Daniel Tomov: România trebuie să fie interesantă în orice moment, nu doar atunci când au loc cazuri fortuite în țară

Vladimir Mitev

Rezumatul conversației cu Daniel Tomov

Discuția dintre Vladimir Mitev și as. univ. dr. Daniel Tomov (profesor de limba română la Universitatea „Sf. Kliment Ohridski” din Sofia) abordează impresiile personale, legăturile culturale și reflectarea mediatică dintre Bulgaria și România.

• Experiență personală și călătorii: Dr. Tomov a întreprins prima sa călătorie în 2011, în cadrul programului „Erasmus”, la București. În ultimii ani, el călătorește regulat pe cont propriu (cu trenul sau cu autobuzul) în diferite regiuni românești (Sighișoara, Brașov, Iași) și povestește despre ospitalitatea oamenilor și despre descoperirile sale.
• Cultură și societate: Ambii interlocutori remarcă faptul că românii sunt mai pasionați de artă (teatru, literatură, cinema) și sunt vizibil mai credincioși decât bulgarii. Se observă particularități lingvistice și regionale specifice (de exemplu, utilizarea perfectului simplu în Oltenia).
• Relații academice și culturale: Relațiile dintre universități se află la un nivel foarte bun — prin schimburi de studenți, școli de vară și lectori invitați. În același timp, în Sofia lipsesc suficiente evenimente care să promoveze cultura românească, existând o nișă liberă pentru astfel de inițiative.
• Acoperirea mediatică: Concluzia principală este că mass-media bulgară prezintă România în principal în contextul unor tulburări, crize politice sau catastrofe. Intervievații sunt de acord că România ar trebui prezentată în mass-media prin prisma vieții cotidiene și pașnice, și nu doar prin evenimente izolate.

Interviu

Introducere

Daniel Tomov ține cursul practic de limba română la Universitatea din Sofia „Sfântul Kliment Ohridski”. În fiecare an, vara, el călătorește în România și comunică intens cu românii. Podul Prieteniei a stat de vorbă cu el despre impresiile și experiența sa cu oamenii din țara vecină din nord.

Călătorii în România

Daniele, te-am invitat la această discuție pentru că știu că de ani de zile călătorești în România în fiecare vară și mi se pare că a călători acolo este o activitate și un hobby foarte satisfăcătoare. Când a început această practică? Cum au fost primele tale călătorii în România? Presupun că au fost mai degrabă cu scopuri educative sau turistice?

Da, da, da. Prima mea călătorie în România a fost în cadrul programului „Erasmus” în perioada 2011–2012, la București. Am fost înmatriculat ca student al Facultății de Limbi Străine a Universității de București, timp de 6 luni. Așa a început “aventura” mea cu România și, prin urmare, primul meu contact cu românii în viața de zi cu zi, deoarece până atunci foloseam limba numai în cursul orelor la facultate.

Pe vremea aceea nu călătoream prea des prin țară. Am fost la Brașov. Îmi amintesc că atunci am mers acolo cu trenul. Am vizitat, de asemenea, Sinaia și Ploiești, unde aveam prieteni bulgari care erau înscriși ca studenți în anul pregătitor. Mă focusam să cunosc capitala, decât interiorul țării. 

Care au fost primele lucruri care te-au surprins sau te-au impresionat când ai ajuns la București?

În primul rând, ca senzație – întrucât eram singurul student din Bulgaria și din cauza vremii, nu prea bună. Când am ajuns la București, a început o ploaie torențială și nu se oprea zile în șir. Pe urmă, treptat, am început să cunosc orașul puțin câte puțin. Mi-am făcut destui prieteni din grupul „Erasmus”, și, desigur, și bulgari care studiază în România, așa că am început să mă simt foarte bine. Ieșeam în fiecare zi în oraș. Mă simțeam la fel cum mă simt la Sofia – orașul unde locuiesc. 

