Transcriere: Vladimir Mitev
Data discuției: 28 iunie 2024
Cuprins
Rezumatul discuției
Discuția, moderată de Vladimir Mitev, cu invitatul Gabriel Amza (fotograf și jurnalist) și cu participarea prof. Penka Anghelova, Momcil Mihailov și Adrian Vasilev, a fost dedicată soartei Văii Jiului din România – o regiune minieră care trece printr-o tranziție economică și socială dificilă în urma închiderii minelor. Discuția a avut loc pe 28 iunie 2024 la Biblioteca Austriacă din Ruse.
1. Contextul istoric și social
Valea râului Jiu este o regiune cu o bogată istorie minieră care datează din epoca austro-ungară și este cunoscută pentru solidaritatea minerilor (exprimată prin cuvântul ortaci). Minerii erau foarte privilegiați în timpul socialismului, dar puterea lor a fost limitată de regim după un protest major din anii 1970. Regiunea este cunoscută și pentru revoltele minerilor din anii 1990.
După anii 1990, minele s-au închis treptat, ceea ce a dus la migrație în masă și ruină economică. Vladimir Mitev descrie principalele afaceri din orașul principal Petroșani ca indicatori ai sărăciei și izolării: birouri de schimb valutar, săli de jocuri și magazine de haine second-hand.
2. Mișcarea culturală „Planeta Petrila” și rezistența prin cultură
Tema principală este mișcarea „Planeta Petrila”, care luptă pentru un viitor cultural nou pentru regiune, în contrast cu degradarea economică și nihilismul. Fața mișcării este caricaturistul Ion Barbu, în vârstă de 70 de ani (comparat cu autorii ziarului bulgar Viespe), care creează instalații satirice și politice, inclusiv Muzeul Instalatorului Român.
- Rezistența prin artă: Mișcarea folosește umorul și satira, numită bascalie, pentru a rezista mediului opresiv și a crea „adevărul autentic, nepolitizat”.
- Succese și provocări: Cel mai mare succes a fost salvarea minei Petrila de la demolarea din 2015/16 (în timpul guvernului tehnocrat al lui Cioloș), care a fost transferată Consiliului Județean cu ideea de a o transforma într-un muzeu/centru cultural. Cu toate acestea, Gabriel Amza subliniază că activitățile mișcării sunt opera localnicilor și se confruntă cu lipsa de sprijin din partea autorităților și chiar cu sabotaj intern (furtul obiectelor metalice, ștergerea desenelor lui Barbu) din cauza nihilismului și a urmăririi câștigului personal.
- Infrastructura culturală: În ciuda lipsei hotelurilor din Petrila, infrastructura culturală se construiește treptat, incluzând casa memorială a scriitorului Ion Sârbu (transformată în reședință de artiști).
3. Tranziția verde și viitorul
Participanții discută despre tranziția verde și modul în care aceasta afectează Valea Jiului.
- Realitatea economică: Investițiile în regiune sunt mici (zeci de locuri de muncă, cum ar fi o fabrică de becuri) și nu pot compensa miile de locuri de muncă pierdute în mine și centrale termice.
- Rolul culturii și turismului: Activitatea culturală, deși nu este foarte profitabilă, atrage atenția externă (Banca Mondială, FMI, producții cinematografice) și creează oportunități pentru turismul de nișă (ciclism montan, alpinism, muzee), care are potențial de dezvoltare în viitor.
- Conflict: Există un conflict între sindicate (care se opun ferm tranziției) și ONG-urile ecologiste, pe care prof. Anghelova îl consideră incorect definit și care perpetuează inegalitatea.
- Atitudinea statului: Statul nu este monolitic, dar sprijinul pentru proiectele culturale este slab.
4. Oportunități pentru atracții
Se discută posibilitatea transformării minelor în atracții turistice similare cu mina de sare din Turda sau muzeele din Germania.
- Provocări: Pentru ca o mină de cărbune să devină o atracție turistică, sunt necesare investiții foarte mari (de ordinul milioanelor). În plus, minele din România sunt închise pentru lichidare, ceea ce face dificilă reutilizarea lor.
- Idei: Se propune ca minele să fie utilizate ca decoruri gata pregătite pentru producții cinematografice, ceea ce ar genera venituri pentru municipalitate.
Intro
Vladimir Mitev: Bună ziua! Vă mulțumesc pentru interesul și curiozitatea manifestate față de această întâlnire cu un fotograf, autor, jurnalist și participant la mișcarea culturală „Planeta Petrila” – Gabriel Amza. Iată cartea sa cu fotografii din Valea Jiului, pe care o puteți achiziționa contra unei sume modice. Pe masă se află și câteva ziare cultural-satirice, care au fost editate de Ion Barbu, una dintre figurile marcante din istoria Văii Jiului din ultimele decenii. Văd că și cartea de fotografii „Beton și mândrie” a lui Petruț și Ioana Calinescu este privită cu interes. Ea povestește despre o comunitate de muncitori migranți care s-au întors din străinătate și trăiesc acum în nord-vestul României. Această carte le-a adus autorilor Premiul European al Presei.
Oaspetele nostru de astăzi este Gabriel Amza, care nu vizitează Ruse pentru prima dată. Unii dintre voi îl cunoașteți poate de la proiecția filmului Planeta Petrila, care a avut loc acum aproximativ un an la Centrul Cultural Bloc 14. Gabriel Amza are studii în fotografie și jurnalism. A studiat fotografia în Suedia și jurnalismul în Timișoara. Lucrează la diverse proiecte care, în opinia mea, se caracterizează prin natura lor non-mainstream. Gabriel are un talent special pentru a descoperi povești de nișă, ceea ce l-a condus în Valea Jiului în urmă cu mai bine de zece ani. El a fost martorul apariției mișcării „Planeta Petrila”.
