Paltin Nottara: Familia Nottara are o istorie remarcabilă între Levant, Bizanț, Veneția și Țările Românești

Vladimir Mitev

Rezumat

Într-un interviu acordat site-ului Podul Prieteniei, istoricul și producătorul Paltin Notara își prezintă parcursul profesional și urmărește istoria de secole a familiei Notara — de la rădăcinile bizantine până la contribuția acesteia la cultura română.

Parcursul profesional al lui Paltin Nottara

Paltin Nottara este istoric de formație, absolvent al Universității din București, care a emigrat în Franța în 1968. Cariera sa profesională a parcurs mai multe etape:

• Activitate academică: Predă limba română și istoria la Universitatea din Strasbourg.
• Sectorul privat și mass-media: Înființează companii de producție audiovizuală și lansează la Paris revista pentru femei Modes Magazine, inovatoare pentru acea perioadă.
• După 1989: Sprijină activ schimbările democratice din România. Înființează asociația IDEA pentru susținerea presei libere și investește în crearea unui Centru Internațional de Presă la București.
• Dezamăgire: Descrie perioada 1990–2000 ca fiind „zece ani pierduți” pentru România din cauza stagnării politice și economice, ceea ce îl determină să se întoarcă definitiv în Franța.

Istoria familiei Notara

1. Rădăcini bizantine și levantine (secolele XIII–XV)

Familia provine din Peloponez (Monemvasia) și inițial se ocupă cu navigația, comerțul și dreptul (de unde provine și numele „notar”).

• Ascensiune la Constantinopol: În secolele XIV-XV, membrii familiei devin înalți demnitari.
• Luca Notara: Cea mai influentă figură din imperiu după împărat în timpul căderii Constantinopolului în 1453. După un conflict cu sultanul Mehmed al II-lea, el și fiii săi sunt executați.
• Ana Notara: Fiica lui Luca, care a reușit să fugă în Italia. Ea a devenit liderul diasporei grecești din Veneția, a luptat pentru ortodoxie și a finanțat tipărirea primului dicționar etimologic grecesc.

2. Lideri spirituali și epoca fanariotă (secolele XVII – XVIII)

Familia a dat naștere unor figuri cheie pentru ortodoxie:

• Patriarhul Ierusalimului Dositei: Apără Sfintele Locuri și susține ortodoxia în ținuturile românești.
• Hrisant Notara: Nepotul lui Dositei și savant (matematician, astronom și geograf). El este tutore al copiilor domnitorului Constantin Brâncoveanu și ajută familia acestuia să-și recupereze bunurile după execuția sa.

3. Ramura română și moștenirea culturală (secolele XIX – XX)

Ramura română a familiei se stabilește în Țara Românească în 1719. Prin ea, familia Notara lasă o amprentă durabilă în artă:

Soarta moștenirii: Paltin Notara povestește cu amărăciune despre muzeul familiei din București, care a fost închis în 2015. Clădirea a fost restituită unor persoane din afara familiei în circumstanțe dubioase, iar valoroasele relicve de familie și biblioteca sunt păstrate astăzi în depozite.

Constantin Ion Notara (1859–1935): Legendar actor român, al cărui nume îl poartă astăzi unul dintre marile teatre din București. Cunoscut pentru memoria sa fenomenală și cariera la „Comédie-Française”.

Constantin Notara (fiul): Remarcabil violonist și compozitor, fondator al cvartetului „Regina Maria”.

Notă: Acest interviu reprezintă un document oral valoros pentru istoria familiilor de boieri din România, oferind o perspectivă umană asupra modului în care marile dinastii balcanice s-au transformat și au rezistat în fața modernității și a totalitarismului.

