Interes reciproc: cooperarea militară dintre România și Turcia prinde avânt

Vladimir Mitev, Mediapool, 14 iulie 2026

Rezumat

Cooperarea în domeniul apărării dintre România și Turcia a trecut de la declarații diplomatice la acțiuni strategice concrete. În timp ce România își modernizează rapid capacitățile de apărare și își consolidează prezența în domeniul producției interne, Turcia valorifică parteneriatele din România pentru a ocoli excluderile oficiale și a obține acces indirect la fondurile de apărare ale Uniunii Europene.

1. Achiziții în domeniul apărării navale și terestre

• Corveta ROS Contraamiral August Roman: Predată la Istanbul și intrată în serviciu pe 10 iulie 2026, aceasta este prima navă de război construită în Turcia exportată către un stat membru comun al NATO și al UE. Aceasta este echipată cu sistemul avansat de luptă ADVENT al Turciei și va fi înarmată cu rachete de atac naval.
• Centrul Otokar din Transilvania: Producătorul turc de vehicule blindate Otokar a achiziționat fabrica românească Automecanica din Mediaș pentru 85 de milioane de euro. Unitatea va asambla vehicule blindate COBRA II, rezolvând o problemă de securitate prin înlocuirea foștilor proprietari ai fabricii, care aveau legături cu Rusia.

2. Ocolirea restricțiilor de finanțare ale UE prin intermediul SAFE

• Provocarea finanțării: Grecia și Cipru au blocat accesul direct al Turciei (un stat non-UE) la mecanismul de apărare al UE în valoare de 16,68 miliarde de euro, denumit SAFE.
• Portalul românesc: Conform regulilor SAFE, 65% din valoarea unui sistem de armament trebuie să provină dintr-o țară din UE/SEE sau din Ucraina. Prin localizarea producției în România, firmele turce din domeniul apărării pot îndeplini acest prag de conținut local, făcând proiectele comune eligibile pentru sprijinul financiar al UE.

3. Noi coaliții financiare și regionale

• Banca DSRB: În iulie 2026, România și Turcia s-au alăturat Canadei și altor țări în calitate de membri fondatori ai Băncii pentru Apărare, Securitate și Reziliență (DSRB). Concepută pentru a ocoli restricțiile centrate pe UE, aceasta își propune să mobilizeze până la 134 miliarde de dolari în capital privat și public începând din 2027.
• Grupul de lucru pentru acțiuni antimine din Marea Neagră: Alături de Bulgaria, cele două națiuni au extins acest grup de lucru trilateral în 2026 pentru a proteja infrastructura subacvatică critică împotriva atacurilor cu drone, a minelor și a sabotajului.

Nuanțe geopolitice și prudență la București

În ciuda acestor succese, cercurile de politică externă de la București mențin un anumit grad de prudență din cauza:

• Politica Turciei față de Rusia: „Rivalitatea controlată” a Ankarei cu Moscova – inclusiv extinderea comerțului și toleranța față de „flota fantomă” a Rusiei în Bosfor – suscită îngrijorare în România.
• Suprapunere strategică: Ambiția României de a deveni principalul centru de securitate al Mării Negre se lovește de o rezistență tacită din partea Ankarei, care își apără cu strictețe influența regională în temeiul Convenției de la Montreux.
• Tensiuni între aliați: Disputele în curs ale Turciei cu Grecia (stat membru al UE) și cu Israelul complică echilibrul diplomatic al României.

