Ștefan Popescu: În contextul adâncirii faliei între Europa de Vest și SUA, România va trebui să descopere și construiască legături cu regiunea sa

Ștefan Popescu: În contextul adâncirii faliei între Europa de Vest și SUA, România va trebui să descopere și construiască legături cu regiunea sa

Interviu cu analistul român de politică externă despre continua transformare a politicii internaționale și locul României și a relațiilor româno-bulgare și cele regionale în ”lumea schimbătoare”

Vladimir Mitev

Rezumat

Analistul de politică externă Ștefan Popescu analizează transformările politice interne din România și reașezările geopolitice globale, subliniind necesitatea ca Bucureștiul să renunțe la iluzia marilor parteneriate exclusive și să își reorienteze strategia externă către cooperarea regională, inclusiv cu Bulgaria.

Criza politică din România și limitele leadership-ului

• Polarizarea societală: Criza politică de la București este un reflex al unei societăți tot mai radicalizate, în care elitele și partidele politice resping soluțiile de compromis și își demonizează adversarii interni.
• Rolul instituțiilor: Arhitectura instituțională a statului este singurul element care previne o derivă totală, deși capacitatea României de a formula strategii naționale coerente pe termen lung (în politică externă, energie sau securitate) este grav afectată.
• Atitudinea populației: În ciuda instabilității politice, societatea civilă și mediul de afaceri și-au dezvoltat o capacitate istorică de a funcționa și de a prospera în condiții de criză.

Fragmentarea Occidentului și pierderea priorității strategice

• Eroziunea alinierilor tradiționale: Tensiunile crescânde dintre SUA și Uniunea Europeană, alături de reconfigurarea priorităților americane (orientate spre competiția cu China și teatrul Arctic), plasează România într-o zonă de incertitudine strategică.
• Limitările marilor puteri europene: Marea Neagră și Sud-Estul Europei nu mai reprezintă o prioritate absolută pentru SUA, iar puterile europene (precum Franța) au resurse limitate și angajamente militare multiple.
• Iluzia axei româno-poloneze: Comparația cu Polonia este o inerție interbelică; Polonia joacă astăzi în categoria marilor puteri europene (grupul E5) și își orientează prioritățile spre zona Baltică, lăsând România să își caute singură relevanța strategică.

Reevaluarea politicii de vecinătate: Relația româno-bulgară

• Depășirea stereotipurilor: Atât elitele din România, cât și cele din Bulgaria continuă să perpetueze prejudecăți istorice și comploturi identitare, neglijând matricea culturală sud-est europeană comună.
• Necesitatea conectivității: În lipsa unei conectări profunde (infrastructură, energie, cooperare academică și ședințe comune de guvern), ambele state — confruntate cu declin demografic și pierdere de competitivitate — riscă să devină perdanții reașezărilor globale.
• Strategia regională: Soluția realistă pentru România constă în consolidarea internă, diplomația activă și construirea unor axa strategice directe cu vecinii săi: Bulgaria, Ungaria, Turcia, Grecia și Serbia.

Diplomația în era schimbărilor globale

• Înțelegerea complexității vecine: Analiza politicii externe trebuie să fie detașată de emoții și etichete simpliste (cum ar fi calificarea rigidă a unor lideri regionali drept „pro-ruși”), luând în calcul tradițiile specifice fiecărui stat.
• Realitatea geografică: Indiferent de evoluția conflictelor, Federația Rusă va rămâne un actor prezent în regiune, iar statele din Sud-Estul Europei vor fi obligate să dezvolte scenarii post-conflict și să restabilească canalele diplomatice pentru gestionarea problemelor comune nepolitizate.

Interviu

Intro

Ștefan Popescu este analist și comentator de politică externă, cu o intensă activitate în mass-media. Este doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane ale Universității Paris 1 – Sorbona. Teza sa de doctorat despre Albania în politica externă franceză a obținut distincția Summa cum laude și felicitări unanime din partea juriului. Deține, de asemenea, un al doilea master în geopolitică la Universitatea Paris 1 – Sorbonne și la École Normale Supérieure din Paris (ENS-Ulm).

Ștefan Popescu a fost pentru o scurtă perioadă secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe al României. Cariera sa profesională s-a dezvoltat în domeniul relațiilor internaționale: responsabil de misiune la Înaltul Consiliu al Francofoniei (2005-2006), profesor-cercetător invitat la Centrul de Istorie a Relațiilor Internaționale Contemporane, Institutul Pierre Renouvin al Universității Paris 1 – Sorbonne (2002-2008), jurnalist la Radio France Internationale (2007-2012), consilier special pentru Francofonie al ministrului român al Afacerilor Externe (2012), director general pentru cooperare externă al Institutului Cultural Român (2012-2013), analist și comentator de politică externă pentru mai multe posturi de radio și televiziune, dar și pentru publicații ale presei centrale, analist senior la Romania Energy Center (ROEC), consilier al ministrului delegat pentru afaceri europene (din februarie 2017).

Criza politică din România

Vladimir Mitev:

Domnule Popescu, România se află într-o criză politică surprinzătoare. Partidele mari, numite uneori pro-europene, au o practică de a colabora de a lungul anilor. Cu toate acestea acum se pare că sunt niște probleme care nu se pot rezolva deja mai mult de 3 luni. Care sunt explicațiile pentru această criză politică din România? Ce așteaptă partidele și liderii ei pentru a reveni la normala sa funcțiune?

Ștefan Popescu:

Există o chestiune de fond care, îmi este teamă că a devenit structurală în România – partidele politice din România… nu vin de pe Marte, nu vin de pe Lună, ci ele vin din societatea românească. Deci societatea românească este cea care generează aceste forțe politice cu acest aspect. Eu observ în ultimii ani o radicalizare foarte puternică a curentelor, a opțiunilor populației românești, a curentelor de gândire care traversează societatea românească. Inclusiv elitele românești devin tot mai polarizate și foarte puține voci îndeamnă spre soluții de compromis, spre soluții de dialog.

Acestea susțin că inamicul existențial se află în România, este vecinul de casa care gândește diferit și care automat trebuie să fie manipulat de Rusia sau este needucat, fără dinți, etc., deci demn de tot disprețul. O situație foarte periculoasă care împiedică găsirea unor soluții. Nu numai partidele politice luate ca atare, dar în interiorul partidelor politice au apărut tabere care încep să se radicalizeze în raport cu celelalte, ceea ce complică și mai mult găsirea unei soluții. Și peste toate acestea, cred că la această criză se mai adaugă și problemele de leadership reprezentate de personalitatea și stilul președintelui României.

De aici atacurile unor exponenți politici împotrivă funcționarilor, împotrivă serviciilor secrete, împotrivă a tot ce le amintește că trebuie să se raporteze la afacerile statului și la interesul național. În aceste condiții, într-adevăr, România dă aspectul unei nave în derivă — nu pentru că ea ar fi în derivă, căci singurul aspect care salvează statul român să nu semene cu o corabie în derivă este totuși structura instituțională, arhitectura instituțională. Arhitectura instituțională, cu toate problemele ei, cu toate păcatele ei, cu toată deprofesionalizarea ei, totuși ține și menține statul pe o anumită linie, care obligă, atât cât poate, cu limitări inerente, factorul politic să se raporteze și la afacerile statului, nu numai la competiția pentru putere.