Interviu

Paltin Nottara

Domnule Nottara, vă mulțumesc frumos că ați găsit timp să veniți pe acest site româno-bulgar – Podul Prieteniei, și apreciez mult acest fapt, inclusiv pentru că, așa cum am vorbit și înainte de această înregistrare, v-am invitat în calitatea dumneavoastră de membru al familiei Nottara — o familie despre care urmează acum să învățăm mai multe chiar de la sursă, adică de la dumneavoastră. Și, înainte de a începe această discuție, pe care mă aștept să fie foarte interesantă, am putea începe așa: poate înainte de a vorbi despre familie, ne puteți spune ceva despre dumneavoastră pe scurt, în plan profesional? Ce ați studiat, unde ați trăit, ce activitate ați avut înainte de Revoluție și după Revoluție? Ca să avem o idee despre persoană înainte de a trece la familie.

Am înțeles. Eu vă mulțumesc pentru invitație. Deci, ca să încep cu începutul, eu sunt născut în România și am urmat studiile universitare la București, la Facultatea de Istorie, specialitatea Istorie universală ș arheologie. Am plecat din România în 1968, după terminarea studiilor universitare, și m-am stabilit în Franța, unde mi-am echivalat diplomele obținute în România. Pe baza acestor diplome și a studiilor făcute în România, am primit un post de asistent la Facultatea de Istorie din Strasbourg și la Institutul de Română din Strasbourg, pentru că — aici fac o paranteză — în Franța sunt doar două institute unde se studiază limba română: la Paris și la Strasbourg.

Deci, în 1969, am început o carieră universitară pe care am continuat-o timp de șapte ani de zile. După aceea, am schimbat orientarea profesională și am intrat în domeniul privat, în sensul că am constituit și am creat două societăți de producție audiovizuală, pentru că era un alt domeniu care m-a interesat, în afară de istorie. Acolo am produs și am realizat filme documentare, de ficțiune, filme publicitare și așa mai departe. După aceea, m-am instalat la Paris și am continuat această activitate, la care am adăugat o altă activitate, aceea de presă scrisă. În domeniul presei scrise, am creat o revistă care avea un public mai degrabă feminin, care se chema Modes Magazine. Această revistă avea o specificitate, ca să spun așa, sau se diferenția față de celelalte reviste care se adresau aceluiași public prin faptul că avea un conținut foarte variat. Nu se limita doar la domeniul modei, al frumuseții sau al produselor cosmetice, ci avea și o parte consacrată altor activități care puteau interesa și, cu siguranță, interesau publicul feminin: cultură, informații din domeniul literar, teatru, cinema și așa mai departe. De altfel, am fost copiați după câteva luni, pentru că alte două reviste din această „familie” de publicații pentru femei au introdus și ele în conținutul lor, în sumarul lor, acest tip de informații legate de viața culturală în general și de alte probleme care nu erau tratate în mod curent în revistele pentru publicul feminin.

Deci pot să spun, să concluzionez printr-o butadă: în CV-ul meu sunt foarte puține lucruri pe care nu le-am făcut. Pot să vorbesc despre cele mai multe lucruri și despre alte domenii care m-au interesat și în care am practicat. Pentru mine, nu există un „înainte de 1989” în România. În 1989 eram deja în Franța de mulți ani, dar, în legătură cu momentul 1989, pot să spun că a fost un moment foarte important și pentru mine, chiar dacă nu eram în țară, deoarece, începând din această perioadă, am putut să activez pentru a aduce un sprijin României în perioada de după 1989. 

Exact în 1989-1990, am creat o asociație pentru a sprijini apariția și dezvoltarea presei libere în România, asociație care se chema IDEA. Am editat un fel de manifest numit Voix Libre, care este un joc de cuvinte în limba franceză cu dublu sens: însemna și „Voce Liberă” și „Drumuri Libere” (Voie Libre). Această asociație a adunat fonduri cu care am sprijinit la început în mod independent, dar după aceea asociindu-mă cu alte asociații din Franța care aveau același scop de a sprijini apariția unei societăți libere în România. Am luat legătura în România cu Grupul pentru Dialog Social, căruia i-am adus un sprijin în ceea ce privește partea de reportaje și materialul tehnic pentru reportaje, împreună cu un activist foarte cunoscut în epoca respectivă, Mihai Berindei. În același timp, am fost în legătură cu Direcția Culturală a Ministeruluu Afacerilor Externe din Franța, care m-a însărcinat cu un studiu în România privind dezvoltarea presei libere. Am concluzionat, după acest studiu, că existau mai multe căi pentru a ajuta dezvoltarea presei libere în România și în fostele țări comuniste. În același timp, am venit în România la începutul anului 1990, în aprilie, deci după mai mult de 12 ani, pentru prima dată.