Articol

Săptămâna trecută, corveta „ROS Contraamiral August Roman” a traversat Bosforul și a intrat în Marea Neagră pentru prima dată în calitate de navă de război românească. Ministrul român al Apărării, Radu Miruță, care își încheie mandatul, a povestit ulterior cum comandamentul naval turc a salutat echipajul prin radio chiar în momentul în care nava părăsea strâmtoarea – „Bine ați venit în Marea Neagră” – adăugând că marea nu desparte România, Turcia și Bulgaria, ci, dimpotrivă, le unește interesele economice și militare comune. Nava a intrat oficial în serviciu în portul Constanța pe 10 iulie 2026 – la mai bine de trei decenii de la ultima dată când România a primit o navă de război nouă. Acest eveniment a avut loc după ce președinții Recep Tayyip Erdoğan și Nicușor Dan au marcat predarea corvetei la Istanbul, pe 20 iunie 2026. Este pentru prima dată când o navă de război construită în Turcia este exportată către o țară care este membră atât a NATO, cât și a UE, a relatat Daily Sabah.

La trei săptămâni după ceremonia de la Istanbul, miniștrii apărării celor două țări s-au întâlnit din nou la Ankara cu ocazia celui de-al 36-lea summit NATO – un eveniment a cărui importanță a depășit simplele declarații. Liderii NATO au recunoscut rolul central al Turciei în securitatea euro-atlantică prin organizarea summitului la Ankara pentru a doua oară în istoria Alianței și au folosit acest forum pentru a prezenta Strategia de cooperare NATO-industrie, precum și inițiativa „NATO Front Door for Industry”, menite să transforme angajamentele de reînarmare în fabrici și contracte de aprovizionare concrete.

Comentariile românești de după întâlnire au fost însă oarecum moderate. Un interviu acordat ziarului „Adevărul” de politologul Teodor Moga a subliniat faptul că Marea Neagră nu a fost menționată în mod explicit în Declarația de la Ankara finală, deși România sosise cu speranța că regiunea va ocupa din nou un loc central pe agenda NATO și va primi sprijin concret pentru sistemele anti-drone. Conform aceleiași analize, România și-a atins totuși unele dintre obiective – nu s-a înregistrat nicio reducere a prezenței militare americane pe teritoriul românesc, contrar reducerilor anunțate toamna trecută. În același timp, grupul trilateral pentru combaterea amenințărilor cu mine în Marea Neagră se extinde. În plus, România s-a alăturat ca membru fondator al noii bănci din domeniul apărării și al rezilienței. Aceste acțiuni, combinate cu sosirea corvetei și cu summitul de la Ankara, demonstrează cât de repede cooperarea româno-turcă în domeniul apărării a trecut de la un parteneriat declarativ la o substanță concretă. Cu toate acestea, cercurile de politică externă de la București mențin un anumit grad de reținere și prudență în ceea ce privește relațiile cu Ankara.

De la declarații la acțiune

Parteneriatul strategic dintre România și Turcia datează din 2011, dar a căpătat o nouă semnificație după ce invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina, din 2022, a plasat securitatea Mării Negre în centrul planificării strategice europene. Relația a fost instituționalizată și mai mult în 2024 prin intermediul Consiliului de Cooperare Strategică la Nivel Înalt, iar anul acesta a dat cele mai tangibile rezultate de până acum.

Corveta în sine, construită de șantierul naval turc de stat ASFAT și destinată inițial Marinei Turce ca navă din clasa „Hisar” cu numele TCG Akhisar, a fost transferată României în temeiul unui acord interguvernamental semnat la sfârșitul anului 2025, în valoare de aproximativ 223 de milioane de euro și incluzând instruire și asistență tehnică. Bucureștiul a alocat 42 de milioane de euro suplimentare până la sfârșitul anului 2026 pentru a atinge gradul maxim de pregătire de luptă, rachetele de atac naval urmând să fie achiziționate și integrate prin finanțare din mecanismul european SAFE.

Livrarea a marcat, de asemenea, o premieră tehnologică: firma turcă de electronice pentru apărare de stat Havelsan a furnizat României, odată cu nava, sistemul de informații și control de luptă ADVENT, făcând din România primul stat membru NATO care a primit această tehnologie, care fusese exportată anterior doar către țări non-NATO, precum Pakistan, Indonezia și Qatar.