Și în aceste condiții, privesc criza politică din România cu instrumentele intelectuale pe care le am la dispoziție și mai ales prin prisma intereselor mele, care se leagă de politica externă. Prin urmare, criza politică a statului român cred că afectează capacitatea României de a mai avea strategii, strategii sectoriale, de a defini obiective naționale pe domenii — fie că este vorba de relații bilaterale, relații globale, politica de vecinătate, Marea Neagră, fie de relații și strategii în interiorul Uniunii Europene —, iar din acest punct de vedere este o situație preocupantă.

Am amintit, ca aspect pozitiv, faptul că există această arhitectură instituțională care, cu toate păcatele ei — criticată și ea, desigur, tot pe fondul competiției politice tot mai extreme și al intereselor factorului politic de a controla segmente din ea — așa adăuga tot ca element pozitiv însăși societatea românească. Societatea românească, în ansamblu, este o societate care operează de generații în perioade de criză. Cel puțin în ultimii 36 de ani, evoluția României a fost, desigur, spectaculoasă, dar nu a fost una constantă.

Dacă vă uitați pe un grafic al progresiei produsului intern brut, ea a fost foarte sinuoasă. Prin urmare, societatea românească și mediul de afaceri au găsit capacitatea de a opera în criză, de a se raporta mai puțin la stat, de a găsi soluții. Sunt companii care continuă să investească, sunt companii… și ajunge să străbateți orașele României, și nu numai orașele, ca să vedeți că peste tot sunt șantiere, peste tot sunt lucrări, că există peste tot exemple de bună practică în diverse sectoare economice; sunt companii de stat care continuă să aibă proiecte strategice, în ciuda dificultăților de a lucra cu factorul politic.

Dar, desigur, în ansamblu, România nu are o direcție strategică națională care să transceadă diferențele politice. În cazul dronei de la Galați, de pildă, care a căzut pe un bloc de locuințe și a rănit membrii unei familii: în ciuda faptului că era vorba de o chestiune care ține — nu discutăm natura incidentului — de un eveniment ce a afectat securitatea cetățenilor României, partidele, în loc să dea un mesaj de unitate (pentru că în Galați sunt votanții tuturor partidelor, sunt convins de acest lucru, și bănuiesc că toți cetățenii municipiului Galați împărtășesc preocupări legate de propria lor siguranță și de efectele nedorite ale unui război care este tot mai aproape de frontierele României), au folosit evenimentul în competiția lor, fără a da un mesaj de unitate așa cum ar fi fost normal.

Fragmentarea lumii occidentale și politica externă a României

În timpurile lui Iohannis România a reușit în diferite privințe să se poziționeze ca partenerul regional al Europei de Vest. Multe investiții din Europa de Vest au venit în România. Tot așa, România și-a încadrat politica externă, de exemplu cu privire la Republica Moldova, în colaborare cu Germania și Franța, în Platforma de sprijin pentru Moldova. Deci România avea până la recent o orientare clară privind aliatul ei în lume?

Criza politică internă de la București nu ar fi prezentat niciun fel de pericol dacă aria strategică occidentală, pe care noi o numim euroatlantică, ar fi avut aceeași coerență. Ori fragmentarea lumii occidentale, diferențele de viziune tot mai mari între Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană, dar și din interiorul Uniunii Europene, între parteneri europeni care au strategii diferite, și — ceea ce este cel mai important, chiar mai important decât această fragmentare — poziția României la zona de contact cu Federația Rusă… Pentru o Românie în criză profundă, dar cu o geografie mult mai confortabilă, situată la sute de kilometri de Marea Neagră, iarăș nu ar fi fost o problemă foarte mare.

Într-un moment în care Statele Unite ale Americii își regândesc dispozitivul în Europa, operând ierarhizări între statele membre, în condițiile în care resursele Uniunii Europene sunt tot mai restrânse pe fondul problemelor de competitivitate, al externalizării către Europa de către americani a costurilor războiului din Ucraina și pe fondul, bineînțeles, al crizei accentuate de războiul din Orientul Mijlociu (tensiunile de acolo sunt mai mult decât un război, este o criză sistemică), pe acest fond, bineînțeles, criza politică din România riscă să producă pagube peste măsură.

La nivelul statului român în ansamblu, nu se știe în acest moment sau există un grad mare de incertitudine cu privire la ce putere occidentală își asumă spațiul în care evoluează România. Pentru că securitatea și politica externă ale unei țări ca România s-au construit pe aliniere — alinierea față de puterea care își asuma acest spațiu. Au fost Statele Unite ale Americii și, în subsidiar, Uniunea Europeană. În acest moment, incertitudinea cu privire la voința celor două realități de a-și asuma acest spațiu cred că mărește proporțiile crizei politice de la București.

Cea de-a treia opțiune – dezvoltarea relațiilor din regiunea Europei Centrale și de Sud-Est

Există în România această frază ”Măgarul lui Buridan”?

Cum să nu? Absolut, există.

Un fost editor-șef al meu de mai devreme, când îi spuneam că am două propuneri de texte, că mă îndoiesc pe cine să-l propun și eram pe drum să i le spun, îmi spunea: „Dă-mi-o pe una a treia”. Dar asta este o întrebare practică și serioasă: dacă România nu poate alege între Statele Unite și Europa de Vest, oare alegerea corectă nu este o a treia opțiune? De exemplu, vin cu o sugestie: oare România nu-și poate crește potențialul economic, politic și așa mai departe prin legături în regiune?

Asta este marea miză. Sigur, pilda Măgarului lui Buridan are un final tragic, pentru că măgarul, neputând alege între ovăz și apă, până la urmă a murit de foame și de sete. Aici cred că nu este o problemă doar a României. România nu poate alege singură. Sigur, se poate discuta ce n-a făcut România pentru a-și crește valoarea strategică. Dar cred că, în acest moment de reașezare a lumii, indiferent că România ar fi excelat peste măsură — în mod realist vreau să spun, nu că ar fi reșit să dezvolte o industrie de cipuri și semiconductori cum are Taiwanul, caz în care poate ar fi reușit să atragă interese occidentale —, este o problemă care ține mai puțin de România și depinde de marile interese occidentale. Oricât de buni am fi noi, nu putem influența tectonică geopolitică globală. 

Dacă ne uităm la mizele pentru Statele Unite ale Americii — competiția cu China, Orientul Mijlociu, problemele interne ale societății americane legate de reindustrializare, problemele societale și chiar politice americane (pentru că și acolo situația nu este deloc simplă), interesul pentru noi teatre strategice care se profilează la orizont, cum este Teatrul Arctic, în care intră și ecuația relațiilor cu Federația Rusă —, atunci Marea Neagră și zona sud-estului Europei, în care se află și România și unde își duce traiul, evoluează astfel încât e foarte greu de crezut că România ar fi putut să facă ceva mai mult încât să reprezinte un interes prioritar.

