subiect cu Ilie Bolojan, pentru a convinge PSD-ul și o parte din PNL să rămână la guvernare și să susțină Executivul. Ulterior, Guvernul ar trebui să își angajeze răspunderea în fața Parlamentului.

Vom vedea aceste evoluții, cel mai probabil, în următoarele trei luni. Nu există decât două scenarii posibile. Scenariul cu cele mai mari șanse de probabilitate este acela în care PSD-ul iese de la guvernare, ceea ce ne-ar arunca într-o criză teribilă. Scenariul mai puțin probabil, dar care ar fi cu adevărat unul de succes, este acela în care PSD-ul acceptă să reformeze aspecte importante în sistemul de justiție. Acest lucru ar însemna să anuleze legislația pe care tot PSD-ul a propus-o în ultimii zece ani și să găsească alte soluții pentru dorințele de căpătuire materială ale unor membri de partid.

Și vreau să fiu bine înțeles: nu vreau să se înțeleagă că PSD-ul este neapărat capul răutăților și, prin urmare, să devină neapărat „țapul ispășitor”. Există și o grupare importantă din PNL care gândește la fel, un segment relevant din UDMR cu aceeași viziune și, mi-e teamă, nici în USR nu există o susținere de 100% pentru agenda reformistă.

Consider că următoarele trei săptămâni sunt cruciale pentru a vedea cum se poziționează Nicușor Dan — până pe la jumătatea lunii ianuarie. Va fi nevoie ca dumnealui să vină cu mesaje foarte puternice la prima ședință a CSM-ului de la începutul anului. Apoi, urmează să vedem ce rezultate vor ieși din consultările cu magistrații, având în vedere că a anunțat încă una sau două runde de întâlniri. Probabil va trebui să-și recalibreze declarațiile despre acel referendum și despre plecarea „de urgență” a membrilor CSM. Totodată, va fi necesară redeschiderea dialogului cu Ilie Bolojan pe această temă, dar și cu Sorin Grindeanu, a cărui poziție este foarte importantă.

Așadar, următoarele trei săptămâni sunt decisive, urmând ca în cele două luni care se vor succeda să vedem acțiunea propriu-zisă la nivel de legislație.

Care sunt reformele necesare din justiția română?

Ați menționat că așteptați anumite reforme în sectorul justiției. Ce ar putea conține, concret, această reformă? Ce s-ar putea schimba prin lege sau ordonanță?

Prin ordonanță de urgență nu se poate schimba absolut nimic, deoarece avem referendumul din 2019, din perioada președintelui Iohannis. Modificările se pot face doar prin lege și, așa cum spuneam mai devreme, cred că astfel de legi nu pot trece prin Parlament prin procedura obișnuită, ci este nevoie de angajarea răspunderii Guvernului.

Ceea ce consider că trebuie modificat, în primul rând, este mecanismul privind înființarea completurilor de judecată, astfel încât să nu mai fie permisă modificarea acestora de trei sau patru ori la rând cu scopul de a tergiversa judecata.

În al doilea rând, cred că este necesară o intervenție asupra regimului prescripției, în două direcții. Prima: să fie reparat ceea ce Curtea Constituțională a semnalat încă de acum trei-patru ani, aspecte pe care Parlamentul le-a lăsat, din păcate, în nelucrare. A doua: să fie introdusă o prevedere nouă prin care, odată ce un dosar a intrat în faza de judecată, termenul de prescripție să se suspende. Astfel, chiar dacă apar modificări în structura completului, acest lucru nu ar mai însemna că dosarul se tergiversează până la împlinirea termenului de prescripție, deoarece acesta ar fi deja suspendat.

Reformele privind CSM

Ați vorbit că trebuie modificate anumite reguli privind funcționarea CSM…

Un al treilea punct extrem de important privește alegerile pentru CSM. Și aici văd două aspecte esențiale. Primul ține de durata mandatelor. În prezent, membrii CSM sunt aleși „în bloc” pentru un mandat de șase ani. Aceste perioade de șase ani — cum discutam despre ciclurile 2004, 2010, 2016, 2022 — sunt mult prea lungi, iar CSM-ul devine incapabil să reacționeze la nevoile justiției. Chiar dacă membrii săi ar fi de bună-credință și ar dori să răspundă la ceea ce se întâmplă în sistem, instituția rămâne „anchilozată” pe durata celor șase ani.

