Tranziția și post-tranziția în Bulgaria: evoluția politică și economică a Bulgariei din 1990 până în prezent

Vladimir Mitev, Punctul Critic, 1-3 (55-57) 2026

Rezumat

Iată un rezumat concis al articolului lui Vladimir Mitev care urmărește evoluția politică și economică a Bulgariei din 1989 până în prezent:

1. De la lovitura de stat de la palat la colapsul financiar (1989–1996)

• Tranziția de sus în jos: Tranziția Bulgariei a început pe 10 noiembrie 1989, printr-o „lovitură de stat de la palat” a Partidului Comunist, mai degrabă decât printr-o revoluție populară.
• Haos economic: Începutul anilor 1990 a fost marcat de bănci private nereglementate, scheme piramidale și intermediari paraziți care jefuiau întreprinderile de stat.
• Criza din 1996–1997: Refuzul de a respecta condițiile FMI sub guvernul Videnov a culminat cu hiperinflația, pierderea totală a economiilor și protestele din ianuarie 1997, care au forțat Partidul Socialist Bulgar (BSP) să părăsească puterea.

2. Stabilizare, privatizare și integrare euro-atlantică (1997–2009)

• Consiliul monetar: Guvernul Kostov (1997) a introdus un consiliu monetar care a fixat cursul levului față de marca germană (ulterior, față de euro), stopând hiperinflația și instaurând o economie de piață, în ciuda privatizărilor dureroase și a emigrării.
• Pragmatism diplomatic: Aderarea Bulgariei la NATO (2004) și la UE (2007) a reușit în mare măsură datorită diplomaților veterani, formați în perioada sovietică, care au adus cunoștințe instituționale vitale pentru integrarea euro-atlantică.

3. Era Borissov și trezirea din 2020

• Cei 12 ani de guvernare ai GERB: Boyko Borissov a condus trei guverne (2009–2021), echilibrând disciplina fiscală, sprijinul puternic din partea Bruxelles-ului și a creștin-democraților germani, precum și o politică externă multivectorială care făcea legătura între Washington, Moscova, Ankara și aliații regionali.
• Protestele anticorupție din 2020: Capitalismul de cumetrie răspândit și instituțiile capturate au declanșat protestele masive din 2020, reflectând un impuls social profund de a sparge „identitatea statică” a Bulgariei și grupurile clienteliste.

4. Instabilitatea parlamentară și realitățile post-tranziție (2021–prezent)

• Fragmentarea politică: Alegerile anticipate de după 2021 și coalițiile fragile au scos la iveală oboseala alegătorilor și blocajul instituțional, în timp ce președintele (și ulterior prim-ministrul) Rumen Radev a acționat ca un punct-cheie de stabilitate, navigând între interesele economice interne și politica externă.
• Etape europene: În ciuda instabilității politice, Bulgaria a aderat la Spațiul Schengen (ianuarie 2025) și la zona euro (ianuarie 2026), chiar dacă au persistat inegalitățile socio-economice profunde și alocarea resurselor determinată de elite.

5. Relațiile bilaterale româno-bulgare

• Dezghețarea relațiilor regionale: În urma războiului din Ucraina, relațiile bilaterale s-au îmbunătățit semnificativ prin declarații strategice și inițiative trilaterale de infrastructură cu Grecia.
• Deficite de infrastructură: Spre deosebire de coridorul economic greco-bulgar, profund integrat, sudul României și nordul Bulgariei rămân insuficient conectate din cauza lipsei podurilor peste Dunăre și a inerției istorice.
• Orizontul post-tranziție: Mitev subliniază că o cooperare mai strânsă la nivel local și între elită între bulgari și români este vitală pentru depășirea izolării periferice și alinierea mai strânsă la nucleul european.