Valea Jiului este o zonă minieră de cărbune din România. Este asociată cu grevele din anii 1920 și 1970, cu așa-numitele revolte ale minerilor din anii 1990, care au început în vale. În ultimele decenii, minele s-au închis treptat și mulți oameni au părăsit valea.
Am avut ocazia să vizitez zona în toamna trecută. Există trei tipuri de afaceri care pot fi găsite peste tot în orașul principal Petroșani. Un tip de afacere este reprezentat de casele de schimb valutar. Probabil că acest lucru se datorează faptului că persoanele care lucrează în străinătate vin aici pentru a-și schimba banii. Un alt tip de afacere este reprezentat de sălile de jocuri de noroc, care se găsesc peste tot în România. În zonele sărace, acestea sunt de obicei mai numeroase. Iar al treilea tip de afacere este reprezentat de magazinele de haine second-hand. Aceste magazine vând haine la prețuri extrem de mici. Mă întreb cum reușesc aceste afaceri să supraviețuiască.
Prof. Anghelova: Se pare că unii oameni călătoresc pentru a vizita sălile de jocuri de noroc. Acestea nu sunt destinate doar populației locale.
Vladimir Mitev: Da, și locuitorii locali călătoresc. Și probabil că oamenii aleg diferite soluții. Unii merg să lucreze în Timișoara, care este mai mult sau mai puțin în apropiere, alții merg în alt oraș mare sau în străinătate.
Dar, oricum, Gabriel Amza a scris această carte, care este un fel de antropologie vizuală. Cred că toată Europa este entuziasmată de tranziția verde. Sau suntem entuziasmați de viitorul regiunilor care se află în centrul țării lor și care pierd populație. Și cred că este interesant faptul că vorbim cu cineva care are o orientare culturală. Pentru că, așa cum am spus în conversația noastră informală de mai devreme, există ideea că viitorul văii râului Jiu este legat de cultură. Poate părea ilogic sau ciudat, pentru că este mai dificil să câștigi bani din cultură, mai ales în afara marilor orașe. Dar în Valea Jiu există oameni care realizează de ani de zile acest viitor cultural pentru regiunea lor.
Gabriel Amza: Bine. Bună ziua, Sunt Gabriel Amza. Înțeleg că am fost prezentat deja de Vladimir. Proiectul pentru această carte – Genius Loci – a fost conceput în 2013 – 2014. Ion Barbu este omul a cărui luptă a făcut posibilă apariția acestei cărți.
Prof. Anghelova: Dacă îmi permiteți să comentez… Sunt impresionată de ceea ce faceți, pentru că există un caz similar în Germania, într-una dintre provinciile vestice, unde s-au concentrat pe dezvoltarea culturii într-o fostă zonă minieră de cărbune. Acolo, se caută contribuția culturală a acestei regiuni, care sunt scriitorii născuți acolo, se organizează evenimente culturale etc. Deci, această parte a Germaniei – partea de vest – construiește un viitor cultural.
Gabriel Amza: Diferența este că în Valea Ruhr există sprijin din partea autorităților. În cazul Văii Jiului, vorbim despre activitățile oamenilor înșiși, care nu beneficiază de sprijinul autorităților.
Vladimir Mitev: Cred că ar fi bine să împărtășesc povestea mea personală legată de Valea Jiu și Ion Barbu, iar apoi Gabriel poate împărtăși experiența sa.
Anul trecut, am vizitat valea împreună cu colega mea, jurnalista Malgorzata Kulbaczewska din Polonia, cu o bursă acordată de Rețeaua Reporterilor de Investigație din Balcani (BIRN). Ea a câștigat-o, iar eu am fost persoana de contact pentru acest proiect. Am avut ocazia să petrecem o zi întreagă cu Barbu. Din câte îmi amintesc, el a creat trei muzee în vale. În Petroșani, ne-a dus la așa-numitul „Muzeul Instalatorului Român”. Cuvântul pentru instalator și instalator de instalații artistice este același în limba română. Acest muzeu se concentrează în mare măsură pe satira politică și satiră în general. Nu știu dacă ați întâlnit acest umor românesc sarcastic, care, aș spune, își bate joc – poate să-și bată joc de orice, chiar și de el însuși.
Adrian Vasilev: Se numește bășcălia și este caracteristică regiunii Oltenia.
Vladimir Mitev: Așa este, bășcălia. Știi ce este bășcălia. Cel puțin așa am interpretat eu ceea ce am văzut – că era bășcălia. Erau multe instalații politice, satirice acolo. Poate că nu voi da cel mai bun exemplu, dar, de exemplu, România a avut un naționalist acum 20 de ani – Corneliu-Vadim Tudor. Poate că ați auzit de el. Pe atunci, era o stea în ascensiune.
Adrian Vasilev: Este și un poet celebru.
Vladimir Mitev: Da. Și, de exemplu, instalația pentru Corneliu-Vadim Tudor era o fotografie cu el făcută în momentul în care deschidea gura. Știți cum în toalete există un dispozitiv din cauciuc sau cu vid folosit pentru a debloca țevile când se înfundă. Ceva de genul acesta era așezat peste gura lui. Multe dintre instalațiile din acest muzeu al instalatorului român erau în același stil.