De altfel, acest lucru a fost înțeles și transmis din zona statului român — nu de către eșalonul politic, ci de consilierul prezidențial, domnul ambasador Marius Lazurca, care a ieșit în spațiul public în câteva rânduri și a spus că România își păstrează utilitatea pentru Statele Unite ale Americii (s-a văzut în cazul crizei iraniene, prin folosirea bazelor), dar nu mai reprezintă o prioritate strategică. Acest lucru este evident.

Se pune problema dacă, în ciuda ambițiilor afișate, puterile europene au resursele să-și proiecteze și să-și asume, din punctul de vedere al securității (care este o chestiune foarte importantă), spațiul în care se află România. Sigur, Franța este națiune-cadru NATO aici, dar să nu uităm că nu trebuie să privim doar fotografia momentului: noi trebuie să ne uităm la resursele militare ale Franței, care sunt sub presiune, la angajamentele pe care Franța le are și care nu sunt puține la număr, la procesul despre care se vorbește foarte puțin în spațiul românesc de revenire a Franței în Africa.

A început în Ciad: Ciadul a reluat cooperarea militară după ce închisese bazele militare franceze, au fost puse bazele unei noi cooperări care anunță o revenire a Franței în zona Sahelului. Ați văzut criza din Ceuta: fără îndoială că, în afară de Spania, țara care a privit-o cu cea mai mare atenție este Franța, pentru că ea este țara cea mai expusă dacă vă uitați la geografia umană a Franței.

Deci problema este că, în condițiile în care nicio altă putere… sau există un grad mare de incertitudine cu privire la capacitatea unor mari puteri de a-și asuma acest spațiu, singura soluție este consolidarea internă și politica de vecinătate. Eu nu văd alta pentru o țară de dimensiunile României decât, bineînțeles, crearea capacității de a putea discuta cu diferite puteri. Noi trebuie să revenim la diplomație, inclusiv în ceea ce privește Federația Rusă. Sunt convins că realitatea strategică, mai devreme sau mai târziu, ne va scoate din zona noastră de confort. 

România și regiunea ei

De asemenea, așa cum am spus în primul rând, există și aspecte culturale și interculturale. Există intersubiectivitate în regiunea noastră și eu, fiind bulgar, pot spune că multe lucruri în relațiile româno-bulgare stau de ani de zile, de decenii, la același nivel, deși există potențial pentru un subiect activ, un subiect care are reflexie și învață tot timpul lucruri noi. În ce măsură România chiar se simte confortabil în regiunea sa, știind că de mult timp există această teorie a insulei latine în marea slavă? Polonia e formată din slavi, nu-i așa? Chiar dacă este un exemplu de urmat.

Sunt catolici. Mai sunt state slave care sunt vecine Poloniei, sunt în aceeași arie culturală, deci nu e chiar o insulă. Ungaria mai dezvoltă acest sentiment de insularitate, ea o are pentru că limba ei este cu totul particulară. Polonia, Cehia, Slovacia sunt vecini care sunt slavi, dar sunt tot în aceeași arie religioasă și culturală.

Cred că trebuie spus următorul lucru: din păcate — și aceasta este o vină a elitelor noastre din toate țările din Europa de Sud-Est —, continuăm să perpetuăm anumite stereotipuri cu privire la vecini, să cultivăm anumite etichete și să punem în față, mai mult decât este necesar, istoria marcată, e drept, de foarte multe conflicte. Unele sunt de dată recentă și, într-adevăr, este nevoie de timp și de mult curaj pentru a le închide, dacă ne uităm la cazurile din fosta Iugoslavie. Cred că istoria nu trebuie uitată, dar cred că nici nu trebuie transformată într-un obstacol.

Populația cred că este mult mai receptivă. Este mare păcat deoarece suntem într-un moment istoric în care lumea ar fi mult mai receptivă la mesaje pozitive și la construcții. Societățile din România și Bulgaria… dacă e să o iau pe cea din România, pot să spun că românii merg în Bulgaria. Eu sunt unul dintre cei care merg: e al cincilea concediu pe care mi-l fac în Bulgaria în ultimii patru ani. Am ajuns să merg de două ori pe an în Bulgaria, și iarna și vara, și nu știu dacă mi-aș schimba această destinație, mă simt foarte bine în Bulgaria. Ceea ce înseamnă și o receptivitate din partea românilor, și o simpatie, și faptul că se simt bine în Bulgaria. Asta creează un fond care ar permite colaborarea și este păcat că nu se exploatează la un nivel superior.

Este foarte ciudat că, în ciuda acestei apropieri, elitele noastre au un grad de socializare foarte redus, doar în cadre oficiale, iar din păcate acest lucru este dăunător. Nu ne simțim… cel puțin românii nu se simt confortabil în regiunea în care sunt. Mi-aduc aminte că, în anii ’90, România a căutat — și mi se spunea la școală — să arate că noi nu suntem o țară sud-est europeană, nu suntem o țară balcanică, nu trec Munții Balcani pe teritoriul nostru, la noi sunt Carpații, deși legăturile României cu lumea balcanică sunt evidente. Mi se spunea că suntem — și citez, pentru că mi-a rămas în memorie — „o țară central-europeană învecinată cu Balcanii”.

Atunci România fugea, căutând să se delimiteze — și am înțeles acest lucru — de o zonă de conflict reprezentată de fosta Iugoslavie. Dar, chiar și după intrarea în Uniunea Europeană, din păcate există această reticență în a se raporta la propria regiune, cum sunt Balcanii de Vest, unde nu au mai existat întâlniri la nivel de șef de stat din partea României de 20 de ani, de mai bine de două decenii. Miniștrii noștri de externe, liderii, se duc… sigur, este și mai valorizant din punctul de vedere al fotografiilor care pot fi publicate pe Facebook, pe Instagram, pentru că suntem într-o eră a comunicării, și una este să te fotografiezi cu nu știu ce lider la Paris sau la Berlin, și alta este să te fotografiezi cu președintele Bulgariei, al Albaniei sau al Serbiei. Îți aduce mai puține voturi lucrul ăsta, sau nu-ți aduce deloc. Dar dacă Macron are șansa să-ți pună mâna pe umăr, sau omologul francez, dacă ești ministru de externe, atunci lucrul ăsta îl poți vinde publicului.

Și cred că relațiile noastre bilaterale sunt și o victimă a felului în care nu se face politică externă, pentru că această comunicare ieftină nu înseamnă politică externă, nu le putem confunda. Și mai plătim și lipsa de cultură în materie de relații internaționale și de înțelegere a mersului lumii pe care o au liderii. Nu-mi permit să vorbesc despre Bulgaria pentru că nu cunosc, dar pot să spun în ce privește leadership-ul politic românesc: partidele politice românești nu mai au ca prioritate politica externă. Absolut deloc. Nu mai există — decât foarte puțin — ceea ce noi numim în română „externiști”. Nu mai sunt crescuți în partide oameni care să fie specializați în politică externă. Nu mai sunt departamente pe domenii la nivelul partidelor politice. Nu mai există decât formal, pentru că nu mai funcționează institutele care activau ca școli de gândire ideologică. Le avea și Partidul Social Democrat, și Partidul Național Liberal, iar la vremea lui și Partidul Democrat Liberal. Deci erau acoperite toate cele trei mari curente ideologice de la acea vreme: social-democrația, liberalismul și conservatorismul.