Orașul nu mi-a lăsat vreo impresie anume – mi se părea destul de asemănător cu Sofia, deși începeam deja să descopăr și unele diferențe. Arhitectura este ceea ce m-a impresionat inițial. De asemenea, centrul – Centrul Vechi al Bucureștiului este un loc care mi-a plăcut întotdeauna foarte mult. Când m-am întors ulterior în capitala României (iar eu merg acolo destul de des), mă plimb mereu prin centru: prin Orașul Vechi, pe Calea Victoriei, în jurul Ateneului (Ateneul Român) și al Arcului de Triumf – în general, aceste obiective turistice mai cunoscute îmi plac destul de mult și le vizitez întotdeauna, deși am fost acolo de multe ori.

Îți pot spune două lucruri care m-au surprins sau m-au impresionat când am avut primele contacte cu românii. Unul dintre ele este că acolo se vorbește foarte mult despre teatru. Pur și simplu dădeam peste diverse grupuri în care oamenii discutau despre teatru, inclusiv la petreceri sau întâlniri.

Și celălalt lucru care m-a impresionat – există o cultură a cântatului la chitară și a genului acesta de cântece pe care le numesc „folk”, dar nu este chiar folclor, ci mai degrabă ceva de genul „poet cu chitară” la noi. Și asta m-a surprins într-un fel. Nu că la noi nu ar exista, dar mi se pare că a rămas popular în rândul elitelor mai în vârstă din anii ’80. Aceștia au organizat o vreme festivaluri de cântece politice în perioada tranziției. Iar în România mi se pare că acest gen, cel puțin din câte am simțit eu, este ceva mai popular în rândul tinerilor (care pe atunci erau tineri, iar acum au deja câte 40 și ceva de ani, dar asta a fost acum 10–15 ani). Aceste două lucruri m-au impresionat: teatrul și cântecele cu chitară. Ai și tu impresii similare? Și, în general, ce particularități culturale ai observat?

Da, sunt de acord că românii sunt mai pasionați de artă decât bulgarii. Mă refer și la tinerii români, nu atât la persoanele de vârstă mijlocie, de peste 50 de ani.

Am destul de mulți prieteni și colegi de la universitate care merg, probabil, de 3 sau 4 ori pe săptămână la spectacole. Și mie mi-a făcut impresie acest lucru la început. Am fost la câteva piese cu ei, iar eu însumi, ca om, sunt pasionat de artă.

În ceea ce privește muzica – deoarece eu personal nu sunt atât de pasionat de muzică, nu știu dacă mi s-a întâmplat vreodată, de exemplu, să stăm undeva într-un local din București (în Centrul Vechi, în general vorbind) și să fie oameni care cântă la chitară sau fac muzică mai alternativă. Așadar, da – în opinia mea, românii sunt mai pasionați de artă, și nu doar de teatru, ci și de cinema, de lectură.

Am intrat în multe grupuri în care se discută despre ce se citește, care sunt cărțile citite în limba română, și văd că există destul de multe conturi active – oameni care scriu, împărtășesc păreri, se interesează și își exprimă opinia despre o anumită carte pe care au citit-o…

Când călătorești, care au fost primele locuri pe care ai vrut să le vizitezi, care ți s-au părut atractive, poate misterioase? Ai vreo poveste legată de una dintre aceste prime vizite în România?

De 4 ani am practica să călătoresc vara, timp de câte 2 săptămâni, în locuri din România în care nu am mai fost. Acum 4 ani am călătorit astfel pentru prima dată – am ales orașul Sighișoara, care a rămas unul dintre orașele mele preferate din România pe care le-am vizitat.

Inițial, am decis să călătoresc singur, pentru că nu aveam cu cine – nu erau persoane care să dorească să călătorească în acest mod, având în vedere că eu călătoresc cu autocarul sau cu trenul (nu am permis de conducere) și, prin urmare, sunt foarte puțini cei care doresc să parcurgă un drum atât de lung pentru a ajunge la destinația respectivă. Așa că Sighișoara a fost primul loc în care am făcut o astfel de călătorie pe cont propriu.