Acest studiu de piață a concluzionat că existau mai multe căi și mijloace pentru a sprijini dezvoltarea presei libere în România, care era o presă nouă, ca să spun așa. Am luat decizia în 1991 de a accepta o propunere făcută de mai multe organe de presă importante din Franța, Italia și Spania, această inițiativă fiind condusă de ziarul Libération, care era pe vremea aceea unul dintre cele trei mari ziare din Franța, după Le Figaro și Le Monde. Evoluția ziarului de după aceea este alta, dar în acea perioadă era un cotidian care avea o influență mult mai mare în viața culturală și politică a Franței decât are acum. Această inițiativă s-a concretizat prin investiția în România a aproape un milion de franci și astfel am creat Centrul Internațional de Presă, pentru care am închiriat un imobil în centrul Bucureștiului, în spatele Hotelului Intercontinental. Era fostul sediu al Asociației Române pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică (ARLUS), o entitate creată de Uniunea Sovietică în scop cultural, dar care putea avea și alte activități. În fine, eu îmi aminteam de această clădire pentru că, atunci când eram elev în România, participasem la câteva conferințe despre literatura și cinematografia sovietică ținute acolo.

Am activat în România timp de șapte ani de zile, în perioada cea mai zbuciumată de după 1989, adică între anii 1990 și 2000 — zbuciumată din punct de vedere politic, economic și cultural. După părerea mea, aceștia sunt cei zece ani pierduți de România, care au făcut ca, față de celelalte țări care se scuturaseră de jugul comunist, România să rămână mult în urmă. Ar fi multe de povestit despre această perioadă, atât din punct de vedere personal, cât și profesional. Am considerat, la sfârșitul anilor ’90, că nimic nu se putea mișca în sens bun rapid, așa că am încheiat activitățile în România și am revenit în Franța, unde am continuat activitățile pe care le avusesem înainte în domeniul audiovizualului și al presei. Deci, cam acesta este un rezumat al parcursului meu pe plan profesional.

Video (priviți pe YouTube un film al canalului germano-francez Arte despre Paltin Nottara cu subtitrări autogenerate în limba română)

Familia Notaras

Să spunem mai multe despre familia Nottara care, din ce știu, este o familie levantină sau bizantină sau, dacă doriți, greacă-fanariotă, depinde de contextul în care excelează sau acționează. Deci, poate va fi o poveste relativ lungă. Să începem, dacă doriți, cu familia medievală Nottara și apoi, la un moment dat, vă pot întreba eu sau puteți merge dumneavoastră direct către aspectele legate de România, de țările românești, de pământul românesc și ce face această familie, deja fanariotă, în România.

Fiind istoric, am să iau lucrurile cronologic. Familia Nottara apare în istoria Europei — pentru că este vorba de istoria Europei, nu se limitează doar la Bizanț — la mijlocul secolului al XIII-lea. Este o familie greacă originară din sudul Greciei, din Peloponez, dintr-o localitate care era foarte importantă pe vremea aceea, un port esențial al Imperiului Bizantin: Monemvasia. Deci, în secolul XIII, această familie avea activități foarte variate: proprietari de vase, căpitani de vase de comerț, proprietari de terenuri agricole, nu numai în Peloponez, dar și în insula Kefalonia.

Familia s-a dezvoltat și în domeniul politic, activând în conducerea Peloponezului și a insulei Kythira, aflată nu departe de sudul Peloponezului, pe care au condus-o timp de aproximativ 10 ani. S-au făcut cunoscuți prin faptul că s-au opus ocupației venețiene, care dorea să controleze această insulă aflată la mijlocul rutei comerciale dintre Veneția și Mediterana Orientală. În același timp, în familie erau și câțiva erudiți; de fapt, numele Notaras este legat de activitatea pe care o parte din familie o avea, aceea de notari, adică oameni care știau să scrie, să citească și care funcționau în cadrul politic și economic al Peloponezului. Unul dintre membrii familiei Nottaras era, în secolele XIII-XIV, secretarul mitropolitului din Peloponez.

La sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, o parte din familie — cea implicată mai mult în comerț — s-a mutat la Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin. Cea mai mare parte a activității familiei a avut loc apoi la Constantinopol, în timp ce ramura din Peloponez a rămas cu activități pur comerciale sau agricole. Începând cu secolul al XIV-lea, la Constantinopol, familia Nottaras a avut activități politice intense, unii membri fiind foarte apropiați de familia imperială. Au fost numiți ambasadori sau mari dragomani (mari interpreți), ceea ce echivala pe vremea aceea cu funcția de ministru de externe, pe lângă coloniile genoveze din Pera (din cealaltă parte a Constantinopolului) și pe lângă colonia venețiană stabilită în oraș. Pera este partea de dincolo de Cornul de Aur, care devenise colonie genoveză.

Astfel, în secolele XIV și XV, familia Nottara a căpătat o importanță tot mai mare, în paralel cu celelalte familii nobile din Imperiul Bizantin, precum familiile Cantacuzino, Paleologos și Asanes. S-a ajuns ca, la mijlocul secolului al XV-lea, cei mai importanți demnitari din Imperiul Bizantin să fie din familia Notaras. Au fost trei prim-miniștri, iar cel mai important dintre ei rămâne Luca Nottaras, care, la mijlocul secolului XV, devenise omul cel mai influent după împărat și cel mai bogat om din imperiu, după cum spuneau contemporanii săi — lucru care s-a adeverit documentar mai târziu.

Ajungem astfel la unul dintre cele mai importante și tragice momente din istoria Imperiului Bizantin și a familiei Nottara: cucerirea Constantinopolului în 1453 de către otomani, grație unui tânăr sultan foarte inteligent, Mehmed al II-lea. Acesta l-a cunoscut personal pe Luca Notaras, cu care era în bune relații, deoarece Mehmed al II-lea a fost un om de o mare cultură, cu o viziune politică foarte clară asupra evoluției Imperiului Otoman și a celui Bizantin. La doar 21 de ani, el a reușit să pună la pământ un imperiu care fusese cel mai important și puternic din Evul Mediu, durând 1000 de ani, de la 330, când a fost înființat Constantinopolul, până la 1453. Era statul cel mai bine organizat, cu cea mai bună administrație și cu o armată inițial foarte puternică. Însă, treptat, importanța Imperiului Bizantin a scăzut după jaful din 1204, comis de cruciații occidentali care plecaseră spre Ierusalim să elibereze Locurile Sfinte, dar s-au oprit la Constantinopol și l-au jefuit, neîntâlnind niciodată o asemenea bogăție.

Revenind la Luca Nottaras: după asediul din mai 1453, a doua zi după ce Constantinopolul a căzut (pe 29 mai), sultanul l-a invitat pe Luca Nottaras la o convorbire pentru a decide soarta nobililor bizantini și a populației grecești. I-a propus lui Luca Notaras să devină reprezentantul acestei nații, să o administreze în cadrul imperiului. Contrar a ceea ce se crede, în cadrul Imperiului Otoman, comunitățile non-musulmane aveau o destul de mare autonomie dacă se supuneau. Plătind un tribut, această autonomie era efectivă. Mulți creștini au decis la un moment dat să se convertească la islam doar pentru a nu mai plăti impozite; aceasta este istoria multor albanezi sau locuitori din Bosnia de astăzi care, până la 1450, erau creștini, catolici sau ortodocși și s-au convertit pentru avantaje economice. Este o opțiune asupra căreia mulți istorici au insistat, dar puțină lume a integrat-o.

