Alexandru Drăgulin: Politica externă a României este pragmatică

Vladimir Mitev, Mediapool, 26 mai 2026

Rezumat

Iată un rezumat detaliat al interviului cu Alexandru Drăgulin, expert la Institutul Diplomatic Român, privind dinamica politicii externe a României în contextul anului 2026:

1. Politica Externă a Administrației Nicușor Dan: Pragmatism și Echilibru

Deși primul an al mandatului președintelui Nicușor Dan a fost marcat de controverse (anularea Zilei Europei, discursuri cu nuanțe suveraniste), Drăgulin consideră că România nu va face o schimbare radicală.

• Mizele actuale: Alianțele regionale și transatlantice sunt prea consolidate pentru a permite schimbări unilaterale.
• Obiectivul: O politică de echilibru care să mențină integrarea în UE (din rațiuni financiare și politice) și parteneriatul strategic militar cu SUA (sub Administrația Trump).
• Afinități: România este descrisă ca fiind cel mai „pro-Trump” stat din regiune, preluând istoric modelul republican de guvernare american.

2. Inițiativa celor Trei Mări (I3M) și Grupul B9

Expertul analizează două summituri cheie desfășurate la Dubrovnik și București:

• Instituționalizarea I3M: Formatul tinde să devină o organizație regională cu structuri decizionale proprii (inclusiv o dimensiune parlamentară și un Business Forum extins).
• Asimetria regională: Există un decalaj strategic major între Marea Baltică (relevanță maximă) și Marea Neagră. Drăgulin notează absența unei strategii americane sau europene clare pentru Marea Neagră, parțial din cauza pivotării SUA către regiunea Asia-Pacific.
• Axa Nord-Sud: România promovează activ coridoarele de transport și energetice (gaz din perimetrul Neptun Deep, terminale LNG din Grecia) pentru a completa axa tradițională Est-Vest.

3. Relațiile cu Vecinii: Ungaria și Bulgaria

• Ungaria (Péter Magyar): Schimbarea de regim de la Budapesta este văzută ca o „mini-revoluție”. România privește pozitiv pragmatismul noului premier maghiar și propunerea sa de a crea un format „Vișegrad Plus”, care ar scoate România din postura de outsider istoric.
• Bulgaria: Relația este definită de o „simetrie a intereselor”. Deși există nuanțe pro-ruse în societatea bulgară bazate pe fondul cultural, la nivel politic Sofia rămâne aliniată valorilor europene. Cooperarea militară (ex: deminarea Mării Negre împreună cu Turcia) funcționează optim.
• Infrastructură: Încetinirea proiectelor (Podul Giurgiu-Ruse) este văzută la București mai degrabă ca o problemă tehnică de management al fluxului de trafic, nu una politică.

4. Ucraina: De la Concurență la Parteneriat Strategic

Drăgulin subliniază necesitatea depășirii „complexului de inferioritate” față de Kiev.

• Instituționalizare târzie: Parteneriatul strategic a fost semnat abia în 2026, după patru ani de război.
• Cooperarea militară: Este urgentă semnarea acordurilor pentru producția de drone și sisteme antidronă, tehnologie în care Ucraina a devenit extrem de performantă.
• Combaterea miturilor: Expertul critică discursul suveranist românesc, demontând mitul „cetății asediate” și subliniind că relația este una de tip win-win, inclusiv în privința drepturilor minorității române.

5. Relația cu Polonia și Turcia: Pilonii de Securitate

• Axa București-Varșovia: A evoluat de la cooperare economică la o alianță strategică profundă. Deși Polonia este mai militantă și dispune de resurse mai mari, ambele state sunt „co-generatori” ai doctrinei flancului estic.
• Diferența de stil: Polonia este adesea în conflict cu Bruxelles-ul, în timp ce România preferă profilul de „actor proeuropean disciplinat”.
• Turcia: Rămâne un partener economic vital, dar poziția sa ambivalentă față de Moscova (dorința de a împărți influența în Marea Neagră cu Rusia) creează o divergență față de viziunea României și Bulgariei.