Situația este similară în ceea ce privește echipamentele terestre. În aprilie 2026, producătorul turc de vehicule blindate Otokar a achiziționat Automecanica S.A. – o fabrică din orașul Mediaș, din Transilvania – pentru aproape 85 de milioane de euro. Tranzacția îi asigură companiei Otokar prima sa bază de producție în UE și susține un contract de furnizare a 1.059 de vehicule blindate COBRA II 4×4 către Ministerul Apărării din România, transferul de tehnologie către fabrica din România și asamblarea la scară largă urmând să înceapă în iunie 2026. Directorul general al Otokar, Aykut Özüner, a fost citat de C4Defence afirmând că investiția demonstrează transferul capacității de producție turcești de înaltă tehnologie către Europa, iar el a descris fabrica din România drept un viitor centru regional pentru proiecte din domeniul apărării.

Interesant este faptul că această achiziție a rezolvat și o situație delicată pentru autoritățile române: foștii proprietari ai Automecanica erau oameni de afaceri cu legături în Rusia și contacte documentate cu persoane sancționate de la Moscova. Autoritățile române au fost nevoite să examineze entitatea în cauză prin intermediul organismului lor de verificare a investițiilor străine înainte ca achiziția turcă să poată fi finalizată, a raportat KNEWS.MEDIA.

Cooperarea româno-turcă în domeniul apărării se desfășoară pe fondul unor relații economice bilaterale extrem de favorabile. Comerțul bilateral a crescut de la aproximativ 1,2 miliarde de dolari în 2003 la aproximativ 13,5 miliarde de dolari în prezent, ambele guverne urmărind extinderea acestuia până la 20 de miliarde de dolari până în 2028. Peste 11.500 de companii turcești își desfășoară deja activitatea în România, iar investițiile turcești depășesc 7,5 miliarde de dolari, potrivit consultantului Alexandru Coita, care descrie coridorul Istanbul–București drept una dintre cele mai dinamice axe industriale și logistice din Europa. Cifrele privind investițiile sunt confirmate și de alte surse: vicepreședintele turc Cevdet Yilmaz a fost citat de Agenția Anadolu afirmând că investițiile directe turcești în România au ajuns la 7,5 miliarde de dolari, adăugând că România se află printre primele zece destinații din UE pentru capitalul turc și este principala piață europeană pentru companiile turcești de construcții.

Voci din București: entuziasm și prudență în ceea ce privește cooperarea cu Turcia

Comentariile românești privind relațiile cu Turcia sunt adesea entuziaste. Articolul lui Koita din „Türkiye Today” susține că Turcia deține cheia Mării Negre prin Convenția de la Montreux, în timp ce România este poarta de acces către piața unică a UE prin Constanța – niciuna dintre cele două țări, scrie el, nu își poate realiza pe deplin potențialul strategic fără cealaltă. Un comentariu din Daily Sabah, redactat în colaborare de cercetători români și turci, susține că dimensiunea tehnologică – inteligența artificială, securitatea cibernetică, dronele și spațiul – rămâne vizibil subdezvoltată în comparație cu sectorul hardware și îi îndeamnă pe președinții României și Turciei să deschidă un canal special pentru schimbul de tehnologie.

Analistul de politică externă Ștefan Popescu, fost secretar de stat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României, a susținut o poziție similară într-un comentariu publicat pe canalul său de YouTube în perioada predării corvetei. El susține că miza reală a întâlnirii dintre Dan și Erdoğan este recunoașterea tacită a faptului că securitatea României în Marea Neagră nu poate fi concepută fără Turcia. Popescu a sugerat că parteneriatul bilateral ar putea deveni nucleul unui cadru regional mai amplu, care să includă Italia și Ungaria. În politica externă, a concluzionat Popescu, geografia tinde să aibă ultimul cuvânt.