Articol

Introducere

Tranziția de la un stat al „socialismului dezvoltat” la o democrație parlamentară modernă și o economie de piață reprezintă cel mai semnificativ și, în același timp, cel mai dureros proces din istoria modernă a Bulgariei. Începutul acestei tranziții, marcat la 10 noiembrie 1989, poartă amprenta unei specifice „lovituri de stat de palat”, realizată de conducerea de vârf a Partidului Comunist Bulgar. Spre deosebire de revoluțiile populare de masă din Europa Centrală, schimbările profunde din Bulgaria au pornit dintr-o decizie venită de sus, în absența unei activități sociale de masă inițiale. Deși așa-numita Masa Rotundă (3 ianuarie – 15 mai 1990) – care a reunit atât reprezentanții elitelor aflate la putere înainte de 1989, cât și opoziția nou-apărută, a accelerat, a legitimat și a canalizat tranziția, eliminând rolul de conducere al partidului și pregătind primele alegeri libere pentru Marea Adunare Națională, deceniul care a urmat s-a dovedit a fi o cronică a haosului, a iluziilor și a imaturității instituționale. În acest context, restructurarea propriu-zisă și profundă a statului și a economiei începe abia după catarsisul catastrofei financiare de la mijlocul anilor ’90.

Adevăratul început al tranziției: Colapsul financiar din 1996 și epoca consiliului valutar (după 1997)

Primii ani ai tranziției bulgare sunt marcați de încercări haotice de reformă, colaps economic și lipsa unei direcții strategice clare. Perioada cuprinsă între 1990 și 1996 a dat naștere fenomenului piramidelor financiare, înmulțirii necontrolate a băncilor comerciale private și activității distructive a grupărilor economice care se aflau la „intrarea” și „ieșirea” întreprinderilor de stat. Aceste structuri parazitare vând întreprinderilor de stat materii prime la prețuri ridicate, iar apoi cumpără produsele finite la prețuri artificial reduse, acumulând profituri uriașe pe seama bugetului de stat, care acoperă pierderile sistemice.

Guvernul BSP condus de Jean Videnov (1995–1997) s-a confruntat direct cu defectele structurale acumulate.

Încercarea de a satisface așteptările sociale prin refinanțarea întreprinderilor deficitare și evitarea reformelor radicale a dus la întreruperea negocierilor cu Fondul Monetar Internațional (FMI). La sfârșitul anului 1996, țara a intrat într-o criză financiară, bancară și agricolă fără precedent. Acordarea în masă a creditelor negarantate a dus la falimentul mai multor bănci, ștergând economiile a milioane de cetățeni.

Criza a degenerat în hiperinflație, în cadrul căreia cursul dolarului american a sărit la 3000 de leva, iar valoarea reală a salariilor și pensiilor a scăzut la niveluri record de jos. Hiperinflația de scurtă durată este utilizată în mod conștient de grupările economice pentru a-și șterge datoriile uriașe față de băncile aflate în faliment, în timp ce populația de rând este complet marginalizată. Protestele civice în masă din ianuarie 1997 și asaltul asupra Adunării Naționale din 10 ianuarie au forțat Partidul Socialist Bulgar să renunțe la putere, deschizând calea către o restructurare radicală.

Adevărata tranziție structurală și instituțională în Bulgaria începe abia în 1997, sub conducerea guvernului Forțelor Democratice Unite, condus de prim-ministrul Ivan Kostov. Măsura fundamentală pentru stabilizarea statului a fost introducerea a unui consiliu valutar la 1 iulie 1997, prin care leul bulgar a fost fixat ferm față de marca germană (și, ulterior, față de euro).

Bordul valutar a retras dreptul Băncii Naționale a Bulgariei (BNB) de a refinanța băncile comerciale și de a tipări bani neacoperiți, ceea ce a eliminat instantaneu hiperinflația și a restabilit încrederea în sistemul financiar. Sub dictatul FMI, guvernul „Kostov” a demarat o privatizare rapidă, de amploare și agresivă a marilor coloși de stat (precum rafinăria „Neftochim” și combinatul metalurgic „Kremikovți”). Această privatizare, însă, se dovedește în mare parte un eșec și duce la închiderea unei părți uriașe din întreprinderi. Apare șomajul, iar persoanele concediate de la întreprinderile închise sunt nevoite să devină emigranți economici în afara Bulgariei. În ciuda scandalurilor de corupție legate de așa-numita „privatizare a muncitorilor și managerilor”, tocmai în 1997 se pun bazele reale de piață ale economiei bulgare, punând capăt stagnării economice.