Nu-mi mai amintesc exact cum am ales-o – mi-a trezit mereu curiozitatea, pentru că citisem mult despre oraș și voiam să-l vizitez. Deoarece n-am luat autocarul direct de la București la Sighișoara, am schimbat mai multe mijloace de transport până la destinație. 

Am intrat în contact cu mulți români, fiindcă, în această prima călătorie pe cont propriu, trebuia să întreb mereu unde să cobor, unde să fac legătura și altele. Am rămas foarte mulțumit de aceste două săptămâni.

Când ajung într-unul dintre orașe, deoarece călătoresc singur și nu depind de alții, fac întotdeauna excursii în localitățile din apropiere. Atunci am vizitat Târgu Mureș și Alba Iulia. În general, mi-a plăcut destul de mult. Nu am avut nicio experiență negativă, pur și simplu făceam cunoștință cu oamenii pe care îi întâlneam în autobuz sau în tren și stăteam de vorbă cu ei. Singurul lucru pe care mi-l amintesc este că în tren era mult mai cald decât afară. Dar asta e normal, având în vedere că era o perioadă caldă de vară.

Mâncarea în restaurantele românești

Ce se poate spune despre mâncarea din România? Îți pot împărtăși micile mele impresii. În principiu, există restaurante unde se servesc bucate tradiționale românești, care seamănă destul de mult cu cele bulgărești – poate doar fără tarator, în rest totul este similar. Dar, în același timp, în București, în ultimii 10 ani, cultura mâncării de tip fast-food s-a dezvoltat din ce în ce mai mult. Multe restaurante oferă hamburgeri, paste – mâncăruri care se prepară ușor, nu sunt deosebit de complicate și, sincer să fiu, nici nu sunt prea gustoase, ci pur și simplu sunt sățioase.

Adică junk food / street food.

Da, și asta mi se pare foarte răspândit în București. Așa îmi explic eu de ce românii merg constant la Ruse, în restaurante cu mâncare gătită.

O altă particularitate este că, în București și în marile orașe, există multe restaurante naționale (de exemplu, nepaleze, turcești, libaneze – în spiritul țării respective). Bucureștiul este un oraș cu oameni cu posibilități și nu știu de ce nu apare într-o măsură mai mare mâncarea care este delicioasă, bogată și autentică.

Există destule restaurante în București care îmi plac și pe care le-am vizitat. Nu este obligatoriu să servească bucătărie tradițională românească, ci mai degrabă una internațională. Desigur, există și multe localuri de fast-food, mai ales în mall-uri și centre comerciale. Am încercat din ambele categorii. Acum, când călătoresc, nu mai caut mâncare tradițională românească anume, deoarece am gustat deja majoritatea preparatelor. Uneori chiar îmi cumpăr mâncare internațională sau iau ceva de la supermarket și mănânc acolo unde sunt cazat.

A trecut deja perioada în care căutam cu insistență bucătăria tradițională. Dar dacă merg într-un oraș precum Brașov, unde știu că există restaurante specializate în prepararea bucătăriei tradiționale românești, încerc să le vizitez. De exemplu, la ultima mea vizită, în aprilie, am mers la „Ursul Carpatin” Știam că acolo se prepară mâncăruri tradiționale, în special din Transilvania, și am gustat destule dintre ele – lucruri pe care nu le mai gustasem la București. Când am fost la Iași, n-am mâncat nimic tradițional – Îmi cumpăram mâncare internațională de la mall sau diverse preparate de la supermarket. În rest, da – și eu observ că românii mănâncă destul de multă mâncare nesănătoasă și cumpără destul de mult junk food.

Regiunile și marile orașe din România

Mai e ceva ce aș vrea să te întreb. Deoarece ai fost, presupun, în toate regiunile istorice ale României, sigur știi că există anumite stereotipuri. De exemplu, că oamenii din Transilvania (ardelenii) ar fi leneși, sau că cei din Oltenia ar fi neserioși.