Toate acestea nu mai există și, prin urmare, liderii noștri, elitele românești, nu se mai raportează, nu știu să se raporteze și nu înțeleg valoarea deosebită — aș spune chiar fundamentală, critică — pentru o țară ca România, în situația ei geopolitică, a vecinătății. Și mai ales aici mă refer la relația cu Bulgaria, care pentru mine trebuie să fie partenerul cel mai apropiat al României. Alături de Ungaria România poate avea o adevărată valoare strategică numai în legătură cu țările din sud-estul Europei.

Și din ce spui acum, înțeleg că este vorba și de o criză a mindset-ului, a gândirii.

Absolut, a mindset-ului, a gândirii, pentru că și criza politică pe care tu ai sesizat-o, și criza energetică sunt crize ale mindset-ului. Cea energetică o exprimă foarte bine: Bulgaria a dezvoltat soluții de stocare a energiei electrice de 8,3 gigawați, pe când România are doar 1,3, folosind aceleași instrumente financiare puse la dispoziție de Uniunea Europeană. Deci, prin urmare, diferența e de mindset, căci instrumentele puse la dispoziția Bulgariei și României au fost aceleași. Nimeni nu împiedica România să propună ca bateriile, soluțiile de stocare ale energiei electrice, să fie considerate infrastructură critică. Nu s-a întâmplat acest lucru.

Eu, ca bulgar, trebuie să lămuresc acest lucru. Sunt niște traderi sau niște companii care au investit în această treabă. Nu cred că sunt reprezentative pentru întreaga țară sau întregul popor. Când zice ”bulgarii cumpără ieftin electricitate din românii și apoi îl vând înapoi românilor scump”, asta nu e corect. Enorma majoritate dintre bulgari nu are nicio contribuție pentru acest fapt.

Că se vinde scump e o simplificare. E o simplificare care nu critică Bulgaria. Titlurile din presă… Bulgarii, ca și românii, ca și ungurii, ca și francezii, au o piață spot, care este piața contractelor imediate. Iar pe aceea energia la prețul zilei. Așa se vinde. Se vinde scump pentru că, la prețul zilei, oriunde te duci în lume, prețul energiei este mai mare. Una este să ai un contract mai vechi, pe termen mai lung — atunci ai un anumit preț —, dar cantitățile semnificative vândute pe loc se dau la prețul zilei. Este o practică comercială ce există peste tot în lume.

Aceste titluri nu au dorit să critice Bulgaria și nu vreau să iau deloc apărarea României, ci doresc să arate că România vinde ieftin pentru că nu și-a creat infrastructura necesară pentru a înmagazina energia pe care o produce din surse regenerabile solare în cursul zilei. Prin urmare, este nevoită să achiziționeze energie la prețuri superioare. Acest lucru nu e valabil numai pentru Bulgaria. S-a discutat și despre Ucraina, să se cumpere anumite cantități de energie din Ucraina, iar Ucraina o va vinde tot la prețul zilei. Este o practică comercială existentă peste tot în lume.

Insularitatea identității românești și provocarea timpurilor de azi

Discutând despre România și regiune, observ că și sincronismul și protocronismul consideră România o insulă. Mi se pare că tendința de sincronism stipulează că România e un fel de Europa de Vest sădită într-o grădină de periferie, ”o insulă latină într-o mare de slavi”. Iar protocronismul consideră România centrul lumii și începutul tuturor civilizațiilor, care tot sugerează un grad mare de excepționalism. 

Așa și-ar dori să fie. Noi am crescut cu un mare complex de inferioritate în raport cu Vestul. Este drept, dincolo de vicisitudinile istoriei, care sunt obiective, și faptul că am avut acea ruptură din Al Doilea Război Mondial — care a însemnat o bulversare a societății și ne-a dus într-un alt sistem de gândire și de valori —, pe urmă am avut adaptarea la reintegrarea în lumea occidentală din postura rudei mai sărace. Deci sunt anumite condiții obiective.

Dar nici noi, ca societate și ca elite, n-am făcut tot ce ține de noi pentru a ne apropia și mai mult de lumea occidentală în care vrem să trăim. Am considerat că e mai simplu să pleci, să părăsești România, decât să creezi aici Occidentul. Nu spun că nu au existat și români — după cum există și bulgari, sunt convins — care revin în țară și își folosesc experiența prin ceea ce fac: că își deschid o afacere, că își investesc banii pe care i-au acumulat în Occident. Dar foarte mulți au preferat să se ducă și să se piardă în marea masă occidentală.

Dacă ne uităm… am stat, așa cum știi foarte bine (dar precizez pentru cititorii bulgari și români), o lungă perioadă în Occident. Eram foarte surprins că, făcând o comparație cu familiile mixte de polonezi — polonezi-francezi, polonezi-italieni — sau chiar armeni, copiii din cuplurile pe care le-am întâlnit erau perfect bilingvi. La români, copiii erau perfect asimilați, deși unii erau născuți în România, iar bunicii învățau franceză sau italiană pentru a se înțelege cu nepoții.

Continuănd gândurile mele, oare identitatea României nu ar trebui puțin recalibrată, așa încât să poată fi apreciată și apartenența ei geografică și culturală la regiunea sa, Europa Centrală și de Sud-Est simultan?

Ar trebui, pentru că eu cred că această reconstrucție identitară reprezintă o problemă strategică într-o Europă care se fragmentează tot mai mult, într-o Europă Occidentală care va avea probleme și nu ne va mai putea servi ca model — atât din punctul de vedere al mutațiilor politice, dar și demografice și culturale, cât și din punctul de vedere al securității și din punct de vedere economic. Cred că am putea să ne valorizăm într-un mod cât se poate de obiectiv. Sigur, realist, nu idealizând ca în perioada comunistă, când cred că și la dumneavoastră, în Bulgaria, erați prezentați ca făptuitorii realizărilor eroice — că așa era, totul era eroic în comunism, nu? Construiai o stradă, o cale ferată, era eroic; toată istoria noastră era numai eroică. Nu în acest sens.

Dar cred că, din păcate, o parte din elitele românești și-au creat o nișă oportunistă din a dărâma istoria națională a României. Sigur că ceea ce am spus eu acum va fi probabil interpretat în cel mai rău sens, dar vreau să spun că una este istoria reală, cu toate detaliile — unele mai puțin frumoase, care pot exista și care își găsesc, fără îndoială, un loc obiectiv în studii, în cercetări, în anumite cărți de popularizare adresate unei anumite categorii intelectuale —, și alta este construcția identitară națională. Aceasta nu trebuie să împrumute, desigur, excesele din perioada comunistă, dar nici să dărâme cu totul, adâncind într-un mod nemeritat și nejustificat complexele de inferioritate istorice pe care le avem. Gândiți-vă la Maiorescu și teoria formelor fără fond: adică noi avem din trecutul nostru mai îndepărtat acest disconfort că în România nu suntem ca francezii, ca germanii și ca alți europeni din Occident.