Pragmatismul diplomatic: Calea către NATO și UE și rolul vechii școli

Reorientarea geopolitică a Bulgariei este adesea privită ca un proces liniar, condus exclusiv de noile forțe politice pro-occidentale. Faptele istorice dezvăluie însă un profund paradox intern: aderarea efectivă a țării la Pactul Nord-Atlantic (2004) și la Uniunea Europeană (2007) s-a realizat grație eforturilor diplomaților veterani, care au studiat la Moscova în perioada socialismului.

Acest fenomen este un semn elocvent al pragmatismului conducerii de stat bulgare în perioada de tranziție. Deși primul guvern al SDS (1991–1992), condus de Filip Dimitrov, a efectuat epurări zgomotoase în corpul diplomatic sub lozinca decomunizării, aparatul de stat real a conștientizat rapid că tratatele internaționale și negocierile complexe privind integrarea necesită un „know-how” specific, pe care cadrele tinere și neexperimentate nu îl dețin.

Politica externă a Bulgariei la sfârșitul anilor ’90 și la începutul noului secol – în timpul guvernelor lui Ivan Kostov, Simeon Saxe-Coburg-Gotha și Serghei Stanișev – s-a bazat în mare măsură pe diplomați de școală veche. Acești experți, care și-au făcut studiile superioare la universități sovietice de elită precum MGIMO, sunt fideli interesului național bulgar, care echivalează cu integrarea țării în structurile Occidentului. Acest pragmatism demonstrează că, spre deosebire de sloganurile ideologizate ale partidelor din piețele publice, construirea efectivă a politicii externe a statului necesită continuitate. Vechii diplomați reușesc să-și transforme contactele și cunoștințele din instrumente ale sistemului socialist în instrumente pentru integrarea euro-atlantică, ceea ce nu înseamnă însă neapărat o confruntare cu Estul, ci mai degrabă o poziționare ca punte — și nu doar către Rusia, ci către o serie de alte țări, dincolo de statele membre ale NATO și UE.

Epoca de 12 ani a GERB: Boiko Borisov și legitimitatea internațională

Imediat după aderarea cu drepturi depline a Bulgariei la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, țara a intrat într-un nou ciclu politic. Dezamăgirea publică față de scandalurile de corupție din jurul guvernării Coaliției Tripartite (BSP, NDSV, DPS), condusă de Serghei Stanishev, a adus în prim-plan o nouă forță politică – GERB, condusă de generalul din Ministerul de Interne, Boiko Borisov. Alegerile din 5 iulie 2009 marchează începutul unei epoci de 12 ani, în care Borisov devine o figură centrală a statalității bulgare, conducând trei guverne.

Borisov I (2009 – 2013): Guvern de minoritate format dintr-un singur partid Guvernare autonomă a GERB; politică fiscală restrictivă (politica așa-numitei „pizza fără umplutură”).

Borisov II (2014 – 2017): Guvern de coaliție. Spectru politic larg: GERB, Blocul Reformator, ABV; sprijin internațional consolidat și stabilizarea sectorului forțelor de ordine.

Borisov III (2017 – 2021): Guvern de coaliție format din GERB și „Patrioții Uniți”; președinția UE (2018), proiecte de infrastructură și echilibru geopolitic.

Persistența lui Boiko Borisov la putere se datorează în mare măsură capacității sale de a genera o încredere și o legitimitate internațională puternice. În calitate de lider al unui partid membru al Partidului Popular European (PPE), Borisov a devenit rapid favoritul fundațiilor politice germane (precum „Konrad Adenauer”) și se bucură de încrederea necondiționată a cancelarului german Anghela Merkel. În ochii Bruxelles-ului, guvernarea sa este o garanție a stabilității fiscale, a previzibilității și a respectării stricte a liniei oficiale europene.

Pragmatismul său în politica externă îi permite lui Borisov să construiască relații personale, aproape de prietenie, cu un spectru larg de lideri mondiali cu ideologii radical diferite. El dă dovadă de o abilitate de invidiat de a naviga între marile puteri globale. Îi primește la Sofia pe secretarii de stat ai SUA, Hillary Clinton (2012) și John Kerry (2015), demonstrând loialitate față de Washington și achiziționând avioane de vânătoare F-16. În același timp, menține un dialog constant cu președintele rus Vladimir Putin, facilitând tranzitul proiectelor rusești de gaze naturale prin teritoriul bulgar. Stabilește relații strânse cu președintele turc Recep Tayyip Erdoğan, ceea ce contribuie la ținerea sub control a valului de migranți la graniță după 2015. Găsește un limbaj comun cu lideri precum Viktor Orbán și Donald Trump, folosind o retorică conservatoare și suveranistă atunci când acest lucru este avantajos din punct de vedere politic.