Ideea este de a da un sentiment de libertate, în opinia mea, de speranță și adevăr propriu, nepolitizat și autentic într-un mediu opresiv. Pe de o parte, Barbu ne-a ghidat cu entuziasm prin muzeu și expoziții și ne-a explicat poveștile din spatele lor. Pe de altă parte, ne-am dat seama repede că era de fapt trist și suferind. Timp de zeci de ani, a lucrat ca caricaturist, subminând autoritatea și normele. Din câte am înțeles, a încercat să pună în practică multe proiecte în Valea Jiului. Dar, așa cum a spus Gabriel, există o ruptură între autorități și intelectualii sau elitele locale. Și, de obicei, când nu ai sprijin politic pentru ceva, acel lucru nu se întâmplă.
Malgozata și cu mine am fost și la mina din Petrița, unde există și instalații. Filmul „Planeta Petrița” al regizorului Andrei Dascalescu povestește lupta pentru salvarea acestei mine. Existau planuri de a o demola și de a construi ceva pe teritoriul ei, la fel cum acum se construiesc în masă clădiri noi pe locul celor vechi, care sunt demolate, iar teritoriul lor este recuperat.
Filmul povestește cum mișcarea „Planeta Petrila”, prin proteste prin artă în spiritul bășcăliei – uneori aparent naive sau deliberat „prostești” – a creat un discurs despre necesitatea salvării minei. Această zonă este, de asemenea, norocoasă. În 2015/16, guvernul tehnocrat al lui Dacian Cioloș a venit la putere în România. Și, din câte am înțeles, la sfârșitul mandatului său, a decis să nu demoleze mina, ci să o transfere municipalității și, în timp, să o transforme într-un muzeu, sau mai degrabă într-un centru de artă.
Dar nu am intrat efectiv în mină, poate pentru că am vizitat-o în weekend. Am fost doar la suprafață, în spațiul mare dintre diferitele clădiri. Și acum îmi dau seama că nu mi-a fost foarte clar dacă este în prezent în uz sau deschisă. Poate Gabriel poate explica mai multe despre acest lucru.
Important este că în Valea Jiului există mai multe persoane care sunt forța motrice din spatele acestei mișcări. Barbu este cel mai cunoscut dintre ei. Are aproximativ 70 de ani și o lungă carieră în ziarul satiric „Academia Cațavencu”, care este echivalentul ziarului bulgar „Viespe”. Există mai mulți tineri, probabil în vârstă de 45-50 de ani sau chiar mai tineri, care sunt și ei activiști în această mișcare. Cu alte cuvinte, există o comunitate în zonă, iar în anumite sărbători se organizează concerte ale fanfarei. Există zile dedicate minei și culturii miniere. Separat, există un „Muzeu al minerului-salvator român”, unde se aduce un omagiu celor care au murit.
Aceste mine există încă din epoca austro-ungară. Există o istorie bogată acolo. Au existat multe grupuri etnice din toată Austro-Ungaria care au lucrat în minele din valea râului Jiu. De exemplu, erau polonezi care lucrau acolo. Eram cu o poloneză și gazdele noastre ne-au informat că oameni din toată Austro-Ungaria veneau acolo și se stabileau.
În vremuri mai recente, în România socialistă, veneau oameni din alte părți ale țării – din Moldova și din alte locuri. Și apoi, de fapt, minerii erau destul de privilegiați. Problema care a apărut mai târziu cu ei – Gabriel poate explica mai multe despre acest lucru, pentru că am aflat de la el – este că în anii 1970 au organizat un protest major. Aveau o mare solidaritate între muncitori.
Adrian Vasilev: Solidaritatea tradițională a minerilor. În limba română, există cuvântul ortaci (ortaci) – pluralul lui ortac. Acest cuvânt, ortac, este folosit în limba română tocmai pentru acești mineri din Valea Jiului. Ei se numesc între ei ortaci…
Vladimir Mitev: La sfârșitul anilor 1970, minerii din vale au organizat un protest în timpul căruia, din câte am înțeles, l-au închis pe primul ministru român intr-o ghereta de paznic. Drept urmare, autoritățile au decis să ia măsuri drastice împotriva lor. Minerii au fostpuși sub control. Știți cum este supusă controlului o comunitate în perioada socialistă…
…Poate că abordez istoria văii și a mineritului de acolo într-un mod oarecum haotic. Dar asta am vrut să încerc să transmit. Pe de o parte, dacă mergeți la Petroșani, care este orașul principal, cred că erau doar două sau trei hoteluri care păreau mai accesibile turiștilor. Și acestea sunt afacerile care se găsesc peste tot – săli de jocuri, magazine de haine second-hand și case de schimb valutar. Se simte că această zonă nu este foarte bogată.
Există o universitate. Asta poate fi un lucru bun. Această universitate creează, evident, un fel de comunitate de tineri într-o oarecare măsură, pentru că am văzut tineri cu copii, familii tinere – asta poate fi un plus pentru zonă.
Dar, în general, se simte că zona este izolată geografic și nu este clar ce rezervă viitorul. Iar acești oameni – Ion Barbu și colegii săi care împărtășesc aceeași viziune – propun un fel de soluție pentru perioada de după închiderea minelor. Timpul va decide dacă este bună sau rea. Și acum, după ce v-am împărtășit câteva dintre experiențele mele, îi voi da cuvântul lui Gabriel, care vă va povesti despre experiențele sale din vizitele sale în Valea Jiu.
Gabriel Amza: Multe dintre impresiile mele se regăsesc în carte și sunt exprimate prin fotografii. Limbajul fotografiilor mele este mai accesibil decât cuvintele. Mi-e mai greu să mă exprim în cuvinte.