Românii și spațiul balcanic

Aș întreba și aș lansa, simultan, o ipoteză: de ce sunt românii precauți cu privire la regiunea lor? Este o sensibilitate — așa cum am înțeles, poate nu la toți românii, dar la o parte importantă, o sensibilitate construită chiar la nivel național — în raport cu Rusia. Îmi dau seama că poate generez anumite reacții negative deschizând acest subiect, mai ales că sunt bulgar și știu toate felurile de suspiciuni, prejudecăți și orgolii cu privire la bulgari și Rusia. Cu toate acestea, eu cred că am intenții foarte bune.

De exemplu, am spus de multe ori și vorbesc de mult timp în niște contacte individuale că, dacă nu ai o atitudine atât de irațională sau vehementă (care arată o sensibilitate extremă față de Rusia), ai putea poate să lupți cu Rusia mai bine, dacă scopul tău este să lupți cu Rusia. În acest sens, sper că intențiile mele vor fi înțelese bine. Evoluția acestei înțelegeri nu este împiedicată de faptul că nu se poate integra experiența din regiune? Există ideea că, dacă integrezi experiența din regiune, înseamnă că cedezi în fața dușmanului tău – adică Rusia, în fața celui ce îți previne evoluția spre ceea ce ești.

Este una dintre explicații, dar nu în totalitate. Da, românii au căutat… și de asta știi foarte bine că la începutul anilor ’90 am bătut la ușa Vișegradului, să fim și noi primiți acolo și să nu ne amestecăm cu balcanicii. Chiar termenul de „balcanic” are o nuanță destul de peiorativă în limbajul românesc: dacă îi spui cuiva „nu mai fi balcanic”, înseamnă că ești într-un anumit fel.

În același timp, au existat și atitudini rezervate și față de unele țări occidentale cum este Franța. Când francezii îi criticau pe americani, noi eram toți ultra-pro-americani. Vreau să vă spun din propria mea experiență: eram privit suspect pentru că aveam o viziune mai degrabă francofilă și europeană în spațiul public românesc, nu atât de americană, deci nu eram atât de valorizat. Când francezii emiteau critici la adresa Statelor Unite ale Americii (ajunge să priviți presa de acum câțiva ani, nu trebuie să mergem foarte departe), românii susțineau automat poziția americană, fără să mai gândească, ca niște suporteri din tribune care susțin o anumită echipă.

În 2003, la invazia Irakului, mi-aduc aminte, românii au fost trup și suflet pentru invazia Statelor Unite — care, atenție, a fost o invazie ilegală, pentru că nu a trecut prin Consiliul de Securitate al ONU. Franța era un stat paria pentru că avusese curajul sau interesul să se opună acestei operațiuni americane. Și exemplele au continuat, inclusiv când Macron a dat în The Economist acel interviu faimos din 2019 și a spus că NATO este în moarte cerebrală. Istoria ne-a dovedit — raportat la ce se întâmpla în Siria și la divergențele dintre statele europene și statele NATO privind Mediterana de Est — că NATO intrase într-o fază de criză în care nu mai funcționa ca un corp comun. Dar imediat criticile de la noi au fost îndreptate împotriva lui Macron.

Prin urmare, noi, românii, pretindem — și asta este vina elitelor și a oamenilor din spațiul public care formează opinia pe subiecte externe — ca toți să se raporteze la propria noastră experiență istorică. Acum, eu înțeleg Bulgaria, chiar dacă are o relație și o experiență istorică diferită cu Rusia. Este o realitate. Sigur că și Bulgaria a suferit de pe urma integrării în lagărul comunist, în interiorul Cortinei de Fier. Dar, în același timp, dacă ne uităm la independența Bulgariei, la anumite intervenții rusești — de pildă arhitectura Sofiei și așa mai departe —, există un aspect care este și pozitiv și nu poți să-l negi. Pentru că așa cum România spune că există anumite trăsături culturale comune cu care ne mândrim (cultura franceză, italiană, raportarea la lumea latină), în mod legitim și Bulgaria are dreptul să se raporteze la o cultură foarte mare, cultura slavă, în care și Rusia are un rol important.

Deci, din păcate, această radicalizare a opiniilor ascunde lucruri evidente și de bun-simț. Eu cred că experiența istorică a fiecăruia trebuie tratată cu înțelegere și respect, nu într-un mod pueril și imatur. Când eram copil, și eu aveam aceleași prejudecăți — erau prejudecățile din familiile românești și din societatea de la acea vreme. Am avut nevoie de un efort intelectual propriu și de contactul cu lumea intelectuală franceză, în special cu profesorii mei. Am avut un curs și îi datorez foarte mult unui mare profesor de la Sorbona care a murit, profesorul Bernard Michel, specialist pe identitățile din Europa Orientală. El era căsătorit cu o slovacă și avea o sensibilitate față de aceste națiuni.

Initial, cursul a fost un adevărat șoc, pentru că erau prezentate și anumite aspecte nu tocmai pozitive ale societății românești, care mă făceau să sufăr foarte mult. Mi-aduc aminte invitarea unui profesor rus la curs: aproape că inițial nici nu mă interesa ce spune, numai ideea că a invitat un profesor rus la Paris mă scandaliza. Cu timpul, maturizându-mă prin lecturi și prin propria experiență umană, mi-am dat seama în ce capcană intelectuală mă aflam. Îți trebuie mult efort și maturizare pentru a relativiza lucrurile și pentru a întâlni persoanele potrivite care te pot ghida să înțelegi profunzimea umană.

Relațiile româno-poloneze

Înțeleg că efortul trebuie să fie unul care vine din înauntru – un efort de a te încadra în lumea care se schimbă, care cere redefinire și poate și dezînvățare a unor acumulări de experiență. Dar cred că este nevoie de înțelegere și din afară: trebuie să fie o mână întinsă, un pod sau un sprijin, ori cel puțin cineva cu care să poți discuta dincolo de pozițiile rigide. Pentru că eu, de exemplu, mă tem că Bulgaria… Așa cum România este definită foarte des în literatura și educația sa prin noțiunea de „forme fără fond”, eu am teza că Bulgaria este definită prin ceea ce numesc „identitatea statică”.

Adică, desigur, evoluează înțelegerea bulgarilor despre sine și despre lume, dar mi se pare că evoluează în niște limite relativ rigide, destul de încet. Văzând dezbaterile din spațiul românesc despre identitate și societate, mi se pare că România, în unele privințe, este mai dinamică. Poate te surprinde ce spun, dar așa mi se pare: Bulgaria rămâne cu o viteză foarte redusă a acestei redefiniri și a învățării din experiențe noi.

Voi reveni la asta, pentru că aici se pune și problema lui Rumen Radev, pe care cred că e important să o discutăm. De exemplu, să zicem că cineva din Bulgaria își dorește o experiență nouă în relația cu românii, dar văd că românii se uită imediat la cine este la vârf, iar la vârf este o persoană care creează multă antipatie în anumite cercuri din România (poate nu între toți românii, îmi dau seama că societatea e complexă). Dar vrea să te întreb altceva între timp: în ce măsură românii și polonezii, din experiența ta, au parcursuri, probleme sau înțelegeri similare?