Da, și că oltenii folosesc perfectul simplu (o variantă regională a perfectului compus). Eu nu am fost în Oltenia – aceasta este singura regiune istorică în care încă nu am pus piciorul, dar o voi face, pentru că plănuiesc o excursie acolo. Cu toate acestea, în ultima mea călătorie am întâlnit unii oameni din Craiova. Fiind lingvist, am observat că ei folosesc într-adevăr foarte des perfectul simplu. Acest lucru nu mi-a creat dificultăți – le spunem mereu studenților că acesta este un timp verbal folosit în mod specific în Oltenia. Așadar, asta m-a impresionat la ei.

În ceea ce privește oamenii din Ardeal, nu am observat vreo trăsătură specifică care să mă fi impresionat. Îmi place foarte mult această regiune – Transilvania este regiunea istorică din România pe care o prefer cel mai mult pentru călătorii. În ceea ce privește Iași – pentru că este cel mai recent loc vizitat – tot din perspectiva lingvistică, am observat o utilizare diferită a limbii române. Au cuvinte cu o întrebuințare mai regională decât cele cu care suntem obișnuiți să le auzim la București. În rest, nu observ trăsături specifice la oameni – pentru mine, toți sunt la fel și seamănă între ei.

Bine, dacă ai fost în Craiova, ai întâlnit așa-numita „bașcălie” – acea cultură specifică de a râde de orice, inclusiv de sine însuși?

Nu am fost în orașul Craiova propriu-zis, dar m-am întâlnit cu doi oameni de acolo în autocarul de la Iași spre București. A trebuit chiar să-i ajut cu niște rezervări, pentru că autobuzul nostru avea o întârziere de 5 ore și ei și-au pierdut legătura spre Craiova. Când am început să vorbim și să interacționăm, am constatat că într-adevăr folosesc extrem de des perfectul simplu în locul perfectului compus.

Un alt lucru pe care mulți oameni îl observă în România – parcă religiozitatea este mult mai vizibilă. Îmi amintesc una dintre primele mele călătorii la Timișoara (Timișoara), undeva prin 2009. Dimineața devreme, la ora 5:00 sau 5:30, mergeam cu taxiul spre gară pentru a prinde trenul de dimineață spre București. Șoferul de taxi a trecut pe lângă o biserică și, la ora 5:00 dimineața, și-a făcut semnul crucii. Mulți oameni mi-au spus că observă același lucru. Să zicem că ai fost în zona Iașiului sau, mai general, în Moldova, unde elementul religios pare să fie foarte puternic dezvoltat. Cum percepi aceste semne de evlavie ca bulgar, având în vedere că la noi religia a devenit mai influentă în ultima vreme, dar se pare că încă nu este atât de importantă pe cât este în România?

Consider că românii sunt mai religioși decât bulgarii.

Mi se pare că, în tramvai, când trec pe lângă o biserică sau un lăcaș de cult,  fac semnul crucii, la fel și când merg pe jos pe stradă. Când am fost la Iași, era o sărbătoare bisericească. În centrul orașului, unde se află una dintre bisericile mari și lângă ea este o mănăstire, curtea era plină de români și turiști. Nu se putea intra în biserică, așa că liturghia se auzea afară prin difuzoare.

În zona Iașiului și, în general, în regiunea istorică a Moldovei există multe mănăstiri și biserici, așa că acolo religiozitatea este și mai puternic prezentă. Dar, în general, românii sunt mai religioși. În ceea ce privește Iași, îmi explic acest lucru prin istoria din vremea lui Ștefan cel Mare, dar pentru întreaga Românie nu am o explicație concretă.

Dar ai fost la Cluj?

Cluj-Napoca era unul dintre orașele de pe lista mea. În vara aceasta, alegerea orașelor s-a făcut pe principiul loteriei – am scris pe bilețele separate numele a trei orașe: Iași, Cluj și Timișoara. Trebuia să trag o hârtioară și de trei ori a picat Iașiul, așa că de aceea am organizat excursia acolo. Clujul este printre orașele pe care vreau să le vizitez, dar încă nu am fost acolo.