În țară, Borisov își consolidează puterea prin construirea unei rețele clientelare masive, exercitând o influență puternică asupra mass-mediei și a parchetului. În ciuda crizelor periodice, a demisiilor și a protestelor sociale (în 2013 și 2016), el a reușit de nenumărate ori să câștige încrederea alegătorilor, vorbind pe limba omului de rând și poziționându-se ca singura alternativă la „stânga comunistă cu tendințe revanșarde”.

Protestele anticorupție din 2020 și încercarea de post-tranziție

În ciuda prestigiului internațional și a stabilității aparente, modelul de guvernare al GERB acumulează o tensiune internă enormă. Pensiile sunt mici. Salariile unor grupuri mari de oameni cresc lent. În timpul guvernării lui Borisov au loc periodic proteste sociale, pe care acesta le înăbușă, acordând fonduri suplimentare, fără a îmbunătăți radical situația socio-economică a cetățenilor defavorizați.

Senzația sistematică de corupție nepedepsită, preluarea instituțiilor-cheie de către cercurile oligarhice și lipsa unei justiții reale au dus la izbucnirea protestelor anticorupție în masă în vara anului 2020. Motivul a fost incursiunea brutală a unor angajați înarmați ai Parchetului, condus de Ivan Gheșev, în clădirea Președinției, la 9 iulie 2020. Acest act l-a determinat pe președintele Rumen Radev să iasă în fața oamenilor cu pumnul ridicat și cu sloganul „Mutri, afară!” (termenul „mutra” se referă la elementele criminale din anii ’90, care, în alianță cu fostele elite ale Securității de Stat, acționează ca racheteri asupra cetățenilor de rând, realizează acumularea primară de capital și creează astfel structurile capitalismului bulgar).p.

Protestele din 2020 nu sunt doar o altă manifestare de nemulțumire politică; ele reprezintă un impuls social de amploare, inconștient, de a intra în epoca post-tranziției. Din punct de vedere teoretic, tranziția bulgară a generat o profundă „traumă socializantă”, care a modelat o identitate statică în rândul cetățenilor. Această identitate statică se caracterizează prin sentimentul de incapacitate de a influența mediul social și interesele hegemoniste înrădăcinate în acesta, prin neputința în fața instituțiilor despre care se spune că sunt „controlate” și „preluate”, de obsesia că fiecare este omul cuiva și aparține unui anumit lobby, precum și de o diviziune tribalistă durabilă a societății în „ai noștri” și „ai lor” (adică societatea este dominată de clicuri – cercuri restrânse de oameni apropiați – în engleză in-groups).

Sub steagul anticomunismului, în anii ’90 și la începutul secolului al XX-lea, s-a construit un „capitalism al relațiilor”, care dezumanizează atât pe învingători, cât și pe învinși, forțând sute de mii de oameni să emigreze. Iar guvernarea lui Borisov a consolidat aceste roluri – învingătorii tranziției capătă senzația unei victorii veșnice, iar cei care au pierdut nu au nicio cale de ascensiune socială, decât dacă se alătură noului partid-stat – formațiunea GERB a lui Borisov. GERB deține puterea locală aproape peste tot și controlează în mod durabil guvernul. Dacă cineva dorește ca afacerile sale să funcționeze, dacă cineva dorește să aibă un loc de muncă într-o structură de stat sau ca firma sa să se dezvolte, este clar că GERB este singura forță politică care poate asigura fluxurile financiare necesare în acest sens.