În fiecare an, timp de zece ani, am vizitat Valea Jiu. Și am observat tranziția de acolo. Era o perioadă de tranziție, când mineritul dispărea și viitorul era incert. Am cunoscut mulți oameni și multe evenimente. De exemplu, cum unii oameni au pictat pereții clădirilor cu desenele lui Barbu.
Vladimir Mitev: Am un exemplu similar. La câteva zile după ce am părăsit valea râului Jiu, o instalație care înfățișa familia Ceaușescu – Nicolae și Elena – a fost furată. Imaginile lor erau așezate pe o platformă deasupra minei din Petrila și, ca soarele și luna, priveau totul de sus. Barbu s-a plâns pe Facebook că aceste imagini au fost furate. Și cred că a trebuit să explice că nu era o glumă, ci că într-adevăr fuseseră furate. Cu alte cuvinte, există ceva asemănător unui sabotaj intern.
Prof. Anghelova: Există o luptă împotriva renovării în zonă?
Gabriel Amza: Nu este o luptă împotriva renovării. Există nihilism și o luptă pentru obținerea unui profit personal maxim. Filmul arată un motor Siemens din anii 1940, care este folosit pentru alimentarea liftului din mină. Acest motor nu mai există. Când s-a luat decizia de a desemna mina ca sit de patrimoniu cultural, diverse obiecte metalice au dispărut.
Prof. Anghelova: Este o situație dureroasă și familiară.
Gabriel Amza: Dacă am înțeles ceva din toată această situație, este că românii nu își cunosc istoria. Înainte să mă duc acolo, oamenii mi-au spus: „Nu te duce. Oamenii sunt răi”. Când m-am dus acolo, am descoperit că oamenii erau mai degrabă tristi și fără o idee generală despre ce să facă cu viața lor, decât neapărat agresivi sau periculoși.
Iată o poveste despre un șofer de taxi de acolo. Treceam pe lângă niște ruine și șoferul a spus: „Aici nu se face nimic”. L-am întrebat dacă el nu face nimic. Iar el mi-a răspuns: „Nu sunt atât de prost încât să-i las să mă înșele”.
Urmează o dezbatere între Adrian Vasilev și Gabriel Amza.
Vladimir Mitev: Ei discută dacă trebuie să fii într-o poziție de putere pentru a face ceva sau dacă mai întâi trebuie să ai un proiect și ambiție și apoi să găsești resursele pentru a-l pune în aplicare.
Prof. Anghelova: Aceasta este principala problemă a societăților noastre. Fie că este vorba de România sau de Bulgaria. Minerii din Valea Jiu sunt în grevă și protestează. Sau șoferii noștri sunt în grevă la Bruxelles și protestează. Și spun că nu vor să doarmă în hoteluri, ci în camioanele lor.
Vladimir Mitev: Și care este concluzia dumneavoastră când descrieți acest caz?
Prof. Anghelova: Trebuie să lucrăm cu oamenii. Trebuie să vorbim, să discutăm problemele.
Vladimir Mitev: Deci, credeți că lucrătorii din cazurile descrise nu și-au înțeles bine interesele.
Prof. Anghelova: Au protestat pentru interesele angajatorilor lor, nu pentru ale lor.
Gabriel Amza: În timpul socialismului, minerii erau foarte respectați ca profesie și se bucurau de multe privilegii. Dar puterea lor a crescut atât de mult încât autoritățile au început să îi considere o amenințare. Și liderii sindicali au început să dispară, iar unii sindicaliști au început să fie înlocuiți de alții. Distrugerea comunității a început în timpul socialismului. Era inacceptabil ca oamenii să manifeste mai multă solidaritate între ei decât față de partid.
Dr. Theresa Burriss, susține într-o publicație dintr-o conferință despre minerit în Blocul Estic că minerii din Valea Jiului se numărau printre cei mai privilegiați din întregul Bloc Estic.
După revoltele minerilor din anii 1990, au început concedierile minerilor. Nu au fost concediați toți odată, cu miile. Au fost concediați în grupuri de 500, pentru a nu crea nemulțumiri pe scară largă.
Atunci a apărut categoria așa-numiților „magneți”. Aceștia sunt un fel de hărțuitori care merg în zonele unde se află minele, colectează metale, fură obiecte mici, dar sunt mai mulți și activitățile lor au un impact asupra regiunii.
Prof. Anghelova: Mă uit la fotografii și mă interesează ce anume arată ele. Pe de o parte, ele arată munca din aceste mine, iar pe de altă parte, distrugerea. De ce sunt arătate tocmai aceste aspecte ale vieții din valea râului Jiu?
Gabriel Amza: M-am întrebat ce înseamnă faptul că mijloacele de trai ale oamenilor din această zonă dispar. M-au invitat în casele lor, dar nu am vrut să public fotografii cu spațiul lor personal. Am vrut să surprind această tranziție.
Prof. Anghelova: Cealaltă întrebare a mea este de ce ați lăsat pagini goale în carte.
Gabriel Amza: Ideea din spatele acestor spații goale din carte este că, atunci când privirea vă cade asupra lor, aveți timp să gândiți.
Prof. Anghelova: Prin ele, faceți o tranziție de la o temă la alta.
Gabriel Amza: Și muzica trebuie să aibă pauze.