Te pot ajuta dacă ai nevoie de informații despre Cluj-Napoca. Pe mine, personal, mă impresionează faptul că centrul este amenajat în principal ca zonă pietonală. Deși circulă și mașini, spațiul este amenajat astfel încât să existe zone largi pentru plimbări pe jos și multe localuri. Orașul este orientat către turiști. Desigur, este un oraș destul de scump.

Cred că este unul dintre cele mai scumpe orașe din România în care să locuiești, dacă nu chiar cel mai scump.

Ai fost în Timișoara?

Nu am fost în Timișoara. Și în Iași, centrul este o zonă pietonală – nu întregul centru, dar o parte destul de mare, pe care o poți parcurge în 20–25 de minute pe jos. Poți să te plimbi pe această stradă pietonală, care duce exact la Palatul Culturii. La Brașov este la fel. Este o caracteristică a orașelor românești. Am fost și la Pitești – și acolo au o zonă pietonală pe care toată lumea se plimbă. Mai exact, în Pitești oamenii se plimbau și mâncau înghețată. În Iași, oamenii pur și simplu se plimbă, mai ales după ora 19:00 seara, când nu mai este atât de cald. Așadar, în multe orașe, centrul este amenajat ca zonă pietonală.

Și eu am fost în Pitești și m-a impresionat această zonă centrală lungă destinată pietonilor. Am fost și în Târgoviște.

Da, și eu am fost în Târgoviște.

România profundă și religiozitatea românească

Mi s-a părut interesant că acolo elementul religios se vede foarte clar – cred că erau chiar și picturi murale ortodoxe pe clădiri. Există o expresie: „România profundă” – România din afara marilor orașe, unde oamenii sunt mai conservatori, mai tradiționali și mai religioși. Pentru mine, Târgoviște este un oraș în care simți atât atmosfera urbană, cât și acea Românie mai profundă. Giurgiu este, într-o oarecare măsură, tot un astfel de oraș.

Am fost în Târgoviște, dar nu și în Giurgiu. În ceea ce privește Târgoviște, sunt de acord că aspectul religios este destul de pronunțat. La Curtea de Argeș (Curtea de Argeș), de exemplu, a fost la fel. Deși nu este unul dintre cele mai mari orașe, este extrem de important din punct de vedere istoric. Datorită mănăstirii de acolo, elementul religios este, de asemenea, foarte evident.

Bine, ai menționat Curtea de Argeș. Știi că în cele două orașe (Iași și Curtea de Argeș) sunt îngropate sfinte despre care Biserica Ortodoxă Bulgară susține că sunt bulgăroaice – Sfânta Filofteia și Sfânta Petca/Paraskeva (Sfânta Parascheva). Nu sunt sigur în ce măsură aceasta este și versiunea românească despre ele – că sunt bulgăroaice – poate că unii o recunosc, dar nu știu dacă toți. Voiam să te întreb în acest context: tu ești bulgar, desigur că stăpânești limba română, ceea ce îți deschide multe uși, dar cum percepi legătura dintre bulgari și români? Istoric vorbind, există multe legături, inclusiv sfintele menționate, însă nu se întâmplă oare ca, totuși, să existe o anumită distanță între cele două popoare? Legătura dintre bulgari și români nu este oare mai puțin activă decât, de exemplu, cea dintre bulgari și sârbi sau dintre bulgari și greci?

Eu nu am simțit nicio distanță. Poate pentru că în mediile în care interacționez – cercul meu de prieteni din România – m-am integrat și m-am adaptat bine. În principiu, nu călătoresc cu alți bulgari sau cu persoane străine, ca să văd cum interacționează aceștia cu românii, dar ultima dată am călătorit cu niște studenți la Brașov și aceștia au rămas extrem de mulțumiți de atitudinea românilor față de ei. Nu cred că există o distanță în comunicarea dintre noi.