Protestele din 2020 încearcă, în mare măsură în mod inconștient, să remedieze aceste răni ale tranziției. Populația tânără, educată și urbană iese în piețe cerând o relansare a sistemului, meritocrație și transformarea statului într-o democrație liberală modernă, fără instituții capturate. Protestul încearcă să spargă modelul tribalismului, în care legile nu se aplică clicii aflate la putere. Aceasta este o încercare de dinamizare a identității statice – trecerea de la nemulțumirea pasivă la acțiunea civică activă, care să vindece traumele tranziției și să transforme Bulgaria într-o parte egală și organică a nucleului european. Deși Boiko Borisov reușește să-și ducă la bun sfârșit al treilea mandat printr-o serie de manevre defensive, protestele din 2020 sparg ireversibil status quo-ul și deschid cutia Pandorei în sistemul politic bulgar.

Caruselul parlamentar și instabilitatea politică (2021 – 2024)

După alegerile ordinare din 4 aprilie 2021, Bulgaria intră într-o criză instituțională fără precedent, caracterizată de o luptă acerbă în interiorul sistemului politic. În mai puțin de patru ani, țara organizează un număr record de alegeri parlamentare anticipate, întrucât spațiul fragmentat al Adunării Naționale se dovedește incapabil să genereze majorități de guvernare stabile.

Cronologia acestui carusel parlamentar relevă profunda divizare a societății:

• 4 aprilie 2021 (a 45-a Adunare Națională): GERB este izolată, dar noile partide ale protestului nu găsesc un numitor comun. Parlamentul se dizolvă fără guvern.
• 11 iulie 2021 (a 46-a Adunare Națională): Partidul lui Slavi Trifonov, „Există un astfel de popor” (ITN), câștigă primul loc, dar abordarea sa agresivă duce la eșecul negocierilor. O nouă demisie a deținătorului mandatului.
• 14 noiembrie 2021 (a 47-a Adunare Națională): Apare noua formațiune anticorupție „Continuăm schimbarea” (PP) a lui Kiril Petkov și Asen Vasilev. Se formează un guvern dificil, alcătuit din patru partide (PP, BSP, ITN, DB), care cade după doar 7 luni (iunie 2022), în urma retragerii ITN.
• 2 octombrie 2022 (a 48-a Adunare Națională): Incapacitate totală de a forma o majoritate. Cele trei mandate au fost returnate goale.
• 2 aprilie 2023 (a 49-a Adunare Națională): Se naște o creație coalițională exotică, numită „asamblare” sau „necoaliție” între PP -DB și GERB-SDS, cu premierul Nikolai Denkov și sprijinul parlamentar al Mișcării pentru Drepturi și Libertăți a influentului politician și om de afaceri Delian Peevski – care anterior fusese considerat de PP-DB un simbol al corupției în Bulgaria. Confruntările din cadrul acestui guvern sunt constante, iar încercarea de rotație din martie 2024 eșuează în mod spectaculos.
• 9 iunie 2024 (al 50-lea Parlament): GERB câștigă, dar DPS se divide spectaculos pe axa Ahmed Dogan – Delian Peevski după votul privind cabinetul lui Rosen Jeliazkov. Parlamentul se autodizolvă din nou. Ulterior, Delian Peevski preia controlul deplin asupra DPS, iar tendința lui Ahmed Dogan se orientează spre susținerea lui Rumen Radev.
• 27 octombrie 2024 (a 51-a Adunare Națională): În parlament intră un număr record de 8 partide. Rata de participare la vot rămâne extrem de scăzută (aproximativ 38%), demonstrând alienarea totală a cetățenilor față de sistemul partinic. După o lună de blocaj în alegerea președintelui (Natalia Kiselova), la 16 ianuarie 2025 a fost votat un guvern de coaliție fragil format din GERB-SDS, BSP și ITN, cu Rosen Zhelyazkov în funcția de prim-ministru, susținut indirect de fracțiunea lui Dogan.

Această cronică a instabilității demonstrează că partidele tradiționale și-au pierdut legitimitatea, iar noile formațiuni se epuizează rapid în lupte interne, accentuând dezamăgirea bulgarilor față de însăși democrația parlamentară.

În paralel cu instabilitatea politică, însă, guvernele bulgare duc o politică de creștere a veniturilor și a pensiilor și de stimulare a creșterii economice prin creșterea consumului. Această politică duce la transformări care permit Bulgariei să adere la zona euro la 1 ianuarie 2026, după ce, începând cu 1 ianuarie 2025, va fi deja membră cu drepturi pline a spațiului Schengen. Cu alte cuvinte, indiferent de fragmentarea și instabilitatea politică, societatea bulgară se dezvoltă și face pași în direcția unei integrări mai strânse cu Europa de Vest și țările vecine.

