„trecutul nu este doar ce ți s-a întâmplat, ci și ceea ce ți-ai imaginat”
Iancu C. BERCEANU
(Doctor în științe, profesor la Liceul Teoretic „Sființii Kiril și Metodii” Star Besenov)
Rezumat
Iată un rezumat detaliat al notelor de lectură semnate de Iancu C. Berceanu despre romanul Refugiul timpului de Gheorghi Gospodinov:
Contextul Literar și Cultural
Autorul subliniază importanța lui Gheorghi Gospodinov (laureat al Booker Prize 2023) ca punte culturală între România și Bulgaria. După o lungă perioadă de izolare literară post-1980, Gospodinov a devenit „de neocolit” pentru cititorul român, proza sa fiind marcată de o sensibilitate poetică deosebită. Textul menționează prezența scriitorului la Târgul Bookfest 2026, unde Bulgaria este țară invitată de onoare.
Premisa Romanului: Clinica Trecutului
Nucleul narativ este reprezentat de ideea unui psihiatru, Gaustin, care deschide o clinică pentru bolnavii de Alzheimer. Aici, fiecare etaj recreează cu fidelitate un anumit deceniu din trecut pentru a le oferi pacienților un mediu familiar. Succesul clinicii atrage însă și oameni sănătoși, care caută un refugiu din fața prezentului dureros.
Puncte de Convergență Româno-Bulgare
Recenzentul identifică numeroase paralele între experiența istorică a celor două popoare vecine:
- Viața în comunism: Sunt evocate decorurile apartamentelor de bloc, absența libertății și fascinația pentru simbolurile occidentale (catalogul Neckermann).
- Simbolistica: Floarea de nu-mă-uita (nezabravka) și mitologiile europene despre memorie și fidelitate sunt văzute ca elemente care unesc cele două culturi.
- Spiritul balcanic: Autorul remarcă înrudirea prin umor și autoironie, capacitatea de a „colora cenușiul zilei” cu o atitudine neserioasă în fața problemelor grave.
Dimensiunea Politică: Referendumul Trecutului
În a doua parte a cărții, experimentul clinic se extinde la nivel continental. Națiunile europene organizează referendumuri pentru a alege în ce deceniu din trecut doresc să se „retragă” colectiv. Rezultatele sunt dictate de nostalgia generațiilor vârstnice (care votează perioada tinereții lor), ducând la situații absurde, cum ar fi revenirea într-o lume fără tehnologie modernă.
Concluzii: Pericolul Nostalgiei
Berceanu subliniază avertismentul lui Gospodinov: nostalgia, privită ca refugiu individual, poate fi o formă de fericire, dar transformată în proiect colectiv devine o „Apocalipsă”. Întoarcerea la un trecut idealizat duce inevitabil la retrăirea momentelor care au declanșat mari catastrofe istorice (simbolizate de data de 1 septembrie 1939). Mesajul final este unul amar: omenirea nu caută neapărat vindecarea sau dreptatea prin apelul la trecut, ci doar confortul subiectiv de a „avea dreptate” într-o lume imaginată.
Recenzie
Distins cu „Booker Prize” în 2023, romanul bulgarului Gheorghi Gospodinov, Refugiul timpului, a văzut lumina tiparului la editura trei anul trecut, în 2025. Nu este prima apariție editorială la nord de Dunăre, dar este unul dintre puținii autori bulgari care reușesc să treacă granița fomrmală dintre țara lui și țara noastră.
Demult, prin anii `50-`70 ai secolului trecut, frăția între popoarele republicilor-satelit ale Moscovei a lăsat ca rest multe traduceri din literatura țărilor vecine. După 1980, însă, acest bun obicei a fost abandonat, probabil ca urmare a unei fraze rostite de tovarășul cârmuitor de la București prin care stipula în cea mai modernă limbă română că e de bon ton să traducem noi de la alții atât cât traduc alții de la noi. Ideea nefericită nu făcea referire doar la frații socialiști mai mici din vecinătate, ci și la „dușmanii de clasă” din occidentul european.
De atunci au trecut ceva decenii, iar lucrurile nu s-au mișcat prea mult în direcția dialogului literar transfrontalier. Abia în ultimii câțiva ani au început să apară în oferta librăriilor șiruri de cărți scrise de polonezi, maghiari, bulgari. Literatura albaneză a fost mereu prezentă, prin Ismail Kadare, autor care s-a impus universal și a devenit de neocolit.