Personal, nu m-am implicat în dispute concrete despre care sfânt este bulgar și care este român, sau ce teritoriu a aparținut cărei țări în trecut. Evit astfel de dispute.

Presupun că, din moment ce vorbești româna, ai o înclinație spre cultura românească. În ce măsură există în Sofia suficiente evenimente românești – concerte, filme sau alte manifestări? Simți că ceea ce se întâmplă în Sofia în materie de evenimente culturale legate de România este suficient?

Nu, nu mi se pare suficient. Mi se pare chiar destul de puțin. Din când în când au loc câteva piese de teatru scrise de dramaturgi români, care sunt puse în scena Teatrului Național sau în alte teatre din Sofia. Ultima la care am fost, în luna mai, a fost „Ce să facem cu violoncelul?” de Matei Vișniec, prezentată pe scena de cameră a Teatrului Național „Ivan Vazov” din Sofia. Mie mi-a plăcut foarte mult, a existat un mare interes pentru spectacol din partea publicului bulgar, iar sala a fost plină. Însă, în general, se pun în scenă destul de puține piese ale dramaturgilor români.

În ceea ce privește filmele – doar în cadrul festivalului Sofia Film Fest” există câteva titluri. Acestea sunt mai degrabă filme alternative ale unor regizori români contemporani sau proiecte de absolvire ale unor tineri autori. În timpul Târgului de Carte au loc prezentări de cărți traduse din limba română în bulgară, dar acestea sunt foarte puține – câte un eveniment pe zi. Ultimul eveniment de amploare care a stârnit un interes enorm în rândul publicului bulgar a fost participarea la Casa Traducerii a Cătălinei Puiu de la Universitatea din București. Ea a susținut un atelier de traducere și a prezentat cărțile pe care le-a tradus (ea este traducătoarea lui Gheorghi Gospodinov). Nu sunt foarte multe evenimente care să promoveze cultura, literatura și arta românească.

Informații despre România și evenimentele culturale românești din Sofia

Atunci, cum te ții la curent cu temele de actualitate din România? Presupun că oricine se ocupă de România la nivel profesional încearcă să fie la curent cu noile cărți, filme, muzică și produse culturale. Cum reușești să urmărești aceste lucruri, astfel încât să nu rămâi cu o imagine a României de acum câțiva ani?

Datorită rețelelor sociale. Acestea reprezintă o mare ușurare pentru noi – cei care ne interesăm de limbă și nu locuim în țară. Mă uit la videoclipuri, urmăresc pagini pe Facebook și Instagram, verific listele cu cărțile publicate în diverse librării din București sau din afara orașului.

Mă informez mai ales prin Facebook, Instagram și buletinele informative (newsletters) ale unor librării. În general, în Bulgaria și în Sofia nu ajung prea multe informații – nu doar despre cultură, ci și despre economie, politică sau evenimente din România. La televizorul meu din Sofia prind doar un singur canal românesc – TVR Internațional. Îl urmăresc uneori pentru jurnalele de știri, acolo se prezintă evenimentele importante. Acestea sunt canalele.

Adică există o nișă pentru persoanele care doresc să organizeze evenimente românești în Sofia și în alte locuri?

Da, există. Trebuie să fie evenimente bine gândite, care să atragă interesul publicului – precum evenimentul dedicat traducerii de la Casa Traducerii. Există interes nu doar pentru cultura românească, ci mai degrabă pentru culturi mai puțin cunoscute de locuitorii din Sofia și de bulgari în general. Deoarece cultura americană sau engleză este omniprezentă, pentru arta mai puțin populară există cu siguranță o nișă.

Mi-ai menționat că te interesează podcasturile românești. Care sunt podcasturile tale preferate și ce teme te pasionează atunci când urmărești videoclipuri și conținut pe rețelele sociale în limba română?