Luca Nottaras a fost de acord cu propunerea lui Mehmed II, dar, în schimb, sultanul i-a cerut să-l trimită ca ostatic la curtea sa pe fiul cel mai mic. Luca Nottaras nu a acceptat acest lucru, s-a iscat un conflict de ego între sultan și el, iar sultanul, împins și de cei din jur care nu acceptau să-l vadă pe Nottaras — care avea legături strânse cu occidentalii (Veneția, Genova) — ca demnitar la curte, a decis în final ca el și doi dintre fiii săi să fie decapitați.

Supraviețuitorii familiei Notaras, împreună cu alți demnitari greci bizantini, au părăsit Constantinopolul și s-au împrăștiat în toată Mediterana, dar mai ales în Italia. Anna și surorile ei supraviețuiseră, dar două vor fi luate în sclavie la Adrianopol după moartea tatălui lor. Anna nu se afla în Constantinopol în momentul căderii orașului; plecase mai devreme să viziteze o soră căsătorită cu prințul Gattilusio la Enez, un port la vărsarea râului Marița. Astfel, ea a evitat sclavia prin care au trecut mama și celelalte surori. Anna Notaras a ajuns la Genova și
apoi la Veneția. Încetul cu încetul, ea a devenit un fel de conducător sau, mai bine zis, animatoarea diasporei grecești din Italia. Activitatea ei la Veneția a fost foarte importantă timp de peste 40 de ani. Ea a coagulat interesele diasporei grecești, mai ales în ceea ce privește păstrarea religiei ortodoxe. S-a luptat foarte mult cu Dogele Veneției și cu Papa pentru ca această comunitate (care număra cel puțin 5.000 de greci la Veneția) să aibă dreptul de a-și practica religia. Deoarece nu aveau un lăcaș de cult, ea a propus ca slujbele să aibă loc în propriul ei palat, care a servit mulți ani drept loc de închinare. Anna a reușit să recupereze
o bună parte din banii pe care tatăl și bunicul ei, Nicolaos Notaras, îi strânseseră și îi trimiseseră la bănci din Italia una la Veneția și cealaltă, cea mai importantă, la Banco di San Giorgio din Genova.

Cu această moștenire a ajutat diaspora și a lăsat fonduri pentru construcția unei biserici ortodoxe la Veneția. Din păcate, biserica s-a construit după moartea ei, deoarece conflictele cu administrația catolică au fost lungi ; se numește astăzi Chiesa dei Greci (Biserica Grecilor). În această biserică se află și acum două icoane dăruite de Anna Notaras prin testament, iar alte icoane se găsesc în muzeul de alături. Mai mult, ea a finanțat tipărirea
primei cărți în greacă : Etymologicum Magnum Graecum, un dicționar etimologic. Pentru aceasta a tocmit meșteșugari de la tipografia lui Aldus Manutius, a finanțat crearea unei tipografii proprii și în 1499 au apărut primele exemplare. De asemenea, a finanțat studiile unor greci la Universitatea din Padova. Mulți erudiți greci care fugiseră din Constantinopol au adus în Italia texte grecești care au influențat Renașterea italiană. Anna Notaras a participat activ la această efervescență culturală. În același spirit a dorit să stabilească un fel de colonie grecească cu propriul său teritoriu cumpărând castelul Montauto în regiunea Mareme. Anna Notaras a murit în 1507.

Patriarhul Ierusalimului Dosoftei și nepotul său Hrisantos Notaras

Familia a continuat pe linie maternă în Grecia, unde au apărut alte două personaje fundamentale: Patriarhul Ierusalimului, Dosoftei (la sfârșitul secolului XVI) și nepotul său, Hrisantos Notaras (până la 1731). Acești doi înalți prelați ortodocși au făcut extrem de mult pentru țările românești. Au ajutat la ridicarea de biserici, la tipărirea cărților, au creat tipografii și i-au sprijinit pe domnitori în lupta pentru menținerea ortodoxiei față de Poarta Otomană. A rămas în istorie discursul lui Dosoftei Notaras în fața sultanului și a ambasadorului Franței, care dorea ca Locurile Sfinte de la Ierusalim să fie încredințate catolicilor. Dosoftei a câștigat disputa, iar administrarea acestora a rămas în mâinile ortodocșilor greci.