Bucureștiul a investit sume mari în Institutul Cultural Român și în traduceri ale autorilor noștri în diferite limbi. De pildă, Cărtărescu a fost foarte bine primit de cititori în Bulgaria. În replică, românii i-au tradus scriitorului bulgar Gheorghi Gospodinov (devenit și el de neocolit), patru romane, un volum de povestiri și unul de poezie. De fapt, Gospodinov a debutat în lumea scrisului ca poet. Asta se vede și în proza lui, în gingășia metaforelor care își păstrează parfumul chiar și traduse în românește.
A avut succes acest autor în România, așa cum au avut succes și alți autori bulgari.
La Târgul Bookfest de la București în 3-7 iunie 2026 Bulgaria va fi invitată de onoare și reprezentată de Gheorghi Gospodinov.
În spiritul zicalei românești „ce-i al lui, e al lui”, se cuvine să menționăm că bulgarii sunt mari povestitori și aduc ca dovadă operele lui Vazov (întemeietorul literaturii bulgare moderne).
Romanul Refugiul timpului atrage atenția cititorului încă din primele pagini cu o idee originală: un psihiatru a înființat o clinică originală pentru tratamentul bolii Alzheimer sub forma unor camere în care este reprodus trecutul în care trăiesc pacienții. Clinica a avut un așa mare succes, încât au început să vină oameni sănătoși pentru a se refugia de durerile pe care le provoacă cotidianul.
Tema anomicului este recurentă în literatura universală, dar când am parcurs paginile mi-a venit în minte abordarea istorică a lui Michel Foucault a „nebunului” în occidentul european. În trecutul medieval al bătrânului continent atitudinea societății față de această categorie de oropsiți, afectați de o boală incurabilă pe atunci (doar ameliorabilă astăzi) era de izolare. Apoi, în epoca Revoluției industriale stabilimentele pentru acești bolnavi nu erau cu mult diferite de leprozerii. În postmodernitate, spiritul integraționist le dă șansa conviețuirii, iar terapia este orientată în spirit existențialist: îi ajută pe bolnavi să trăiască cu boala și pe cei sănătoși să trăiască cu bolnavii alături: „E clar că nu se putea vorbi despre vindecare, dar omul are dreptul la fericire și când e bolnav”.
Un pasaj din primul capitol al cărții atrage atenția cititorului român prin reprducerea unei camere dintr-un apartament de bloc din epoca comunistă. Era asemănătoare cu ce aveau românii acum 40-50 de ani, inclusiv televizorul care trona greu, dar pe care bulgarii nu așezau eternul nostru pește de sticlă, iar din ecran nu se revărsa eternul „Stejar din Carpați” (Ceaușescu) cu „Savanta De Renume Mondial”. În acele vremuri, banalul catalog pentru comerț prin poștă „Nekermann” funcționa ca o fereastră magică, prin care poporul muncitor și intelectualii puteau evada în lumea interzisă din Apus.
În mod recurent apar referiri la perioada comunistă. În contextul demagogiei socialiste cu parfum etnocentric, care nu i-a ocolit nici pe ei, am văzut asocierea temutului Gheorghi Dimitrov cu Han Asparuh. Apar și alte referiri, la trecutul profund al Bulgariei, însoțite de gustul amar al perioadei otomane. Cimpoiul sau „gaida”, atât de drag bulgarilor, se umflă pentru a plânge.
Un motiv recurent în paginile romanului este memoria involuntară. Mirosul este un stimul care călăuzește precum o torță călătoria noastră prin trecut. Paseismul nu este un cusur, ci o dimensiune a existenței.
Oaltă temă care atrage atenția este simbolul florii de nu-mă-uita (nezabravka), atât de dragă bulgarilor, dar și nouă, românilor. Scobind în mitologia bătrânului continent, am găsit trimiteri la Legenda cavalerului care s-a aplecat să culeagă această minune albastră (urma i-o ofere iubitei) și a căzut în apele învolburate ale râului. Armura grea l-a tras la fund și s-a înecat. În alte mitologii, floarea apare ca simbol al speranței revederii, a reunirii sufletelor care se iubesc. Această floare perenă aduce oamenilor aminte că fidelitatea dizolvă distanțele fizice și temporale, iar ceea ce oamenii își doresc cu ardoare se întâmplă, măcar în imaginația lor. În acest caz, amnezia apare ca o stare de catarsis, care arde țesătura prezentului, pentru a lăsa loc timpului subiectiv, ideal.