Așa cum am susținut încă din 2004, alegerile pentru CSM ar trebui organizate din doi în doi ani pentru câte o treime dintre membri. Este un model similar cu cel de la Curtea Constituțională, unde mandatul este de nouă ani, așa încât reînnoirea se face din trei în trei ani pentru câte o treime din componență. În cazul CSM, având mandatul de șase ani, reînnoirea s-ar face din doi în doi ani, tot pentru câte o treime din componență. Astfel, Consiliul ar fi mult mai aproape de corpul magistraților și ar putea răspunde mult mai rapid la preocupările interne și la nevoile de reformă.

Al doilea aspect legat de alegeri vizează mecanismul concret prin care magistrații își desemnează reprezentanții. Vă reamintesc faptul că, în decurs de 20 de ani și patru runde succesive de alegeri, am văzut doar trei magistrați reformiști aleși în CSM — toți trei în anul 2010. Niciunul dintre aceștia nu a reușit să își mențină poziția reformistă în cadrul magistraturii, după ce au fost aleși în CSM. Acest lucru ne indică faptul că sistemul de alegere favorizează candidații conservatori sau, mai bine spus, pe cei antireformiști. Actualul sistem aproape că blochează accesul reformiștilor în CSM, ceea ce înseamnă că instituția nu se poate reforma niciodată din interior, fiind susceptibilă de a fi capturată. De aceea, consider că trebuie să analizăm cu mare atenție și să modificăm modul în care sunt aleși membrii CSM.

Dincolo de aceste trei subiecte mari, fiecare cu subpunctele sale, aș mai adăuga un element care, din observațiile mele, nu este deloc discutat. Sistemul judiciar — la nivel de instanțe, tribunale, curți de apel sau parchete — nu funcționează doar cu judecători și procurori. El funcționează și cu grefieri, magistrați-asistenți și alt personal auxiliar.

Am convingerea fermă că nu se poate realiza o reformă veritabilă în justiție dacă nu se discută și cu acești oameni. Este vital să îi includem în dialog, deoarece eu cred că manipularea completurilor de judecată nu s-ar fi putut realiza fără complicitatea unor grefieri sau asistenți judiciari. Dacă ignorăm această direcție, nu vom obține o reformă completă, ci doar una parțială. Așadar, aș adăuga la pachetul de reforme o secțiune detaliată privind cariera, evoluția profesională și garanțiile de independență pentru personalul auxiliar, asistenții judiciari, grefieri și magistrați-asistenți.

Schimbarea realistă din justiție

Deja ați spus multe lucruri, cred că poate ați răspuns deja, dar vă rog să facem un fel de recapitulare. Observăm o ciocnire între tendința reformistă și tendința status-quo din justiție. Oamenii asociați cu „stabilocrația” din mandatul lui Iohannis sunt acum atacați în filmul Recorder. Se dorește un „schimb de gardă”. Ce este realist să se schimbe în opinia dumneavoastră?

Ceea ce cred eu că trebuie schimbat este aproape întreg sistemul. Când discutăm despre prescripție, completuri de judecată, alegeri la CSM și personal auxiliar, înseamnă că noi, din punctul de vedere al proceselor decizionale din interiorul justiției, schimbăm aproape fundamental felul în care se fac lucrurile. Aceasta este necesitatea reală. Acesta este nivelul acela macro, la nivel de idei, concepții și sisteme, unde spuneam mai devreme că serviciile secrete ar avea nevoie să aducă „inteligență” de nivel înalt.

Totuși, ceea ce cred că este realist să se întâmple reprezintă, mai degrabă, doar una sau două modificări cosmetice la nivel de legislație. Este posibil ca, pe bază de presiune publică, doamna Savonea să-și dea demisia din magistratură — probabil să iasă la pensie, având în vedere că are vârsta și vechimea necesare. Însă plecarea doamnei Savonea din magistratură va însemna, probabil, că dumneaei va deveni avocat și se va transforma într-un fel de Laura Vicol; adică am cădea „din lac în puț”.

Deci, ceea ce consider că este realist să se întâmple este mai degrabă o cosmetizare a actualului sistem, fără o reformă de substanță. Spun acest lucru deoarece mă uit la felul în care sunt dispuse forțele politice în Parlament. Altfel, dacă președintele Nicușor Dan are cu adevărat capacitatea de negociere cu care se laudă și viziunea de matematician care știe să gândească șapte mișcări înainte, ca la șah, poate are șansa să realizeze o reformă de substanță, așa cum am menționat anterior.