Eu pot argumenta că pentru români e logic să se apropie de Polonia. De exemplu, când SUA erau un reper foarte important în perioada de tranziție post-comunistă, iar apoi Trump a câștigat alegerile (atât în primul mandat, cât și în al doilea, raliat puternic cu mișcarea MAGA), polonezii au avut un fel de dezamăgire, cel puțin parțială. Desigur, la nivel de stat rămân figuri care își doresc colaborarea cu SUA, dar polonezii au această percepție — pe care poate o au și românii — că din Est vine ceva rău; iar dacă aliatul tău vestic colaborează cu acest Est de care te ferești, asta necesită o redefinire a politicii tale. Aici este un strat de argumente geopolitice pentru care România și Polonia ar putea avea interese comune.

Dar observ și că imaginea României în Polonia evoluează pozitiv, mai ales după ce Morawiecki a venit în 2023 la București și s-a semnat acel parteneriat strategic. Apoi a apărut Żabka în România, iar faimosul lanț Luca din București a apărut și în Polonia. Aflu că România pare interesantă pentru polonezi și pentru turism, dar și în sensul că românii creează impresia că au anumite ambiții mai conturate ca popor și ca elite decât alte națiuni din regiune. Polonezii parcă apreciază aceste lucruri. Cum vezi tu această relație româno-poloneză? Oare România, confruntată cu dilema măgarului, nu merge într-o direcție corectă, apropiindu-se la Polonia?

Da, râd pentru că, într-adevăr, acum vreo 2-3 ani am ținut o conferință pentru consiliul regional al unei multinaționale franceze din zona marelui retail, prezentă și în Polonia, și în România. Un polonez care venise cu mașina mi-a spus că era foarte convins că România este viitorul concurent al Poloniei și era surprins să întâlnească în orașele din România fabrici și un mediu de afaceri dezvoltat, cu întreprinderi mici și mijlocii cum nu existau în anumite orașe din Polonia.

De unde pleacă raportarea românilor la Polonia? Este o idee veche, din perioada interbelică. Istoriografia română a rămas puternic tributară alianțelor din perioada interbelică: Mica Antantă, Înțelegerea Balcanică (pe care prietenii noștri bulgari le consideră negative, mai ales Înțelegerea Balcanică din 1934 și Mica Înțelegere din 1921) și Tratatul româno-polonez din 1926. De ce suntem tributari? Pentru că erau considerate alianțe care doreau conservarea status quo-ului, menținerea României Mari, și erau îndreptate împotriva țărilor revizioniste.

Precizez pentru colegii noștri bulgari: orice țară care dorește modificarea status quo-ului este revizionistă, într-un sens pozitiv sau negativ, dar profesorii mei de la Paris îmi spuneau că geopolitica este o știință subiectivă. Respect viziunea fiecăruia și caut să mă pun în pielea celuilalt: dacă m-aș fi născut în Bulgaria, aș fi fost și eu revizionist în perioada interbelică. Dar țările revizioniste mari nu erau doar Ungaria și Bulgaria, ci Uniunea Sovietică.

Comunismul românesc a perpetuat această viziune. Eu am fost beneficiarul unui sistem de învățământ care a mers, în școala generală și liceu, pe inerția manualelor din perioada comunistă. Știți bine că și România comunistă a insistat pe acest subiect, prin figuri din istoriografie precum Eliza Campus, Ion Calafeteanu, Cristian Popișteanu, care au scris în mod profesionist și științific despre alianțele ce constituiau așa-numitul „cordon sanitar”.

După 1990, pe fondul aspirației de a fi integrați în NATO, România se compara foarte mult cu Polonia în spațiul public, spunând: „Merităm să fim integrați în NATO pentru că, din punct de vedere militar, în estul Europei există doar două țări care contează: Polonia și România. Restul nu contează”. Se spunea că, împreună cu Polonia, suntem cele mai mari state foste comuniste care aspiră la integrarea europeană și euroatlantică.

S-a rămas în această inerție a comparației, deși România — obiectiv vorbind și în ciuda progreselor — a pierdut mult din viteză în raport cu Polonia. Polonia a depășit un trilion de dolari ca PIB nominal, pe când România este undeva la 400 de miliarde. Demografia României a suferit un declin mult mai accentuat: Polonia și-a păstrat populația relativ stabilă, fără pierderea demografică a României. România este astăzi la mai puțin de jumătate din populația Poloniei. Polonia este o țară mult mai percutantă în afacerile europene și are un construct de mare putere regională, ceea ce România nu are.

Relația cu Polonia rămâne un parteneriat important și strategic, dar eu cred că viziunea României este greșită — și știu că am o poziție singulară aici. Cred că, în ciuda interesului polonez pentru România, Polonia nu își face iluzii cu privire la locul României în distribuția de putere de pe flancul de est. Polonia nu are interesul să se asocieze cu România pentru a crea un tandem, deoarece consideră că România, Ungaria și Bulgaria evoluează într-o altă categorie. Polonia dorește să fie ea punctul de referință al Occidentului. Ea este deja recunoscută de lumea occidentală ca o mare putere europeană — vedeți grupul E5, care asociază Marea Britanie, Franța, Italia, Germania și Polonia. Polonia este singurul pivot cu adevărat strategic din Estul Europei. Prin urmare, este o iluzie din partea României să viseze pe baza ecourilor alianței româno-poloneze dintre cele două războaie mondiale.

România trebuie să-și dezvolte parteneriate cu Ungaria, Bulgaria, Turcia. Pe această axă își poate valorifica potențialul, mai puțin cu Polonia, care are ambiții diferite și nu are un interes primar spre Marea Neagră. La summitul B9 de la București, de la începutul lunii mai, s-a observat clar intenția Poloniei de a deplasa această organizație (gândită inițial ca un tandem româno-polonez) spre zona Baltică, unde Polonia are interese prioritare. Există voci în țările nordice invitate la inițiativa poloneză (Norvegia, Suedia) de a transforma B9 în B14, incluzând Europa de Nord și Țările Baltice.

Din păcate, România nu a avut prezența de spirit de a invita Grecia sau Turcia pentru a echilibra balanța spre sud-estul Europei. Nici Bulgaria nu ne-a ajutat foarte mult, trimițând doar un ambasador (ambasadorul de la București sau cel de la NATO) să o reprezinte la summitul B9. Acest lucru a arătat ceva, în ciuda crizei politice care era și atunci la Sofia.

Vreau să mai precizez ceva, Vladimir, legat de ce spuneai despre poziția președintelui Rumen Radev. Noi suntem obișnuiți să ne aliniem la puterile de reper din aria occidentală: ne uităm ce fac americanii, ce spun francezii, ce părere au germanii și Bruxellesul, apoi ne calibrăm poziția. Pozițiile independente sau cu nuanțe noi nu le înțelegem. Nu există acest lucru în mindset-ul de la București și nici în cel al comentatorilor. Comentatorii de politică externă și presa românească simplifică foarte mult lucrurile. Este foarte ușor să spui despre Rumen Radev — care a avut toate autorizațiile NATO, fiind pilot de vânătoare — că este pro-rus, adică să simplifici faptul că a avut anumite poziții referitoare la Ucraina care nu merg pe aceeași linie cu Bruxellesul.