Adrian Vasilev: În calitate de ghid turistic, am vizitat câteva locuri din România. Am fost într-o mină de sare. Privită din interior, mina de sare este poate mai spectaculoasă. Dar nu am fost niciodată într-o mină de cărbune. Poate o mină de cărbune să fie o atracție turistică? În minele de sare, fostele închisori din România, turiștii stau la coadă.
Gabriel Amza: Minele din România au fost închise. Mina din Petrila este o excepție. Există probabil încă câteva care au fost declarate situri culturale.
Când am început să lucrez la acest proiect în 2014, am cerut Asociației pentru Închiderea Minelor permisiunea de a coborî în subteran. Mi s-a spus că nu era nimic de văzut acolo. Nimeni nu este interesat să le viziteze. Și eu nu am niciun motiv să fiu interesat.
Prof. Anghelova: Am vizitat un muzeu de acest fel lângă Chemnitz. Nu-mi amintesc exact cum se numea.
Adrian Vasilev: Chemnitz se află în Germania de Est.
Prof. Anghelova: Era în Germania de Est, acum este în Republica Federală Germania. Pe atunci se numea Karl Marx Stadt. Acum există un muzeu al mineritului acolo. Am putea coborî, să ne uităm în jur. Să facem fotografii. Să ne punem căști. Totul era ca într-un muzeu. Autoritățile politice au luat o decizie și s-a făcut.
Vladimir Mitev: Bine. Până acum am vorbit despre mine și despre părerea celor aflați la putere despre ele. Vrei să vorbim despre mișcarea Planeta Petrilia? Putem vedea și aici câteva artefacte.
Gabriel, ce ar trebui să știm despre mișcarea „Planeta Petrila”? Care este semnificația ei și ce a reușit să schimbe de fapt?
Gabriel Amza: Faptul că mina Petrila încă există este important.
Aici puteți vedea fotografii ale orașului Lupeni. Există un monument dedicat luptelor și grevelor minerilor. Faptul că, după toată istoria industrială a regiunii, a mai rămas ceva se datorează oamenilor din regiune care au dorit să o păstreze. Singurul motiv pentru care aceste situri mai există este efortul unor oameni precum Barbu, care pictează pe zidurile orașelor din valea râului Jiu și promovează cultura minieră a regiunii. El însuși a fost miner înainte de a deveni caricaturist.
Vladimir Mitev: M-a impresionat în mod deosebit faptul că părea dezamăgit după toate aceste lupte. Poate părea că prezentăm o poveste foarte pozitivă, care poate fi replicată și în alte părți. Dar, din câte îmi amintesc, mi-a spus că nu mai locuiește permanent în Valea Jiului și s-a mutat mai la nord. Și când se întoarce în vale, suferă.
Gabriel Amza: Da. Sunt mulți oameni care au profitat de Ion Barbu.
Vladimir Mitev: El schimbă multe lucruri în mediul urban cu arta sa. În timpul socialismului din România, exista un concept numit „rezistență prin artă”. Cu alte cuvinte, autoritățile erau considerate reacționare. Mergerea la teatru, interesul pentru cultură, lectura erau modalități de a rezista la ceea ce venea de la ele. Am considerat că această mișcare „Planeta Petrila” era ceva asemănător cu „rezistența prin cultură” în condiții capitaliste.
Prof. Anghelova: Rezistența poate fi doar prin cultură. Și trebuie să se facă în fiecare zi.
Vladimir Mitev: Găsesc aceste lucruri interesante și inspiratoare. Pot părea nesemnificative, dar faptul că oamenii se pot organiza liber pentru a le face poate da speranță și entuziasm altora. Gabriel datorează o parte din entuziasmul său acestei mișcări „Planeta Petril”. Cartea lui va fi vândută sau expusă în Petrila.
Gabriel Amza: O parte din succesul lui Barbu constă în capacitatea sa de a limita daunele cauzate de ceea ce se întâmplă în valea râului Jiu în ceea ce privește atitudinea autorităților și procesele economice. Și aici văd ceva în comun între jurnaliști și artiști. Ei au funcția de a limita daunele.
Prof. Anghelova: Nu putem să ne așteptăm ca activitățile unei singure mișcări să schimbe lumea în ansamblu. O lume mică poate fi schimbată și, în acest fel, cu alte măsuri, schimbarea poate fi pusă în mișcare și în alte lumi. Trebuie să abandonăm această viziune socialistă că vom schimba întreaga lume.
Momcil Mihailov: În opinia mea, prima întrebare atunci când se creează artă este cine este consumatorul sau cine sunt consumatorii acesteia în valea râului Jiu?
Gabriel Amza: Acești oameni au nevoie să creeze. Și ei creează în locuri publice. Au dat dovadă de perseverență și au depășit limitele artei lor. Iar acum, arta lor le arată altora că este posibil să transforme o zonă cu creativitate și efort.
Vladimir Mitev: În această vale, desigur, există oameni care au nevoie de hrănirea pe care o oferă arta, și există cei care nu au nevoie. Dar cred că ceea ce este interesant este că consumatorii acestei arte din vale atrag oameni din alte locuri. Și acest lucru se leagă de ideea de turism, care se dezvoltă și în zonele în care minele sunt închise. Cu alte cuvinte, pentru a completa cuvintele lui Gabriel, cultura atrage atenția asupra acestui loc sau acestei zone.
Prof. Anghelova: Cultura trebuie să arate ceva real. Nu ar trebui să importăm ceva și să începem să facem ceva nou, ci să facem ceea ce a fost cel mai tradițional. Ar trebui să facem ceea ce s-a făcut întotdeauna – dantela ciupreana sau alt tip de dantelă, dar nu dantela rustică. Fiecare loc ar trebui să aibă propria imagine și să fie reînnoit.