Regimul lui Rumen Radev: Stabilitate versus menținerea oligarhiei

În vremuri de eșecuri parlamentare constante și de vid guvernamental, centrul de greutate al politicii bulgare se deplasează către Președinție. Alegerea și realegerea ulterioară (noiembrie 2021) a generalului Rumen Radev creează iluzia stabilității în sistemul politic. Din cauza incapacității liderilor de partid de a forma guverne, Radev se vede nevoit să numească un număr record de guverne de carență (conduse de Stefan Ianev, Galab Donev și alții), concentrând o putere reală imensă în mâinile sale.

Venirea la putere și influența puternică a lui Rumen Radev ascund însă un profund paradox atât în politica internă, cât și în cea externă. Pe de o parte, cabinetele sale interimare asigură funcționarea statului în perioada de criză și servesc drept incubator pentru noi personalități (tocmai Radev i-a lansat pe Kiril Petkov și Asen Vasilev în funcția de miniștri, iar ulterior aceștia au înființat partidul anticorupție „Continuăm schimbarea”). Pe de altă parte, Radev capătă, în ochii unei părți importante a societății bulgare, aura de luptător împotriva oligarhiei, în măsura în care aceasta este personificată de tendințele politice ale lui Borisov și Peevski. În al treilea rând, guvernarea lui Radev poate fi privită și ca o încercare de amploare a mediului de afaceri bulgar – și, prin urmare, a curentelor influente din cadrul oligarhiei – de a-și păstra interesele în condițiile de politică externă profund schimbate.

Oligarhia bulgară a fost întotdeauna puternic dependentă de resursele energetice rusești și de influența economică a Orientului. Izbucnirea războiului din Ucraina în 2022 a provocat un șoc puternic în aceste cercuri. Poziția lui Radev, care mizează oficial pe „dezescaladare”, refuzul de a trimite arme în Ucraina (o linie care are susținători în rândul populației bulgare, conform sondajelor sociologice) și critica adusă elitelor euro-atlantice ale tranziției contribuie, în felul său, la menținerea echilibrelor socio-economice din perioada tranziției. În același timp, Radev provine din mediul militar și se implică personal în construirea a două fabrici – una de muniție și una de praf de pușcă, în parteneriat cu gigantul german Rheinmetall. El susține alocarea a 5% din PIB pentru apărare și dă multe semne că este perfect în ton cu epoca Trump, inclusiv în ceea ce privește războaiele culturale (își exprimă sprijinul pentru ortodoxie și atitudinile suveraniste din societate), dar și din perspectiva ascensiunii armatei la nivel global în timpul mandatului actualului președinte american.

Această orientare reprezintă o așteptare strategică a momentului în care Rusia este din nou pe cale să devină un partener economic și politic pentru Europa de Vest (în contextul oboselii provocate de sancțiuni și al căutării de soluții pragmatice din partea capitalelor europene). Regimul lui Radev manevrează cu abilitate, gestionând nemulțumirea populară și sentimentele rusofile, protejând în același timp marile întreprinderi naționale de schimbări radicale. Astfel, Președinția se transformă într-un fel de „insulă a atemporalității”, care blochează adevărata dehegemonizare a intereselor economice înrădăcinate încă din perioada tranziției.

Această linie politică continuă și după ce Rumen Radev părăsește președinția, câștigă alegerile parlamentare din 19 aprilie 2026 și devine prim-ministru.

Menținerea necesității unei perioade post-tranziționale

La 37 de ani de la căderea lui Todor Jivkov și la aproape două decenii de la aderarea Bulgariei la Uniunea Europeană, marea sarcină a reînnoirii calitative a societății bulgare rămâne nerezolvată. Statul continuă să funcționeze ca un conglomerat de cercuri restrânse formate din oameni apropiați (in-groups), grupuri, clicuri și rețele clientelare, în care „lupul nu mănâncă lupul”, dar toți împreună epuizează fără milă resursele publice.

Există un deficit acut de autenticitate și cosmopolitism, iar cetățenii sunt în mod deliberat modelați de elite „să nu poată”, să trăiască într-o ceață informațională, în neîncredere unii față de alții, supuși unei presiuni constante de a se opune unii altora, în timp ce elitele sunt mult mai interconectate și omogene.