Într-un interviu acordat separat postului Europa FM înaintea summitului, Popescu a fost mai categoric: Turcia este în prezent singura putere din Marea Neagră capabilă să-și facă auzită vocea în marile capitale ale NATO cu privire la chestiuni legate de Marea Neagră, în timp ce România nu dispune de aceeași influență – motiv pentru care dialogul cu Ankara este prioritatea principală a României.

Rezerve la București

Pe lângă proiectele comune de succes, experții români au sugerat că relațiile cu Turcia sunt mai complexe.

Politologul Alexandru Balaș, intervievat de Adevărul, susține că Turcia rămâne un aliat militar vital pentru securitatea României, în ciuda a ceea ce Balaș a numit atitudinea duplicitară a lui Erdogan față de Vladimir Putin. Turcia desfășoară schimburi comerciale intense cu Rusia, dar, potrivit interpretării lui Balaș, apără totuși România în Marea Neagră în schimbul sprijinului diplomatic la Bruxelles. O analiză realizată de Carnegie Europe descrie poziția Turciei față de Rusia ca fiind o „rivalitate controlată”, subliniind că schimburile comerciale dintre Ankara și Moscova au crescut pe durata războiului și că Kievul este dezamăgit de toleranța Turciei față de tranzitul prin Bosfor al „flotei fantomă” a Rusiei – o sursă de tensiune pe care România o monitorizează îndeaproape, întrucât se bazează ea însăși pe același regim al strâmtorilor.

Există, de asemenea, tensiuni mai aproape de casă. Interviul cu Teodor Moga citat mai sus, realizat după summitul NATO de la Ankara, subliniază absența Turciei și participarea la nivel redus a Bulgariei la reuniunea B9 organizată de România la București în luna precedentă. Potrivit lui Moga, ambiția României de a deveni un important nod de securitate în Marea Neagră nu este privită în totalitate pozitiv la Ankara. Fostul ministru de externe Cristian Diaconescu, într-un alt interviu acordat ziarului „Adevărul”, respinge ideea că România trebuie să aleagă între parteneri strategici (SUA, Germania, Franța, Turcia…), calificând un astfel de cadru drept neproductiv – însă chiar faptul că o astfel de alegere este discutată la București indică contradicțiile existente atât la nivel internațional, cât și în cadrul elitei politice române.

NATO 3.0

Pentru a înțelege relația specifică a României cu Turcia, ar putea fi util să se clarifice semnificația instituțională a conceptului „NATO 3.0” – un termen folosit pentru a descrie o Alianță în care țările europene au o pondere mai mare. O mare parte a integrării europene în industria de apărare are deja loc prin intermediul instrumentelor UE, la care Turcia, ca țară non-membră a UE, nu are acces deplin.

Cipru și Grecia au blocat oficial participarea Turciei la SAFE, președintele cipriot Nikos Christodoulides confirmând că UE a acceptat poziția guvernului său, potrivit căreia nicio țară terță care revendică teritoriu sau amenință securitatea unui stat membru nu poate beneficia de instrumentele financiare ale Uniunii în domeniul apărării. Pentru unii din București, acest lucru reprezintă un risc real: ca formula „o Europă mai puternică într-un NATO mai puternic”, utilizată de secretarul general Mark Rutte, să însemne, în practică, o arhitectură de apărare organizată în primul rând în jurul apartenenței la UE – una în care Turcia rămâne exclusă structural din sala în care se stabilesc regulile privind finanțarea și achizițiile publice. Foreign Policy subliniază rezervele Greciei și ale Israelului, care sunt, de asemenea, parteneri importanți ai României: o victorie diplomatică pentru Erdogan la Ankara nu este neapărat o veste bună în cadrul Alianței, având în vedere tensiunile sale cu Grecia privind Marea Egee și ostilitatea reciprocă cu Israelul.