Gabriel Amza: Da. Dar șansa este ca oamenii să vină la Petril, să vadă, să audă ce se întâmplă acolo și să își dea părerea.
Prof. Anghelova: Dacă oamenii sunt mândri că acum 50 de ani au arestat un politician și l-au ținut ascuns, asta e una. Dacă știu că pot arăta minele lor, cum era înainte, dar și că acum acest trecut nu poate și nu trebuie să mai fie – asta e altceva. În felul acesta, nu vor mai face revoluții.
Gabriel Amza: Astăzi, Petrila este un centru. Delegații de la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială vin aici, se organizează festivaluri sociale…
Vladimir Mitev: (arată coperta uneia dintre cărți, care conține povestiri scurte ale lui Ion Sârbu – cel mai faimos scriitor din Petrila, ale cărui case sunt pictate cu graffiti și citate din operele sale) Cred că aceasta este Casa Memorială Ion Sârbu. Este pictată cu citate din romanele sale. Astăzi este folosită ca reședință pentru artiști.
Gabriel Amza: A avut loc un fel de conferință științifică în zonă. Participanții au vrut să facă ceva în Valea Jiului. Au strâns donații, care au fost folosite pentru a construi interiorul reședinței, unde artiștii pot locui la etajul al doilea. Așa a apărut treptat infrastructura culturală din Petrila. Dacă vorbim despre Petrila ca destinație turistică, nu există hoteluri în acest oraș.
Vladimir Mitev: Când am fost în Valea Jiului, am stat la un hotel în Petroșani, care este principalul oraș din vale. Acolo există hoteluri. Celelalte orașe sunt la câțiva kilometri distanță. Se poate călători ușor cu taxiul dintr-un oraș în altul. Nu este scump să călătorești pe astfel de distanțe. În timpul vizitei mele, am fost în Petroșani, Petrila și Lupeni.
În Lupeni, există monumente dedicate minerilor și grevelor lor. Am văzut și o clădire în ruină, dar era mai degrabă interiorul care era în ruină, ceva care semăna cu o sală sau ceva de genul acesta. Fereastra era spartă și, într-o oarecare măsură, clădirea păstra spiritul vremii de acum 40 de ani sau mai mult. Probabil că sindicatul se întrunea acolo. În această sală se aflau câteva simboluri ale muncitorilor.
Gabriel Amza: De fapt, clădirea sindicatului din Lupeni se află la intrarea în oraș și este bine conservată.
Momcil Mihailov: Înțelegem că, la acea vreme, statul avea o atitudine nihilistă. Și, din anumite motive, minele au fost închise. Care este atitudinea sa acum, văzând ce începe să se întâmple acolo?
Conform manualului, cultura este ceva ce statul proclamă lumii și de care este mândru. Ea călătorește cel mai ușor și ajunge la oameni cel mai ușor. Dar statul face ceva pentru a o consolida puțin?
Gabriel Amza: Statul nu este ceva monolitic. Există diferite instituții, oameni și interese care operează în cadrul statului. Răspunsul este că statul face ceva, dar combinația dintre stat și oameni nu este cea mai reușită.
Vladimir Mitev: Care este un exemplu de sprijin pentru proiectele culturale din Petroșani din partea autorităților locale?
Gabriel Amza: Mi-e rușine să spun, dar primăria nu este implicată în nimic.
Vladimir Mitev: Cred că pot completa răspunsul. Ideea era să stabilim cât de departe a ajuns tranziția verde. Ne-am întâlnit cu o organizație neguvernamentală numită Planeta Petrila. Ne-am întâlnit și cu un reprezentant al unei asociații de ONG-uri și autorități locale, Alexandru Kelemen, care colaborează cu Comisia Europeană și instituțiile statului din București. Din aceste conversații, am înțeles că poate abia atunci începe să se întâmple ceva. Bulgaria a trimis planurile sale teritoriale pentru tranziția verde în toamna anului 2023. România trimisese planurile sale teritoriale pentru tranziția verde cu un an mai devreme.
S-a vorbit despre investiții mici. Cu alte cuvinte, miile de locuri de muncă pierdute în mine nu pot fi recuperate. Există investiții care creează zeci de locuri de muncă. Un exemplu în acest sens a fost fabrica de becuri. Ni s-a spus că există cazuri în care minerii încep mici afaceri. Dar aceste diverse activități, în această etapă, nu pot înlocui locurile de muncă și dinamica economică care existau când minele funcționau la scară largă.
Aș investiga acest lucru din nou în acest an, dacă este posibil. Pot întreprinderile mici și mijlocii să compenseze locurile de muncă create de centralele termice și mine? Răspunsul pentru Valea Jiului este mai mult sau mai puțin clar în acest stadiu.
Persoanele care doresc să pună în aplicare tranziția verde au afirmat că există legi, proceduri, programe și fonduri pentru a pune în mișcare procesele dorite. Ceea ce au nevoie cel mai mult este să aibă oameni și organizații la nivel local care să poată fi parteneri și să aibă idei bune pentru punerea în aplicare a acestor proceduri legale și a potențialului financiar. Pentru că nu este suficient să se investească pur și simplu bani în oamenii din regiune.
Acestea sunt câteva dintre lucrurile pe care le-am învățat din această vizită. În afară de asta, există și conflictul care există și în Bulgaria – între sindicate și ONG-urile ecologiste. Sindicatele se opun cu tărie tranziției ecologice. ONG-urile ecologiste trebuie să fie optimiste.