Aderarea la zona euro în această etapă asigură un flux mai mare de investiții străine și un statut mai ridicat pentru Bursa de Valori din Bulgaria (promovată de MSCI la categoria „piață de tranziție”), dar este asociată și cu prețuri mai ridicate la produsele alimentare de bază și la servicii. Lumea afacerilor rămâne într-o poziție hegemonică și este evident că guvernul Radev se gândește în primul rând la modul în care să răspundă cerințelor intereselor economice influente, în timp ce interesele salariaților sau ale grupurilor de cetățeni defavorizați social nu prezintă o importanță deosebită pentru guvern.

Necesitatea unei adevărate post-tranziție rămâne actuală. Post-tranziția nu înseamnă doar înlocuirea unui guvern cu altul, ci o transformare socială și psihologică profundă. Ea are loc atunci când încetăm să mai fim o insulă a unui fel de excepționalism periferic și ne conștientizăm în sincronizare cu ceilalți din regiune și din UE. Aceasta înseamnă umanizarea relațiilor sociale și împlinirea treptată a devizei „Oamenii înaintea profiturilor!”.

Adevărata schimbare necesită dehegemonizarea intereselor dominante din perioada tranziției. Aceasta înseamnă împuternicirea cetățenilor și creșterea resurselor lor în raport cu cele ale câștigătorilor tranziției bulgare. Acest lucru se poate realiza prin renunțarea la lecțiile greșite ale tranziției, care duc la neîncredere și incapacitatea de cooperare între bulgari, precum și prin crearea condițiilor necesare pentru ca aceștia să-și dezvolte capitalul social, masa critică și puterea. Logica post-tranziției se va manifesta în politica externă și internă a țării, atunci când acestea vor înceta să mai fie interpretate prin prisma taberelor și a reprezentanților (Occidentul împotriva Orientului, Rusia împotriva SUA) și se va ajunge la o mai mare conștientizare a interconectării polilor – atât la nivel bulgar, cât și la nivel internațional.

Post-tranziția va avea loc abia atunci când se va acumula o masă critică de cetățeni care trăiesc în pace, se bucură de siguranță și de încredere în sine, provenite din propriile lor calități, și vor refuza să-și cedeze libertatea fundamentală unor lideri politici narcisiști. Lupta pentru o Bulgarie modernă continuă, iar tranziția va fi definitiv trimisă în trecut doar atunci când instituțiile vor începe să servească în mod universal omul, și nu diversele clicuri bine înrădăcinate.

Relațiile româno-bulgare prin prisma schimbării din societatea bulgară

După începerea invaziei rusești pe scară largă în Ucraina, Bulgaria și România au inițiat un proces de dezghețare a relațiilor bilaterale. Acesta a condus la declarația comună privind parteneriatul strategic a președinților Rumen Radev și Klaus Iohannis din 15 martie 2023. Documentul a conturat diferite direcții ale cooperării politice, economice, culturale și în domeniul infrastructurii între cele două țări. În decembrie 2025, Bulgaria, România și Grecia au adăugat încă un document strategic care demonstrează noul spirit al relațiilor din regiune – un memorandum de înțelegere menit să dezvolte coridoarele de infrastructură dintre ele.

Ceea ce s-a întâmplat din 2022 până în prezent în relațiile româno-bulgare arată că cele două țări se străduiesc cu adevărat să încurajeze, de sus, dezvoltarea unei mai mari încrederi și a cooperării între cetățenii lor, după ce decenii au fost pierduți în reproducerea indiferenței și a concurenței tacite dintre ele – din anii ’90 până la începutul războiului din Ucraina. Se observă că cooperarea în domenii precum securitatea și apărarea decurge bine – probabil pentru că partenerii occidentali garantează că nu vor exista surprize neplăcute în această privință. În același timp, în numeroase domenii, inerția din deceniile trecute împiedică schimbările rapide. În fața celor două popoare și a elitelor lor se află în continuare problema necesității unei mai mari încrederi, a respectului și a angajamentului în relațiile dintre ele.

