Termoficația ca simptom cultural: o analiză critică a risipei energetice românești

De Lucian Țion

Rezumat

Articolul, intitulat „Termoficația ca simptom cultural: o analiză critică a risipei energetice românești”, de Lucian‌ Țion, face o analiză critică a risipei energetice românești în România post-decembristă și examinează contrastul dintre performanța infrastructurii energetice moștenite din perioada comunistă,

Puncte cheie:

• Moștenirea și percepția: România a moștenit o infrastructură energetică performantă (Petrom, Electrica, Hidroelectrica), dar percepția publică negativă asupra regimului comunist a alimentat o ideologie a „progresului accelerat” după 1989.
• „Răzbunarea Termică”: Dorința de a contracara frigul din locuințele socialiste a dus la o „cursă irațională a supraîncălzirii” în spațiile publice (cafenele, școli, transport), ca o formă de „răzbunare termică” și de etalare a unei presupuse „bogății”, confundând traiul la 30°C cu luxul occidental.
• Contrastele cu Occidentul: În țările nordice dezvoltate (Marea Britanie, Olanda, SUA, Canada), temperatura maximă în spațiile publice iarna nu depășește 17–18°C, o politică strictă bazată pe rațiuni economice și presiunea morală a încălzirii globale. Această practică face România să pară ridicolă.
• Impactul ecologic: Această analiză critică a risipei energetice românești se băzează faptul că 70% din energie provine încă din combustibili fosili, contribuind la o „cortină de smog” care separă Estul postsocialist de Europa Occidentală.
• Soluția propusă: Autorul sugerează o campanie de conștientizare și informare pentru a alinia România la standardele europene. Aceasta ar combate teoriile tradiționaliste despre frigul care „intră în oase” și ar explica faptul științific că virozele se răspândesc mai rapid în spațiile supraîncălzite și neaerisite (peste 18°C).
• Concluzia: Consumul energetic excesiv a devenit un „mecanism de supracompensare a frustrărilor istorice” și o trăsătură patologică, risipind anual cantități enorme de energie și confundând progresul cu risipa, iar demnitatea cu confortul.

Articol

Am moștenit din perioada regimului comunist una din cele mai performante infrastructuri energetice. Companii precum Petrom, Electrica sau Transgaz, pentru a menționa doar unele dintre ele, au fost construite pe scheletul acestei infrastructuri, iar după listarea la bursa de la București, au devenit vedete ale piețelor de capital regionale, generând constant profit peste media burselor europene. Un alt mamut energetic, Hidroelectrica, a fost numită „steaua bursei românești” la listarea din 2023, devenind pentru puțin timp cea mai valoroasă companie românească, care se putea mândri atunci cu o capitalizare de 12,6 miliarde de euro, adică comparabilă cu cea a unei importante companii europene de talie medie.

Percepția publică asupra regimului condus până în 1989 de partidul comunist, însă, rămâne profund negativă. Din cauza unei analize prea puțin critice, care continuă să trateze trecutul fără nuanțare, adică fără a pune în balanță „binele” și „răul”, regimul socialist a devenit țapul ispășitor căruia i se impută defectele economice, sociale și politice abătute asupra României în întreaga epocă modernă. De aceea, toate guvernele post-decembriste, indiferent de culoare politică, au promovat ideologia progresului accelerat, uneori până la obsesie.

Din cauza acestei ideologii, România de după 1989 se vede constant antrenată într-o cursă în care vrea să-și demonstreze sieși și oricui are înclinația de a o asculta, că ea se află în avangarda fostelor țări socialiste prin punerea în folosință a locuințelor celor mai moderne, achiziționarea celor mai performante autovehicule (de obicei, de proveniență germană) și adaptarea, uneori improvizată, a celor mai moderne tehnologii. Dacă în timpul socialismului transportul în comun suferea de lipsuri endemice, acum orașele medii din România se laudă cu unele din cele mai noi flote din Europa. Dacă unele alimente erau deficitare, acum avem una dintre cele mai performante (și mai scumpe) industrii de servicii. Și în sfârșit, dacă în apartamentele socialiste, de multe ori se tremura de frig, România democratică pare că s-a angajat într-o cursă irațională a supraîncălzirii: cafenele, bănci, școli, universități, hoteluri, trenuri și autobuze au devenit spații în care temperatura ambientală, în sezonul rece, este cu multe grade peste standardele normale ale statelor dezvoltate din aceeași zonă climatică.