Dar mă îndoiesc, pentru că trăim în România și avem politicienii pe care îi avem. N-are rost să ne ascundem după deget și să sperăm la lucruri fantastice; aceștia nu sunt întotdeauna cei mai vizionari lideri. Dacă este să punem în balanță ceea ce este necesar cu ceea ce este realist să se întâmple, mi-e teamă că vom fi din nou dezamăgiți. Dacă acest lucru va însemna criză politică? Cred că da. Dacă va însemna mișcări și proteste de stradă? Cred că da. Însă, dacă mă întrebați dacă aceste lucruri — criza politică și protestele — vor conduce în cele din urmă la un rezultat mai bun în politica românească, mi-e teamă că răspunsul este negativ.

Reacția magistraților la eforturile guvernelor de a introduce forme de austeritate și pentru ei

Sistemul de justiție a fost solicitat de guvern să accepte anumite limitări ale privilegiilor legate de pensionare, dar sistemul refuză. Cum vedeți acest refuz?

Această poziție nu este corectă din punct de vedere moral față de restul societății care traversează o perioadă de austeritate. Cred că nu este nevoie să explic de ce nu este corectă din perspectiva solidarității sociale. Dar, haideți să explic puțin de ce este corectă din punct de vedere tehnic.

Guvernul României, prin Ministerul Justiției și respectiv prin CSM, nu s-a preocupat niciodată de normarea corectă a muncii magistraților. Magistrații români sunt puțini la număr în raport cu necesarul din sistem și, prin urmare, au un volum de muncă enorm. Lucrează, în general, între 10 și 14 ore pe zi, dar fac acest lucru timp de 25 de ani, după care ies la pensie. În momentul de față, ceea ce Guvernul le cere magistraților este să rămână în sistem mai mult de 25 de ani, în aceleași condiții de suprasolicitare, dar cu o plată mai mică, respectiv cu o pensie mai mică. Din punct de vedere tehnic, acest lucru nu este corect.

Ceea ce ar fi corect ar fi ca Guvernul să identifice zonele unde este nevoie de mai mulți magistrați, să micșoreze volumul de muncă pe cap de magistrat, iar atunci le poate cere, în mod justificat, să lucreze mai mulți ani pentru o remunerație mai mică. Însă Guvernul pretinde că nu are fonduri pentru a investi în această direcție. Altfel spus, da, se poate face reformă cu acești oameni, dar numai dacă ea este prezentată corect din punct de vedere tehnic. Dacă nu se procedează astfel — adică să crească numărul de magistrați și să se reducă volumul de muncă, pentru a face acceptabilă prelungirea carierei și reducerea plăților — atunci magistrații se vor opune categoric oricărei diminuări de salarii și pensii. 

Există o opinie puternică că magistrații din România sunt un grup social privilegiat și nu doresc să fie solidari cu restul societății când vine vorba de austeritate. E bine că ați introdus și o perspectivă care se uite la pozițiile lor cu o oarecare înțelegere. România se află într-o zonă unde problemele de guvernare sunt foarte complexe…

Întocmai. Poziția magistraților, privită prin prisma moralității și a solidarității sociale, nu este corectă. Însă, dacă o priviți din perspectivă tehnică — luând în calcul volumul și condițiile de muncă — poziția lor este foarte corectă și, din nou, de înțeles. Dar, pentru a vedea asta, este nevoie să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Iar Guvernul României se află din nou în situația în care vrea să rezolve problemele folosind politici pro-ciclice, în loc să utilizeze politici anti-ciclice. Adică acum, tocmai pentru că este austeritate, ar fi fost momentul oportun să investească mai mulți bani în infrastructura pentru justiție, în personal și în condițiile de muncă, pentru a obține în următorii 2-5 ani niște rezultate sustenabile pe termen lung. Din păcate, Guvernul intervine cu aceste politici pro-ciclice: „hai să tăiem de la toată lumea”. Rezultatul este că îi împinge atât pe magistrați, cât și societatea, către poziții radicale. Acest lucru produce o polarizare și mai mare în societate, tocmai din cauza utilizării acestor politici pro-ciclice.

Foto: Protestele anticorupție din România au cerut politicienilor să nu mai dea telefoane pentru a exercita presiuni asupra reprezentanților sistemului judiciar (sursa: YouTube)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author