SAFE: un mecanism la care Turcia nu poate avea acces pe cont propriu – și de ce România contează

Aici, rolul României capătă o semnificație structurală, mai degrabă decât pur diplomatică. Conform regulilor SAFE, cel puțin 65% din valoarea oricărui sistem de armament finanțat prin acest mecanism trebuie să provină dintr-un stat membru al UE, din Ucraina, Islanda, Liechtenstein sau Norvegia. Originea componentelor pentru sistemele de armament finanțate din afara UE este limitată la 35%, iar țările terțe au nevoie de aprobarea unanimă a UE pentru a participa – aprobare pe care Turcia nu a primit-o din cauza unui veto legat de Cipru și de disputele din Marea Egee cu Grecia, așa cum se detaliază în publicațiile think tank-ului grec ELIAMEP și Türkiye Today. Cu alte cuvinte, Turcia nu poate solicita finanțare prin SAFE pe cont propriu.

Tocmai de aceea România nu este doar un client al armamentului turc, ci o poartă structurală către acesta. Atunci când Otokar produce vehiculele COBRA II la fabrica sa din Mediaș, în loc să importe vehicule finite din Turcia, producția este considerată conținut fabricat în UE – putând îndeplini pragul de 65% conținut local și făcând programul, sau viitoare programe similare, eligibile pentru finanțare SAFE într-un mod în care importurile directe din Turcia nu ar putea niciodată. Bucureștiul are acces la 16,68 miliarde de euro prin SAFE în conformitate cu propriul său cadru juridic și intenționează să utilizeze o parte din aceste fonduri pentru a înarma corveta construită în Turcia cu „rachete de atac naval” – ceea ce înseamnă că fondurile UE finanțează deja finalizarea unei platforme furnizate de Turcia.

Preocupările la nivel european cu privire la caracterul european al programului SAFE nu sunt doar de natură declarativă. Europarlamentarul grec Georgios Aftias a adresat o întrebare scrisă oficială Comisiei Europene în noiembrie 2025, avertizând că țările din afara UE excluse din programul SAFE – menționând în mod specific Turcia – ar putea găsi căi indirecte de acces la finanțarea UE în domeniul apărării prin alte instrumente, precum InvestEU, și a avertizat împotriva „companiilor cu sediul în UE controlate de țări din afara UE” care acționează ca un fel de „cal troian”, permițând Turciei să participe la programele europene. Întrebarea lui Aftias a fost formulată înainte de încheierea acordului dintre Otokar și Automecanica și nu menționa în mod specific România, dar grupul de reflecție grec specializat în politica de apărare Strategy International a evidențiat separat acest model general – statele membre ale UE care încurajează parteneriatele industriale cu Turcia, așa cum a făcut Italia cu Leonardo și Baykar – ca fiind un factor care ar putea facilita participarea indirectă a Turciei la proiecte finanțate în cadrul programului SAFE, chiar și fără aderarea oficială a Turciei la program.

Niciun reprezentant oficial al UE nu a comentat încă public și în mod specific acordul României cu Otokar în acești termeni, dar argumentul structural prezentat de aceste voci se aplică direct și în acest caz: producția localizată într-un stat membru al UE se conturează ca fiind cea mai realistă cale de finanțare pentru Ankara, cale care, în caz contrar, ar fi blocată de excluderea sa oficială. Pentru România, la rândul său, acordul servește unui obiectiv separat, de lungă durată, care nu are nimic de-a face cu ajutarea Turciei să ocolească regulile UE: construirea propriului bazin de producție în industria de apărare și crearea de locuri de muncă, în loc să rămână un importator net de platforme militare finite.

România și Turcia, alături de Canada și alte țări, au înființat o nouă bancă la Ankara

Summitul din iulie 2026 a dat naștere, de asemenea, unei instituții cu totul noi: Banca pentru Apărare, Securitate și Reziliență (Defense, Security, and Resilience Bank, DSRB) – o inițiativă canadiană menită să strângă până la 134 de miliarde de dolari pentru finanțarea apărării și securității. România s-a alăturat Canadei, Albaniei, Belgiei, Greciei, Letoniei, Luxemburgului, Turciei și Ucrainei în calitate de membru fondator.