Prof. Anghelova: Contradicția în tranziția verde nu ar trebui să fie între ONG-urile ecologiste și sindicate. Când contradicția este definită în acest fel, ea creează inegalitate și continuă să provoace conflicte. Sindicatele ar trebui să-și schimbe accentul către căutarea altor oportunități, cu ajutorul diverselor organizații.
Adrian Vasilev: Dacă un turist străin intră într-un birou de turism din București, ia un ghid cu cele mai bune locuri de vizitat, va găsi ceva despre această zonă, despre Petrila, despre Valea Jiului?
Vladimir Mitev: Acesta este un interes pasiv.
Adrian Vasilev: Dacă sunt 10 persoane care vor veni pentru că au văzut în ghid, atunci anul viitor va exista un birou.
Gabriel Amza: Cred că există o soluție în București, și anume să ne asigurăm că cineva din biroul de turism are posibilitatea de a înființa un birou în Petrila. Și atunci se înțelege în modul cel mai est-european, și anume că pot înființa un birou pentru ei înșiși. Cred că aceasta ar fi soluția principală.
Cred că logo-ul turistic al României de la Discover Romania este… ceea ce spune multe, cred, despre capacitatea noastră de a continua și de a dezvolta o strategie consecventă.
Adrian Vasilev: Nu este vorba de design.
Gabriel Amza: Este un exemplu bun. Cred că îți vor spune să mergi la Brașov, să mergi la Sibiu, să mergi la Timișoara – aceasta este capitala culturală, dar cred că România are un drum lung de parcurs înainte de a se putea prezenta lumii, din partea guvernului central.
Vladimir Mitev: Cred că această zonă are un drum lung de parcurs înainte de a fi promovată ca destinație turistică și chiar luată în considerare pentru turism
Gabriel Amza: Există multe pârtii de schi, deci există un potențial mare de dezvoltare, deoarece guvernul are un lift, așa că puteți profita de asta…
În Lupeni, orașul vecin, există un lift care duce la un loc care seamănă cu o mică stațiune la vârf. Liftul este controlat de fiul primarului, așa că totul va fi bine și vor veni vizitatori. Există și câteva pârtii mici acolo, lucruri care încă se fac în zonă.
Există multe proiecte independente care trebuie dezvoltate. Acum, Valea Jiului are o pistă de mountain bike cu adevărat competitivă. Puteți sta pe o bicicletă electrică de munte și vă puteți distra. Există escaladă, bouldering.
Vladimir Mitev: În zonă există și ciclism montan și pereți de escaladă. Dar, așa cum am spus, în afară de acest element, câte locuri de muncă pot fi create este, de asemenea, o întrebare importantă care trebuie pusă. Chiar dacă aceste industrii turistice se dezvoltă, cu zeci de mii de locuri de muncă directe, pot acestea acoperi o mare parte din ele?
Adrian Vasilev: Ar putea funcționa ca idee. Am o rudă care locuiește în Franța. Recent, vorbeam și el a menționat…
Poate exista o diferență în acest sens. Pentru o anumită perioadă de timp, legea privind proprietatea privată, poate, nu știu exact, și privind bunurile imobiliare, permitea oricui deținea o proprietate, un anumit teritoriu, ceea ce se află sub acesta, să dispună de el. Fără metale prețioase.
Și astfel, un cetățean rus a cumpărat niște locuri incredibil de ascunse, a cumpărat mici parcele de teren, iar deasupra sunt doar câteva barăci. O cabină pentru ceva. Ceea ce a făcut acest om sub pământ este o copie a celor mai mari peșteri cunoscute în Europa, pe care le-am studiat și eu în istoria artei. Aici, în interior, puteți vedea primele picturi rupestre, de când omul a început să stea în picioare.
Și acest om are pur și simplu aceste proprietăți, unele investiții la suprafață, unele investiții subterane, și plouă cu oameni în interior.
Femeie din public Și unde se află exact acest lucru?
Adrian Vasilev: În diferite locuri din Franța. Dar conversația mea este probabil cu două sau trei minute înainte de Covid.
Vladimir Mitev: Și care este întrebarea? Doar împărtășești asta sau ai o întrebare?
Adrian Vasilev: Unde sunt minele? Ce s-ar întâmpla dacă cineva ar decide să cumpere, de exemplu, mina, ar avea, nu știu, legea, le-ar permite? Acest tip de afacere poate fi realizat într-un mod similar?
Vladimir Mitev: Și întrebarea este: se poate face acest lucru în România? În România, cu minele? Pot fi minele transformate într-un fel de atracție?
Gabriel Amza: Da, se poate face, și da, dacă duci turiști la o mină, trebuie să investești la fel ca în mina de sare din Turda.
Vladimir Mitev: Cât de mari trebuie să fie aceste investiții?
Gabriel Amza: Milioane. Nu-mi pot imagina cât de mulți bani înseamnă asta.
Vladimir Mitev: Deci sunt investiții foarte mari, nu ne putem imagina investiții atât de mari.
Adrian Vasilev: Este proprietate privată acolo. Din câte mi-a explicat, nu este un miliardar, ci doar un cetățean rus ingenios care a cumpărat o mică suprafață pentru a construi cabane. Se întâmplă sub pământ.
Și nu este o peșteră uriașă. Originalele sunt mari. El a făcut copii mici ale mai multor stiluri pe care oamenii primitivi le foloseau pentru a picta.