Oricine a călătorit în emisfera nordică a observat, probabil, că în țări precum Marea Britanie, Olanda, SUA sau Canada temperatura maximă din spațiile publice iarna nu depășește 17–18°C. Acest fapt este bazat, bineînțeles, pe rațiuni economice, ceea ce duce la o comparație cel puțin surprinzătoare: politica economisirii energiei în Nordul global este implementată la fel de strict ca și cea a partidului comunist. În ultimele două decenii s-a adăugat acestor raționamente financiare și presiunea morală legată de încălzirea globală. Occidentul a internalizat această presiune la modul cel mai serios, ajungând la concluzia că, deși cam îngheți iarna de frig, nimeni nu contestă necesitățile acestor politici.

În România, însă, 35 de ani de democrație au însemnat, metaforic, 35 de ani de „răzbunare termică”. Pentru a celebra faptul că nu mai tremurăm de frig, am transformat spațiile interioare în mici sere tropicale, care au devenit forme de propagandizare a reușitei regimurilor democratice. Nu doar că putem să ne (supra)încălzim, dar vrem și să arătăm, oricui pare interesat de a ne cunoaște, că ne și „permitem”, că suntem un popor „bogat”. Din păcate, această atitudine conform căreia confundăm traiul la 30 de grade cu proverbialul lux occidental provoacă un dezechilibru major care ne face să părem ridicoli în ochii celor pe care vrem să-i impresionăm cu standardele noastre occidental(iste).

Mai mult, în timp ce 30% din energia națională provine deja din surse verzi, restul de 70% este încă produs din combustibili fosili. Orașele sunt tot mai îmbâcsite de emisii provenite din arderea cărbunelui și a gazului metan, la care se adaugă poluarea produsă de automobile. Acestea au dus la formarea unei noi „cortine de smog”, care desparte acum întregul Est postsocialist de Europa Occidentală.

Dacă avertismentele climatice nu reușesc să ne trezească și nouă simțul responsabilității, poate că a sosit momentul ca statul să conștientizeze risipa energetică ce are loc în România începând anual cu luna septembrie, când, la cea mai mică adiere de vânt rece, țara „dă drumul la căldură”, deși afară pot fi încă 20°C. O mică campanie informațională nu doar că ar alinia România standardelor europene, dar ar combate și atavicele teorii tradiționaliste care văd frigul ca fiind capabil să „intre în oase” și să ne îmbolnăvească. Aceasta ar explica populației și faptul dovedit științific că virozele și microbii acționează mai rapid în spații neaerisite și supraîncălzite decât în cele încălzite la temperaturi optime (adică până la 18°C).

În sfârșit, dacă vinovăția pe care ar trebui să o simțim pentru aportul la încălzirea globală nu ne deranjează, poate că risipa tot mai mare de energie va convinge până la urmă forurile legislative să pună capăt acestor practici nocive, cel puțin în spațiile publice. Oricât de benefic este consumul energetic pentru economie, în momentul în care devine un mecanism de supracompensare a frustrărilor istorice, el capătă trăsături patologice. Aceasta deoarece se pierd anual cantități enorme pentru a încălzi o țară care suferă în continuare de o nostalgie confuză față de un trecut traumatizant, la care se raportează patologic, confundând progresul cu risipa și demnitatea cu confortul.

Europa de Est şi Asia de Sud-Est pe drumul viitorului capitalist

Anticomunismul împinge România în brațele fascismului

Foto: București (sursă: Pixabay, CC0)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author