Notă: Analiza sugerează că România încearcă să treacă de la statutul de „zonă-tampon” la cel de actor central-european relevant, integrat în rețele de infrastructură care leagă mările Baltică, Neagră și Egee.

Interviu

Intro

Alexandru Drăgulin este cercetător și expert în științe politice la Institutul Diplomatic Român. El oferă consultanță în domenii precum buna guvernare, democrația și statul de drept în Europa, politica contemporană și istoria României și a țărilor vecine.

Acest interviu a fost publicat într-o versiune prescurtată pe site-ul bulgar Mediapool la 26 mai 2026.

Linia de politică externă a lui Nicușor Dan

Domnule Drăgulin, discutăm într-un moment în care guvernul român este interimar și așteptăm să vedem noua persoană care va conduce executivul de la București. În acest moment, semnificația rolului lui Nicușor Dan crește, fiindcă de la el se așteaptă să poarte negocierile între partide și să numească noul prim-ministru. Totuși, Nicușor Dan a trimis niște semnale în opinia publică prin intermediul unor controverse recente legate de Ziua Europei. Ziua Europei a fost revocată, să zicem, adică nu a avut loc. De asemenea, el a avut și niște afirmații care sunau cumva suveranist. Dacă privim politica externă a Palatului Cotroceni, în ce măsură efectuează Nicușor Dan o schimbare față de așteptările care existau în privința lui?

În primul rând, nu cred că Nicușor Dan urmărește să facă o schimbare radicală în politica externă. Mai degrabă, nu vrea să marcheze un punct de cotitură și urmează îndeaproape linia predecesorului său. Asta pentru că mizele de politică externă sunt foarte mari. Deja, proiectele și alianțele în care este implicată România la nivel regional și la nivel transatlantic sunt mult prea profunde și prea consolidate pentru ca România să poată opera, în mod unilateral, niște schimbări de poziție față de aliații săi. În sinteză, nu cred că Nicușor Dan vrea să se diferențieze de anumite state din Europa sau de Statele Unite, ori de modul în care țările europene percep implicarea NATO pe flancurile estic și vestic sau relația cu Rusia. Mai degrabă, Nicușor Dan vrea să aducă o politică de echilibru: să mențină relațiile bune cu Uniunea Europeană, să mențină România integrată în Uniunea Europeană la nivelul actual și să nu facă pași înapoi – dat fiind și contextul financiar foarte dificil în care se află țara –, dar să mențină și parteneriatul strategic cu Statele Unite la nivelul deja stabilit de ani buni. Adică să coopereze, în primul rând, politic și militar. Să coopereze politic în sensul în care România aderă la valorile politice ale Statelor Unite – la economia de piață, libera inițiativă, proprietatea privată, drepturile omului, drepturile individuale și așa mai departe – și să coopereze militar prin prezența Statelor Unite în țară.

România, în general, în liniile principale, susține inițiativele americane, intervine cu sprijin atât cât este necesar, dar nu depășește nici liniile roșii, pentru a nu rupe echilibrul cu Europa. Acum aș vrea să mai fac o mențiune legată de politica lui Nicușor Dan față de Europa. Europa nu este un bloc unitar în ceea ce privește poziționarea față de Rusia, față de Statele Unite sau punctele de vedere ale țărilor europene legate de diverse subiecte de pe agenda sa, cum ar fi independența energetică, relația cu Rusia și așa mai departe. Vedem că sunt anumite țări europene care doresc menținerea unei poziții dure față de Rusia, cum sunt Estonia, Letonia, Lituania – țările baltice – și Polonia, dar sunt și anumite state care nu și-au afirmat în mod explicit o poziție ireconciliabilă față de Rusia, cum ar fi, de exemplu, Germania. Germania a spus în repetate rânduri că demarează un proces amplu de reînarmare, dar nu și-a exprimat ostilitatea față de Rusia.