Da, observ și eu o ostilitate din partea unor oameni pe care îi consider prieteni. În momentul în care apare Rumen Radev în discuție, apare această ostilitate…

Vreau să spun un lucru, Vladimir, pe care chiar te rog să-l păstrezi: un analist sau un comentator de politică externă nu trebuie să folosească etichete. În al doilea rând, este obligatoriu să ia în calcul complexitatea tradițiilor fiecărei țări. În al treilea rând, nervii și emoțiile nu au ce căuta când facem analize de politică externă. Trebuie să privim lumea detașat și să te pui mereu în pielea celuilalt. Dacă nu te pui în pielea celuilalt, nu înțelegi nimic din relațiile internaționale.

Bulgaria și Rusia, Bulgaria și Vestul, Bulgaria și România

Bine. Aș vrea și eu să spun ceva care sper că va fi accesibil publicului român. 

Bulgaria este parte din NATO, Uniunea Europeană, zona euro și în curând și OECD. Deci Bulgaria face parte din Vest. Dacă ar fi existat o apartenență mai puternică la Uniunea Sovietică în anii ’70, pot observa că încă din anii ’80, când întreaga regiune a început să evolueze spre deznodământul din ’89-’91, Bulgaria a făcut demersurile sale: relațiile cu Germania de Vest au fost stabilite încă din anii ’80, existând o deschidere economică.

Mai mult, Bulgaria nu a fost niciodată doar pro-Rusia. În perioada sa democratică, Bulgaria a avut mereu și o tendință rusofobă. Cred că asta se pierde din vedere și de multe ori trebuie să dau explicații, ca și cum întregul popor bulgar ar fi complet de partea Rusiei, ca și cum cu toții aici suntem agenți ruși și nu facem parte din Vest și nu avem o atitudinea mai complexă față de Rusia decât simpla obediență. Mi se pare că românii mai rețin o imagine a bulgarilor rămasă din trecut, neactuală, probabil neexistentă în realitate nu doar acum, ci și în trecut.

Sunt multe imagini simplificatoare din trecut, îți spun sincer.

Chiar și situația privitoare la faptul că statul bulgar modern a fost creat după războiul ruso-turc, în care și românii au fost implicați și au avut un rol foarte important… Cine este interesat de istorie poate vedea că în doar câțiva ani Bulgaria evoluează spre o situație în care, în 1886, este foarte aproape de un război cu Rusia.

A intrat în alianța anti-rusă.

Iar atunci au existat discuții ca Bulgaria și România să se unească sub regele român.

Da, au fost discuții și cu Ungaria, dar după 1918, nu numai cu Bulgaria.

Aici ajung la un subiect adiacent care tot mă strivește și sper că e acceptabil pentru tine să-l introduc.

Românii ar putea fi mult mai curioși față de bulgari, ar putea avea o imaginație mai bogată aplicată în raport cu ei. Mi-e teamă că Bulgaria este privită mereu în niște cadre foarte înguste și neatractive. Dar adaug și asta: nici bulgarii nu ajută, prin ceea ce numesc „identitate statică” – adică dificultatea de a se înnoi experiența bulgarilor sau obsesia statului și a societății cu ordine, ierarhie, hegemonie în relațiile societale. Mi se pare că Bulgaria evolua până la recent foarte încet. Și asta e complet valabil pentru relațiile româno-bulgare, care la nivel de oameni mi se pare că evoluează prea încet și conțin un element puternic de experiență statică, cel puțin în ceea ce privește generațiile mai bătrâne.
Bulgarii, în felul în care își construiesc forțele în societate, duc energia sa în altă parte și mai puțin spre România. Este o problemă psihologică și relațională între români și bulgari, pentru că nu se găsește acel pod sau acea infrastructură care să ofere o experiență nouă și să ne ajute să trecem peste abordarea statică.

Eu nu îmi permit să vorbesc despre bulgari, eu sunt român și nu mă uit la ce face vecinul, ci la ce fac eu. Din punctul meu de vedere, primele vizite ale leadership-ului de la București nu ar trebui făcute la Paris sau Berlin, ci la Sofia, Budapesta, Atena, Belgrad și Ankara. Turcia reprezintă forțele profunde ale istoriei, vechiul imperiu la care ne raportăm. Acolo aș face primele vizite.

Spuneam că gradul de socializare este foarte scăzut și redus doar la cadre oficiale. Mi-ar plăcea să văd miniștrii de externe bând o cafea într-un parc sau la o cafenea din centrul Sofiei ori din București. Mi-ar plăcea ca la Festivalul „George Enescu” președintele Bulgariei să fie invitat de onoare al președintelui României. Mi-ar plăcea să existe sesiuni comune între academiile celor două țări.

Este inadmisibil — și aici este o vină și a Bulgariei, dar și a României — că nu există cel puțin o dată pe an ședințe comune de guvern între România și Bulgaria. Nu se poate să nu ai ședințe comune de guvern cu vecinii. România nu are o politică de vecinătate și nu are oameni care să înțeleagă politica externă a unui stat. Dacă ar fi existat asemenea semnale, s-ar fi risipit norii neînțelegerilor și s-ar fi deblocat energii spre nivelurile de jos ale societății.

Nu există acea naturalețe a schimburilor pe care o vezi între oamenii politici din Occident — complicitatea care există între polonezi, francezi, germani, spanioli sau italieni. La noi, politicienii sunt înțepeniți, citesc punctaje și fac fotografii oficiale, fără disponibilitate reală. A fost criza din Orientul Mijlociu, cu impact asupra țărilor noastre aflate în apropiere: prima convorbire telefonică sau întâlnire pentru un schimb de opinii (cum ne raportăm la Iran, mai ales că SUA folosesc infrastructura din țările noastre ca instrument de proiecție) ar fi trebuit să fie între oficialii români și bulgari. Nu am văzut aceste lucruri.

Și încă ceva, dragă Vladimir: suntem țări aflate în vecinătatea unor conflicte, iar cu cât ești mai aproape, cu atât undele de șoc sunt mai mari. Suntem țări în pierdere demografică, care îmbătrânesc și riscăm să dispărem de pe scena istoriei. Singura posibilitate de a limita pierderea de competitivitate este conectarea. Dacă nu ne conectăm și acționăm pe bucățele mici, vom fi marii perdanți ai reașezărilor globale.

Infrastructura civică în regiunea Europa de Sud-Est

Vreau să te întreb despre ceea ce numesc infrastructura civică sau nestatală a cetățenilor și importanța ei pentru relațiile româno-bulgare. Site-ul meu aparține unei astfel de infrastructuri, la fel și un club al vorbitorilor de limba română din Ruse recent înființat. Cum vezi acest factor și în ce măsură ești interesat să te implici în construirea unei astfel de infrastructuri civice (media, cultură etc.)?