Mă uit la podcasturi legate în principal de personalități cunoscute din lumea spectacolului – cântăreți, actori sau participanți la emisiuni de reality show, deoarece îi urmăresc pe rețelele sociale. Unul dintre podcasturile mele preferate este cel al lui Jorge (George Papagheorghe) – el este cântăreț și realizează interviuri cu cântăreți români. De asemenea, urmăresc podcastul lui Horia Brenciu. Și în România, la fel ca în Bulgaria, aceasta a devenit o activitate foarte populară.

Ai vreun intelectual – de exemplu, un profesor universitar, un scriitor sau un jurnalist – pe care îl urmărești cu interes, pentru că îți oferă hrană spirituală sau profesională?

Da, ca profesor universitar și autoare – Ioana Pârvulescu. Ea este scriitoarea mea preferată din literatura română contemporană și mă interesează foarte mult ceea ce publică. În revista „Dilema Veche” citesc destul de multe articole. De asemenea, există o lingvistă – Rodica Zafiu, care scrie despre istoria cuvintelor, mai ales despre cele mai puțin cunoscute și despre etimologia lor. Dar Ioana Pârvulescu este pentru mine scriitoarea preferată și reprezentanta mediului academic.

O cunoști pe Ioana Părvulescu? Ai comunicat vreodată cu ea?

Nu, din păcate nu. Când eram la București, nu am avut această ocazie – ea nu ținea un curs la care să pot participa. Nu știu dacă a venit vreodată în Bulgaria; s-ar putea să fi fost în vizită, dar e posibil să fi ratat un astfel de eveniment.

Nu te-ai gândit că, în calitate de coleg al ei din Sofia, ai tot dreptul să-i scrii, să faci cunoștință cu ea sau chiar să-i ceri o întâlnire?

Nu m-am gândit la asta, pentru că nu am obiceiul să scriu oamenilor pe Facebook sau să le cer întâlniri. Nu este în firea mea. Dacă am avea ocazia să ne cunoaștem la un simpozion sau la un seminar, aș fi foarte fericit, dar să iau eu inițiativa pe rețelele sociale – nu.

Comunicarea cu românii

Înțeleg. Aici aș vrea să împărtășesc ceva din impresiile mele.

Mulți români sunt extrem de deschiși la comunicarea online cu persoane pe care nu le cunosc dinainte (desigur, atunci când se scrie politicos și în limba română) . Din observațiile mele reiese că, dacă scriu cuiva, mă prezint și spun ce mă interesează la munca sa, reacția este aproape întotdeauna foarte pozitivă. Chiar mi se spune adesea: „Când vii la București sau la Cluj, dă-mi un semn!” .

Pe de altă parte, uneori chiar românii sunt foarte inițiativi. Recent am avut un astfel de caz cu o persoană mai în vârstă decât mine, o figură autoritară, care conduce o asociație. I-am trimis pur și simplu o cerere de prietenie pe Facebook. El a văzut din profilul meu că vorbesc limba română, a acceptat invitația și mi-a scris el însuși un mesaj, luând inițiativa de a purta o conversație.

Concluzia mea este că românii sunt foarte sociabili în comparație cu alte națiuni. În România există o cultură dezvoltată a discuțiilor informale.. Eu privesc acest lucru în mod pozitiv. Și tu ai remarcat că, în Bulgaria, poate nu suntem atât de insistenți și păstrăm mai mult distanța. Și românii respectă limitele, dar sunt foarte deschiși când te apropii de ei. Odată, când am făcut cunoștință cu o colegă – o româncă de origine maghiară, profesoară universitară din Cluj – am vorbit patru ore și jumătate fără întrerupere. Discuția s-a desfășurat într-o atmosferă absolut relaxată, fără lupta pentru supremație, o conversație între oameni curioși de lume și care au ce să-și împărtășească. Cum ți se par ei din punct de vedere al gradului de prietenie, dacă îi compari cu bulgarii?