Relațiile dintre Bulgaria și Grecia în acest sens sunt un exemplu al ceea ce se poate realiza dacă există o dorință și o ambiție durabile pentru relații mai bune. Încă din perioada socialismului, când Bulgaria făcea parte din Pactul de la Varșovia, iar Grecia din NATO, între Sofia și Atena au fost semnate acorduri de cooperare și au existat legături la nivel interpersonal. După schimbările din 1989, mediul de afaceri grec a ocupat poziții solide în Bulgaria, în timp ce mii de bulgari au devenit lucrători străini în Grecia. Aderarea la UE a intensificat fluxul de bulgari din clasa de mijloc către nordul Greciei și litoralul său al Mării Egee, în scop turistic. Treptat, legăturile economice dintre nordul Greciei și sudul Bulgariei devin foarte intense. Astăzi ne aflăm într-o situație în care nordul Greciei are o dinamică economică datorată în mare măsură bulgarilor care cumpără locuințe acolo, vin ca turiști sau își dezvoltă afaceri.

Între timp, sudul României și nordul Bulgariei rămân regiuni rămase în urmă din punct de vedere economic, care interacționează relativ puțin între ele. Din punct de vedere al infrastructurii, există doar două poduri peste Dunăre între cele două țări. Există idei privind feriboturile, care nu se concretizează de ani de zile. Autostrăzile bulgare din partea de sud a țării au fost construite, dar în nordul Bulgariei lucrările avansează extrem de lent.

În aceste condiții și în contextul provocărilor cu care se confruntă societatea bulgară, intensificarea relațiilor româno-bulgare reprezintă o șansă pentru statul român, mediul de afaceri, elitele academice și culturale de a construi o mai bună înțelegere a societății bulgare și de a face parte din procesul de reînnoire a acesteia, cu alte cuvinte, de schimbările care să ofere o șansă post-revoluției ca logică.

O identitate bulgaro-română dinamică în rândul unor segmente ale populației din ambele țări, adică relații de încredere, egalitate, îmbogățire reciprocă și sincronizare, ar putea permite și societății române să evolueze în direcția înlăturării propriilor demoni, despre care s-a vorbit pe scară largă în ultimii ani și care au aruncat România într-o criză politică, fiscală și economică. Într-o perioadă în care țările lider din Europa de Vest, împreună cu Polonia, creează un nou nucleu al UE, viitorul atât al Bulgariei, cât și al României se ascunde probabil într-o prezență mai puternică în regiunea lor și în relații de bună vecinătate. În măsura în care bulgarii și românii vor reuși să se privească pe sine și pe vecinii lor cu ochi noi, vom asista și la o dinamizare a relațiilor româno-bulgare. Dacă acest proces se va desfășura cu rațiune, dar și cu suflet, cele două țări pot simți o schimbare calitativă, așa cum se observă deja în relațiile dintre bulgari și greci.

Și aici iese din nou în prim-plan ideea de post-tranziție. Post-tranziția în relațiile româno-bulgare va însemna o nouă experiență, o transformare, adică slăbirea mentalității insulare a celor două țări și un grad mult mai ridicat de încredere în rândul elitelor și al oamenilor obișnuiți din ambele țări. Dacă procesele pozitive inițiate în relațiile bilaterale vor continua și dacă dinamica acestora nu va proveni doar de la partenerii occidentali, ci va fi una proprie – bulgară și română – viața în Europa de Sud-Est se va apropia din ce în ce mai mult, din punct de vedere logic, de cea din nucleul UE. O regiune conectată din punct de vedere al infrastructurii, în care bulgarii și românii văd oportunități, și nu un obstacol, în vecinii lor de dincolo de Dunăre, poate deveni un centru de creștere pentru spațiul cuprins de la Balcanii de Vest până în Ucraina. Însă, pentru ca acest lucru să se întâmple, este important ca bulgarii și românii să aibă perspicacitatea și inteligența necesare pentru a înțelege cum pot face parte din schimbarea care are loc la vecinii lor de dincolo de Dunăre.

Foto: (sursă: Pixabay, CC0)

Subscribe to the channel of the blog “The Bridge of Friendship” in YouTube, where a number of video and audio interviews are published! The blog can also be followed in Facebook and Twitter. Its Telegram channel is here. And here is its Substack account.

About Author