Este fundamental. Este important să avem în vedere singularitatea inițiativei tale. România nu mai are corespondent de presă la Sofia — Radio România nu mai are, Televiziunea Română nu mai are. În aceste condiții, o platformă de dialog ca cea pe care ai construit-o este cu atât mai necesară.

Îmi doresc să mă implic. Având o formare intelectuală universitară în Franța, îmi dau seama că, în acest moment în care Europa se fragmentează, vecinătatea reprezintă o valoare strategică fundamentală. Acesta este primul plan. Al doilea plan este personal: după ce am privit spre Occident, am început să-mi reevaluez spațiul de apartenență și țările din vecinătate. Merg în Bulgaria în concediu de patru ani pentru că îmi place: îmi plac locurile, oamenii, mâncarea, relaționarea.

Sunt îndrăgostit de Balcani. Am avut șansa să cunosc un mare slavist român, regretatul profesor Nicolae Ciachir de la Universitatea din București, care era foarte atașat de Bulgaria și decorat de statul bulgar cu Ordinul „Sfinții Chiril și Metodiu”. Am dezvoltat o sensibilitate față de Balcani. Deși au avut o imagine negativă în istorie — vorba lui Churchill, că „produc mai multă istorie decât pot consuma” —, este o regiune cu un potențial uriaș. Și mai ales este spațiul nostru pe care îl iubim, în care ne ducem trăiul și pe care trebuie să-l protejăm. 

Bulgaria pentru Germania sau SUA este un punct pe hartă, dar pentru România trebuie să fie un partener esențial. Trecutul nu-l putem schimba, am avut conflicte, dar trebuie să privim la unitatea de civilizație. Fie că România are o matrice culturală latină, iar Bulgaria una slavă, suntem foarte apropiați și facem parte din aceeași unitate civilizațională sud-est europeană. Trebuie să renunțăm la etichetele dăunătoare pe care ni le aplicăm unii altora.

Fiind școlit în relații internaționale în Franța, în ce măsură teoria și autoritățile în domeniu văd un sens în aceste lucruri? De peste 10 ani am acest site și încerc să comunic despre subiecte românești în Bulgaria și despre subiecte bulgare în România. Se pune problema că românii nu sunt gata să sacrifice interese de bază pentru ce vor bulgarii, iar bulgarii nu vor să facă compromisuri cu românii. Dar rămâne provocarea, mai ales după începerea războiului din Ucraina: nu putem rămâne atât de fragmentați și obsedați de sine. Se pune problema creșterii potențialului regional.

Cum să nu? Potențialul este un concept cheie. Creșterea potențialului se face prin apropiere și interconectare la toate nivelurile (economic, infrastructură, dezbateri intelectuale), pentru că suntem prea mici separat. Nu avem altă șansă dacă vrem să mai contăm în această reorganizare globală.

Redimensionarea prezenței americane va influența fundamental consistența proiectului european. Proiectul european a avut la bază angajamentul de securitate american. Orice diminuare a acestuia afectează ADN-ul proiectului european. Să nu uităm că și Bulgaria, și România au aderat mai întâi la NATO înainte de a fi acceptate în Uniunea Europeană. Există o legătură organică.

Evoluția UE

Spre sfârșitul discuției noastre pun o întrebare cu care probabil trebuia să începem. Văzând tendințele din Vest, din Europa și SUA, te aștepți ca falia dintre America de Nord și Europa de Vest să continue să se mărească? În ce măsură se va schimba esența Uniunii Europene din punct de vedere economic și geopolitic?

Economic și strategic, americanii au tendința să delege responsabilități. La Marea Neagră, cui îi deleagă responsabilitățile? Turciei. Turcia este puterea delegată (vom vedea cum se va articula asta pe fondul contradicțiilor dintre Turcia și Israel). În Mediterana Occidentală, puterea delegată este Marocul, care are statut de aliat esențial non-NATO al SUA, de unde și recunoașterea suveranității marocane asupra Saharei Occidentale.

Observăm că spațiile de proximitate ale Europei sunt delegate unor puteri extra-europene. Vedem apoi ierarhizările americane pe continent: Polonia în raport cu sud-estul Europei. În plus, apare un egoism din partea statelor europene, sintetizat de formula cancelarului german Merz: „Dacă nu vreți să mizați pe Europa, atunci măcar mizați pe Germania”. Această formulă arată clar riscurile fragmentării. Țările donatoare (Franța, Germania) vor fi mai puțin sensibile la politica de coeziune de care noi încă avem nevoie, pentru că au propriile lor probleme economice.

Serbia, Bulgaria, Turcia — țările din proximitate. România trebuie să lucreze cu ele. Cu Bulgaria suntem cei mai apropiați strategic, dar mai ales și cu Ungaria, cu care avem în comun:‌ geografie, o comunitate de 1,2 milioane de oameni. Din păcate, Ungaria se raportează mai mult la Vișegrad și la axa polono-austriacă, având o deschidere central-europeană. În plus, Ungaria se află într-o zonă mai confortabilă strategic, pe când noi suntem în zona de contact cu potențialele conflicte (Turcia-Israel, Turcia-Grecia, Iran). Dacă ne uităm pe hartă, între Tabriz, Varna și Burgas nu sunt mai mult de 1.800 km în linie dreaptă — un avion ajunge într-o oră.

Relațiile române și cele regionale cu Rusia

Toate aceste țări menționate de tine – Ungaria, Serbia, Bulgaria, Turcia, de bine sau de rău au o tradiție în ultimii ani de a fi pod spre Est. Ce rol va juca Rusia în această lume care se conturează?

Rusia va rămâne o prezență în regiunea noastră, fie că ne place, fie că nu. Nimic nu ne împiedică să reflectăm la regiunea Mării Negre post-conflict. În România nu se reflectă suficient pe bază de scenarii. Lăsând la o parte relația fiecărei țări cu Rusia, există subiecte comune nepolitizate: proiecte economice, alianțe industriale, interconectare prin infrastructură. Între România și Bulgaria avem doar două poduri, dintre care unul construit de comuniști în anii ’50 — avem enorm de lucru împreună. (La ora 8:00 trebuie să ies din casă, dar putem continua la ora 10:00 dacă dorești).

Dar Rusia nu reprezintă un model social care poate inspira…

Nimeni nu a spus asta, în niciun caz. Noi, și bulgarii și românii, suntem mult mai apropiați unii de alții și de Occident ca model societal decât de Rusia. Rusia a avut întotdeauna o situație particulară datorită geografiei, tradițiilor și statutului ei de imperiu — nu vorbim despre o țară de dimensiunile țărilor noastre, ci de o țară de dimensiuni continentale.

La nivel societal avem foarte multe în comun cu bulgarii, sârbii, albanezii. Trăim în aceste democrații imperfecte — dar unde mai există democrație perfectă astăzi? Vedem derapaje și în SUA, și în Franța, și în Germania. Regimurile politice evoluează peste tot. Faptul că providența istorică ne-a așezat unii lângă alții trebuie să ne determine să ne înțelegem, pentru că starea de neîncredere și de rezervă nu ne va ajuta cu nimic.

Foto: Ștefan Popescu (sursă: Gândul, Ștefan Popescu)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui în limba română din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author