Întrucât Ucraina nu este membră a NATO, DSRB este, din punct de vedere tehnic, mai degrabă o coaliție a celor dispuși decât un organism oficial al Alianței, dar este concepută să funcționeze ca o bancă multilaterală de dezvoltare, reducând costurile de împrumut și mobilizând capital privat pentru capacitatea industrială. Se preconizează că își va începe activitatea în 2027, deși analiștii avertizează că, fără economii mai mari, precum Statele Unite sau Germania, capitalizarea sa va rămâne limitată.

Pentru România, aderarea este semnificativă pe două planuri: din punct de vedere practic, aceasta deschide un al doilea canal de finanțare la costuri reduse, alături de SAFE, pentru programele de sisteme navale și terestre aflate deja în derulare cu partenerii turci; din punct de vedere simbolic, aceasta plasează România și Turcia cot la cot ca cofondatori ai unei noi arhitecturi financiare euro-atlantice – una în care, spre deosebire de SAFE, Turcia nu este exclusă.

Bulgaria și cooperarea trilaterală în Marea Neagră

În timp ce relațiile bilaterale dintre Turcia și România asigură echipamentul, relațiile trilaterale cu Bulgaria garantează coeziunea operațională. Din ianuarie 2024, România, Turcia și Bulgaria conduc Grupul de lucru pentru acțiuni de deminare din Marea Neagră – prima inițiativă de acest gen între cele trei state membre NATO din regiunea Mării Negre, însărcinată cu deminarea, protejarea coridoarelor maritime și sprijinirea operațiunilor de salvare sub un comandament rotativ de șase luni. În timpul summitului NATO de la Ankara din 2026, miniștrii apărării celor trei țări au semnat un addendum la acordul lor, extinzând mandatul grupului pentru a include protecția infrastructurii subacvatice critice, ca răspuns la situația din Marea Neagră, marcată de mine împrăștiate, atacuri cu drone și riscuri de sabotaj legate de războiul din Ucraina.

Acest cadru trilateral oferă cooperării bilaterale dintre România și Turcia o bază operațională recunoscută de NATO, permițând Bucureștiului să invoce o misiune permanentă, multinațională, legată de NATO – la care participă și Bulgaria – ca expresie concretă a acestui parteneriat.

Perspective

Relațiile de apărare dintre România și Turcia în 2026 combină livrări efective, sprijin instituțional și tensiuni existente.

Corveta care patrulează în prezent din Constanța și fabrica Otokar din Mediaș demonstrează că parteneriatul poate furniza echipament militar, crea locuri de muncă și facilita transferul de tehnologie pe teritoriul României, precum și să permită eventual finanțare în cadrul programului SAFE – finanțare la care Turcia nu ar fi avut niciodată acces pe cont propriu. Participarea Bulgariei la misiunea comună de deminare și protejare a infrastructurii subacvatice menține relațiile într-un cadru multilateral compatibil cu NATO. Însă chiar analiștii români sunt conștienți că cooperarea cu Turcia implică și tensiuni legate de toleranța Turciei față de „flota-umbră” a Rusiei, de rivalitatea sa cu Grecia și de disputele cu Israelul, precum și de dezvoltarea arhitecturii europene de apărare, care ar putea acorda prioritate structurală aderării la UE față de poziția geografică a Mării Negre ca criteriu de selecție a partenerilor.

De ani de zile, UE se îndreaptă din ce în ce mai mult către o uniune cu „geometrie variabilă” – o metaforă care întruchipează ideea unei Europe cu mai multe viteze și a unei varietăți de alianțe și parteneriate. Rămâne de văzut dacă analistul român de politică externă Ștefan Popescu – absolvent al școlii franceze de geopolitică – are dreptate când afirmă că, în relațiile internaționale, geografia are ultimul cuvânt.

Foto: Contraamiralul August Roman din cadrul ROS (sursă: YouTube)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author