Sunt de acord că românii sunt prietenoși și le place să discute. Când fac cunoștință cu colegii față în față, conversația pornește fără probleme – există într-adevăr o astfel de cultură și deschidere către interacțiune. Pur și simplu, mie personal nu-mi place să scriu persoanelor necunoscute pe rețelele sociale. În rest, nu consider că sunt mai prietenoși decât bulgarii – după părerea mea, și bulgarii sunt suficient de prietenoși. Oamenii din ambele națiuni putem sta și discuta ore în șir, dacă avem subiecte comune.

Și cum evaluezi relațiile la nivel academic? Sunt suficiente contactele dintre universități și în ce se manifestă acestea?

Consider că sunt la un nivel bun. Desigur, nu se poate spune niciodată că ceva este la 100% și că este pe deplin suficient – întotdeauna se poate mai mult. Acestea se manifestă prin faptul că studenții noștri care studiază limba română au posibilitatea de a urma cursuri în cadrul unor acorduri cu Universitatea din București, universitățile din Cluj, Târgu Mureș, Timișoara și altele. Școlile de vară reprezintă, de asemenea, un mare avantaj pentru interacțiunea dintre studenți și profesori. Lectori de la Institutul de Limba Română vin la noi și țin cursuri practice cu studenții bulgari. Acest lucru este foarte util, deoarece astfel ei comunică zilnic în limba română și depășesc bariera lingvistică. La rândul lor, lectori bulgari predau la universitățile din România. Avem și lectori invitați din București, care țin prelegeri publice despre literatură, limbă și cultură. Așadar, la nivel academic, avem legături destul de solide. Profesori din ambele țări traduc reciproc literatură bulgară și română.

Cum evaluezi relațiile cu mass-media? Se scrie suficient despre România în mass-media bulgară și există subiecte importante care sunt omise?

Părerea mea categorică este că în mass-media nu se știe și nu se vorbește suficient despre România. Informațiile apar doar dacă se întâmplă ceva grandios, care zguduie întreaga țară – atunci încep comentariile despre cât de avansată este România față de Bulgaria sau invers, din punct de vedere economic și financiar.

De exemplu, când se discuta despre adoptarea monedei euro, prietenii mei români scriau: „Bravo, voi adoptați euro, iar noi când?”, iar bulgarii se întrebau de ce România rămâne în urmă în această privință. Dar despre evenimentele curente mai puțin importante din România nu se comunică nimic. În ceea ce privește criza politică din România, de exemplu – votul de neîncredere sau formarea guvernului – aproape nimic nu se menționează în mass-media bulgară. Consider că în mass-media română situația este similară în ceea ce privește Bulgaria.

Da, sunt unul dintre cei pe care mass-media română îi caută pentru comentarii despre Bulgaria, iar cea bulgară – despre România. În mod tradițional, a lipsit un interes major în ambele sensuri, poate chiar până în 2022. Războiul din Ucraina a determinat cele două țări să se intereseze puțin mai intens una de cealaltă. Când Bulgaria a avansat în procesul de aderare la zona euro, multe posturi de televiziune românești au venit să realizeze reportaje la Ruse și la Sofia. La fel, acum și mass-media bulgară pune ceva mai multe întrebări. Dar, în opinia mea, subiectele ar trebui să fie mult mai bogate și mai profunde, iar nu să se caute doar ocazii de știri legate de crize – de exemplu, oprirea unui reactor la centrala nucleară „Cernavodă” din cauza nivelului scăzut al Dunării, sau teama față de politicieni precum Călin Georgescu și George Simion. România pașnică și normală trebuie să fie la fel de interesantă.

Absolut. Ieri, de exemplu, am urmărit emisiunea bulgară „Marile străzi ale lumii”. Mă așteptam să menționeze strada Calea Victoria din București – până la urmă, este vecina noastră din nord. Dar ei vorbeau despre străzi din China și America. În astfel de emisiuni informative și turistice, România lipsește adesea cu desăvârșire, cu excepția cazului în care are loc un cutremur major.

Foto: Daniel Tomov (sursă: LinkedIn)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui în limba română din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author