Așadar, despre Nicușor Dan aș putea spune că duce o politică pragmatică. Aș vrea să comentez și o afirmație în care chiar el a spus că nu preferă o abordare strict ideologică în politica internațională. Acesta este un lucru bun, pentru că abordările ideologice polarizează, te plasează într-o anumită tabără și, inevitabil, îți fac și anumiți rivali, ca să spun așa.

În afară de relația cu blocurile regionale europene, în Europa există deja mai multe grupuri informale de state. Avem grupul țărilor fondatoare ale Uniunii Europene – Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, dar avem și țări care s-au constituit mai recent în blocuri informale, cum sunt țările nordice, țările baltice plus Polonia, care exprimă poziții mult mai tranșante față de politica externă rusă și față de concepția rusă a vecinătății apropiate. Există o abordare foarte dură a Poloniei, a țărilor baltice și a țărilor nordice și o abordare ceva mai echilibrată a puterilor europene tradiționale. Încă un lucru legat de relația României cu Statele Unite: din ce am observat, istoric vorbind, România a preluat de la Statele Unite, în primul rând, concepția republicană asupra guvernării și a democrației. Bineînțeles că sunt și anumite tabere care susțin ideile democrate, dar republicanismul american a dominat în sfera publică românească, iar acest lucru se vede foarte bine acum, în relația cu Administrația Trump. Se vede că ideile MAGA au prins un teren fertil în România. România este statul cel mai pro-Trump din Europa de Est, dacă nu cumva și din Europa Centrală, ca să extindem puțin aria. Această afinitate ideologică nu este deloc recentă.

Summit-ul Inițiativei celor Trei Mări 2026

Recent au avut loc la Dubrovnik și la București două summituri, respectiv Inițiativa celor Trei Mări și grupul B9. Ce concluzii puteți trage din aceste evenimente, atât din punct de vedere românesc, cât și din punct de vedere al politicii regionale din Europa Centrală și de Est?

Să le luăm pe rând, cronologic. Mai întâi summitul Inițiativei celor Trei Mări și apoi B9. Le luăm într-o ordine cronologică și facem o analiză logică, pentru că anumite decizii din summitul B9 derivă, cumva, și din ceea ce s-a discutat la Inițiativa celor Trei Mări.

În primul rând, Inițiativa celor Trei Mări s-a consolidat în ceea ce privește structura și formatul de cooperare, în sensul că, alături de reuniunea la nivelul șefilor de stat, s-a pus la punct și o reuniune parlamentară. S-a inclus acum un nou nivel de cooperare, la nivel parlamentar. Dar, după părerea mea, acesta poate aduce un mare plus acestui format deoarece, după cum bine știm, parlamentele sunt organismele reprezentative ale cetățenilor în toate democrațiile, fie că sunt democrații parlamentare, fie prezidențiale sau semiprezidențiale. Această reuniune parlamentară de la Zagreb din martie 2026 a oferit un plus de legitimitate politică Inițiativei celor Trei Mări, un plus de reprezentare democratică. În paralel, în afară de reuniunea parlamentară, forumul de afaceri (Business Forum) asociat summitului de la Dubrovnik s-a extins într-o platformă regională importantă pentru mediul de business și pentru investițiile strategice, beneficiind în continuare de o susținere politică intensă.