Hrisantos Notaras a avut și el legături foarte strânse cu România. A fost tutorele copiilor lui Constantin Brâncoveanu. Această perioadă a fost esențială pentru familie în cadrul a ceea ce s-a numit Epoca Fanariotă. Elita greacă rămasă la Constantinopol după 1453 era concentrată în cartierul Fanar, deoarece Mehmed II mutase în restul orașului populații musulmane din Anatolia. Hrisantos a fost și tutorele familiei Mavrocordat. Când Brâncoveanu a fost executat, familia sa a rămas fără venituri oficiale. Brâncoveanu avea bani depuși la trezoreria din Veneția, dar soția sa nu avea dovezi. Hrisantos Notaras a scris o scrisoare de recomandare garantând că acea avere îi aparținea lui Brâncoveanu. Astfel, familia a putut recupera banii, soția s-a întors în țară și a ctitorit pe ascuns Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, unde l-a înmormântat pe domnitor, punând la mormânt o candelă care a ars sute de ani, cu o inscripție ce indica locul de veci al lui Brâncoveanu.

Ramura română a familiei Notaras

Legăturile au continuat odată cu numirea domnitorilor fanarioți. Când Nicolae Mavrocordat (care fusese elevul lui Hrisantos) a fost numit domnitor în Moldova și apoi în Țara Românească, el l-a adus cu sine, ca prieten și medic, pe un nepot al lui Hrisantos: Dimitrios Notaras. Astfel s-a creat ramura română a familiei Notaras, prin stabilirea acestuia în Țara Românească după 1719. Membrii acestei ramuri au studiat adesea la Padova. Hrisantos însuși studiase la Paris și a fost cel care a numit pentru prima dată marea dintre Europa și Africa „Marea Mediterană” (Marea dintre cele două pământuri); a publicat, de asemenea, cărți de algebră și geografie.

În ramura română, activitățile intelectuale au continuat. Ajungem la străbunicii mei. Unul dintre ei, la mijlocul secolului XIX, fusese consilier la Curtea de Conturi, studiind avocatura și contabilitatea. Însă unul dintre fiii săi, Constantin Ion, a vrut să fie actor. Pe când era la liceu în București, a creat o trupă de amatori care juca vara pe terase. A fost remarcat de prințul Ion Ghica, directorul Teatrului Național, care l-a invitat să devină stagiar. Cariera lui a explodat, Constantin Ion Nottara devenind unul dintre cei mai mari actori români până la moartea sa în 1935. Era celebru și la Paris, unde fusese trimis cu o bursă a Teatrului Național să studieze la Comédie-Française. Francezii au fost uimiți de memoria lui extraordinară; putea înlocui orice actor indisponibil învățând noul text într-o singură noapte. Directorul teatrului parizian i-a oferit chiar o lojă permanentă la Comédie-Française, rezervată gratuit pentru el ori de câte ori vizita Parisul.

Constantin Ion Nottara a avut un singur fiu, Constantin Nottara, un foarte bun violonist care a studiat în Austria și Germania. El a creat la București un cvartet de coarde numit „Regina Maria”, fiind sponsorizat de regină. A murit în 1952. Soția sa, Ana Nottaras (o coincidență de nume cu strămoașa noastră de la Veneția), a reușit sub regimul comunist să redobândească imobilul construit de Constantin Nottara pe Bulevardul Dacia și să înființeze acolo Muzeul Familiei. Muzeul a funcționat aproape 50 de ani, până prin 2015, când a fost închis din motive false. Rezultatul final a fost retrocedarea (în opinia mea frauduloasă a) clădirii către persoane care nu făceau parte din familie, ignorându-se testamentul Anei Nottaras. Imobilul a fost vândut și astăzi este gol. Din punctul meu de vedere este un exemplu de matrapazlâcuri imobiliare post-1990. Tot patrimoniul — mobilier, cărți, bibliotecă, opere de artă — a fost pus în lăzi și se află acum în depozitele Muzeului Municipiului București.

Foto: Paltin Nottara (source: LePetitJournal Bucharest)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author