Momcil Mihailov: Am primit oferte pentru a participa la producții cinematografice. Una dintre aceste producții, care a eșuat din cauza actorului principal, dar asta e altă poveste, era o producție fantastică care urma să fie filmată într-o închisoare acum închisă.
Sunt în aceste cercuri de ceva vreme și am auzit tot felul de povești. Dar dacă municipalitatea face un apel oficial și o propunere echipei de management a locației care se ocupă de Hollywood și alte producții, pot câștiga bani buni. Pentru că acesta este un decor gata făcut, care nu va costa nimic.
Nimeni la nivel local nu se gândește la asta. Vor veni pentru o lună cu rulote, vor termina ceva, vor lăsa niște bani pentru municipalitate.
Sunt necesare hoteluri. Sunt necesare rulote.
Gabriel Amza: Știu asta pentru că Timișoara lucrează activ pentru a atrage acest tip de oameni. Această industrie se dezvoltă cu personal secundar, cascadori etc. Pentru că există multe opțiuni în această parte a Europei, cu Budapesta și toate aceste studiouri foarte puternice, care sunt foarte ieftine și au piloți profesioniști foarte buni . Și dacă nu este exact ceea ce vor, nu o vor face cu fundul dacă nu pot să o facă să funcționeze.
Voiam să fac o cursă de ciclocross în mină. Acesta era planul lui. Dar este încă foarte plină de lucruri metalice.
Momcil Mihailov: Da, da, da. Și încă ceva. Nu știu dacă vreunul dintre voi a dat peste asta.
Am văzut un articol scurt în 168 de ore sau 24 de ore. În 1990 sau cam pe acolo, municipalitatea din Nesebar organiza un fel de adunare comunitară.
Și au decis să apeleze la agenții imobiliari ai celor mai mari vedete pop din lume. Articolul spunea că la vremea respectivă au contactat agentul lui Michael Jackson. El era în viață atunci.
Și voiau să-i ofere un teren pentru o vilă sau ceva de genul acesta. Dacă discuțiile cu echipa lui aveau succes, următoarea țintă era Madonna. Așa scria în ziar, regret doar că nu l-am păstrat.
La scurt timp după aceea, primarul din Nessebar a fost împușcat. Cel de atunci.
Adrian Vasilev: Și, evident, cuiva nu i-a plăcut asta. Și din alte motive, l-au împușcat pe om, și nu s-a mai auzit nimic despre acest subiect. Dar dacă depinde într-adevăr de localnici…
Momcil Mihailov: Capacitatea de a crea o afacere.
Adrian Vasilev: Da, dacă depinde de localnici, statul neglijează zona, ei vor termina și vor oferi ceva, și poate că va funcționa.
Rezumat de Vladimir Mitev
Vladimir Mitev: Aceasta este cartea lui Gabriel, care poate fi vizualizată, cumpărată și fotografiată. Am discutat despre posibilitatea ca eu să fac un rezumat, dacă doriți. Valea Jiului – o mare afacere, o legendă pentru români.
Am explicat de ce este așa, de ce este atât de importantă. Unul dintre motive a fost faptul că este o zonă minieră, care acum trece printr-o tranziție verde, și este interesant pentru oamenii din străinătate să vadă dacă există o tranziție verde și ce se întâmplă. Celălalt motiv este că, din punct de vedere istoric, minerii din România au fost foarte privilegiați.
Până într-un moment în care puterea lor a devenit atât de consolidată încât a amenințat guvernul și au reținut un ministru de rang înalt în subsol în timpul uneia dintre protestele lor, după care autoritățile și-au îndreptat atenția asupra lor și au început să le creeze probleme, ajungând în cele din urmă la un punct în care autoritățile i-au folosit, lăsându-le controlul asupra comunității lor, pentru a dispersa protestele studențești din București din anii 1990, despre care poate ați auzit sub numele de mineriadele. Și acesta este unul dintre argumentele pe care le-am discutat. Minerii și atitudinea față de ei.
Cealaltă era că, deoarece autoritățile vor să se ocupe de ei și, în vremurile noi, autoritățile liberale au sentimentul că sunt retrogradi și că comunitatea se destramă și nu există niciun sprijin pentru o tranziție verde, chiar înainte de a vorbi despre o tranziție verde. Și, de fapt, aici vedem unii oameni care spun: „Viitorul regiunii este cultural”. Și aceasta este această casă colorată, care se află foarte aproape de mină, în Petrila, este casa memorială a lui Ion Sârbu, pe care nu-p am citit, deși a fost tradus în bulgară, iar Ion Sârbu este considerat cel mai bun cunoscător al socialismului ca scriitor.
Și el are legături cu Petrila. A locuit acolo mult timp, dar asta nu este cel mai important lucru. Cel mai important lucru este că există un om care este caricaturist și satirist – aceste ziare au fost realizate de el, Ion Barbu, acum în vârstă, care a devenit figura reprezentativă a acestei mișcări, „Planeta Petrila”, despre care se aude vorbindu-se și din filmul corespunzător prezentat la Ruse anul trecut.
Această mișcare permite păstrarea identității asociate cu minele din zonă. Ele nu sunt distruse. Ele sunt păstrate.
Cealaltă problemă este că acest lucru nu este suficient. Trebuie făcute lucruri mult mai importante, dar reușesc să facă ca această zonă să fie mai cunoscută la nivel internațional, odată cu lansarea filmului „Planeta Petrila” etc. Avem multe alte detalii, dar poate vom avea ocazia să revenim în curând asupra tuturor.
Foto: Gabriel Amza în Ruse (sursă: Asen Nikolov, Bloc 14)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