Timpul este fluid, ar putea să fie reprezentat grafic ca o bandă a lui Möbius. Reperele lui, deși clare, stau lipite cu un adeziv personal, subiectiv. Istoria nu înseamnă fapte, ci trăiri: „trecutul nu este doar ce ți s-a întâmplat, ci și ceea ce ți-ai imaginat”.
În cadrul cărții apare și „muzeul”, prezentat ca o clinică a trecutului, iar penița ascuțită a lui Gospodinov îl prezintă ca pe o clinică a trecutului nostru, un loc în care realitatea a fost coafată, hainele strămoșilor spălate și călcate. Bulgarii au o tradiție literară a ironiei fine cu rădăcini în primele lor scrieri moderne, au fost și au rămas maeștri ai umorului contextual. Raportat la cutumele vecinilor nord-dunăreni, nimic nou sub Soare! Etosul care răzbate printre rânduri, în contexte diferite, pledează în direcția unei profunde înrudiri culturale a românilor cu bulgarii. Nu suntem mari rezolvitori de probleme, dar iată cum știm să colorăm cenușiul zilei cu o snoavă sau cu o reacție neașteptată, evident neserioasă, la o temă care pe germani i-ar ține în poziție de drepți!
După excursia prin clinica doctorului Gaustin, scriitorul deschide larg porțile realității, iar amnezia este abordată ca temă existențială a lumii contemporane. Oamenii care nu înțeleg prezentul sau nu înțeleg ce se mai întâmplă cu lumea lor, nu au viitor. Atunci, aleg să se retragă în trecut.
O inițiativă politică extinsă la scară europeană, așa cum se cuvine în vremurile noastre, a fost aceea de a se organiza un referendum, în urma căruia oamenii să aleagă prin vot epoca în care să se refugieze țara lor. Statele occidentale s-au oprit în deceniul 9 al secolului XX. De fapt, în funcție de gradul de îmbătrânire demografică a electoratului, țările s-au oprit în decenii diferite. Cauza: oamenii au votat epoca în care ei au fost tineri.
Nostalgia, acest refugiu personal al oricărei ființe omenești, când se manifestă la nivel de grup are efect devastator. Recrearea trecutului duce inevitabil la recrearea momentelor declanșatoare de catastrofe. Ironic, Gospodinov remacă și surpriza colosală a națiunilor care au ales prin referendum să se întoarcă în trecutul lor idealizat: în anii pe car ei-au ales nu existau telefoane mobile și nici rețele de socializare! Asta da, catastrofă! Ce farmec mai are să te întorci în trecut, dacă nu poți să distribui prietenilor poze cu locurile pe care ți le-ai dorit?
Revenind la primul capitol, amintesc că pacienții cu Alzheimer își reveneau dacă retrăiau timpul trecut, care era ideal pentru că era singurul pe care îl mai conștientizau sau era singurul timp în care ei erau conștienți. Extinsă la scară națională și chiar continentală, metodologia psihiatrică paseistă a lui Gaustin devine o Apocalipsă. Binele individual nu poate fi extins la nivel de grup, după cum nici binele colectiv nu este gustat întotdeauna la nivel de individ. Asta nu au înțeles nici comunștii pe care îi evocă de multe ori Gospodinov în carte!
Alegoric, romanul se încheie prin apelul la data de 1 septembrie 1939 (când s-a declanșat Al Doilea Război Mondial), percepută ca timp zero al tuturor răutăților care ne chinuie astăzi. Dacă nu era …
Cu siguranță ar fi urmat alte timpuri zero, alte epicentre ale răului, în care, dacă ne refugiem, doar ne provocăm o suferință și mai mare. Probabil, oricum nu va fi altfel în viitor. Nu contează! Noi nu vrem să vindecăm nimic, apelăm la trecut pentru că doar vrem să trăim ceva care ne face plăcere, nu vrem justiție, nu vrem îndreptare, ci vrem să avem dreptate!
Foto: (sursă: Radio România)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