Inițiativele economice și proiectele de afaceri din interiorul Inițiativei celor Trei Mări nu ar avea atât de mult succes dacă nu ar beneficia de suportul politic al tuturor țărilor implicate. Nu toate proiectele de infrastructură din interiorul acestui format includ toate țările. Sunt proiecte care includ două, trei, patru state; este o sumă de proiecte în format multilateral. Însă toată această cooperare cumulată aparține Inițiativei celor Trei Mări. Formatul tinde spre instituționalizare; tinde să nu mai fie un simplu cadru de cooperare informală în care se discută proiecte economice și de infrastructură transnațională. Tinde să devină un format de cooperare regională cu propriile sale organisme decizionale, chiar dacă momentan acestea nu sunt dezvoltate la un nivel foarte avansat. Așadar, Inițiativa celor Trei Mări, care prin excelență este o inițiativă central-europeană, avantajează România. Prin participarea la această inițiativă, România a recuperat, cumva, statutul de outsider de la începutul anilor 1990, când i s-a refuzat intrarea în Grupul de la Vișegrad. Această Inițiativă a celor Trei Mări înseamnă mult mai mult decât Grupul de la Vișegrad, deoarece nu include doar țările centrale europene din acel grup, ci este un format mult mai extins, de la Marea Baltică, trecând prin Marea Adriatică și ajungând la Marea Neagră.

Care ar fi principala problemă din interiorul acestei inițiative? De la an la an, s-a constatat același lucru: deocamdată nu există aceeași relevanță strategică între cele trei mări. Marea Baltică tinde să devină din ce în ce mai relevantă geostrategic, economic și militar. Marea Adriatică ține și ea bine pasul, având un anumit avans. Deocamdată, însă, nu există documente care să specifice clar viziunea și strategia pentru regiunea Mării Negre. Nu există, în primul rând, la nivel european, un document consacrat Mării Negre. Spun asta pentru că Inițiativa celor Trei Mări este, în cea mai mare parte, sub tutela Uniunii Europene; a preluat de la Uniunea Europeană valorile politice și economice pe care le cultivă la nivel regional. De asemenea, nu există un document strategic privind Marea Neagră din partea celui mai important aliat al Inițiativei din afara Uniunii și din afara Europei – este vorba despre Statele Unite ale Americii. Din păcate, nici nu cred că o să avem prea curând o strategie americană pentru Marea Neagră, deoarece prioritățile geostrategice ale SUA s-au schimbat. SUA și-au mutat acum centrul de greutate către Asia-Pacific. Este exact același lucru pe care consilierul prezidențial, domnul Marius Lazurcă, l-a afirmat recent, acum ceva timp. El a spus că trebuie să fim realiști și să acceptăm că România nu mai reprezintă un element de sprijin vital pentru Statele Unite, dar acest lucru nu trebuie să-l interpretăm în mod negativ. Pur și simplu, cooperarea și parteneriatul continuă, dar prioritățile Statelor Unite s-au schimbat, fiind vorba despre o cooperare asimetrică, în care resursele și inițiativele aparțin aliatului mai puternic. Exact același lucru se întâmplă și în Marea Neagră. 

Inițiativa celor Trei Mări nu are, la ora actuală, un format clar care să-i ofere suficientă autoritate în plan internațional, suficientă coeziune și relevanță geostrategică încât să fie capabilă, de una singură, să impună o strategie și o viziune pe termen lung pentru Marea Neagră. Tocmai aceasta este miza cooperării. Am observat și anul acesta, la reuniunea șefilor de stat și de guvern, că s-a discutat foarte mult despre acest decalaj de relevanță geostrategică dintre Marea Baltică și Marea Neagră, dar este o temă care trebuie să includă și discuții despre Marea Adriatică. De ce nu despre rolul Croației? Croația, după cum bine s-a văzut, este o țară mică, dar cu o politică externă mare: are inițiative, are propuneri, este prezentă constant pe agenda europeană și vrea să se implice în conturarea temelor de politică externă și a abordărilor privind Rusia sau privind viitorul strategic al Uniunii Europene.

În ceea ce privește România, nu a jucat doar rolul de spectator în cadrul reuniunii din acest an. România, de fiecare dată, a avut un cuvânt de spus, a venit cu idei și a reiterat importanța continuării și a finalizării proiectelor aflate în desfășurare. În acest an, România a venit cu ideea de a insista mai mult pe axa nord-sud, de la țările baltice și nordice până în sudul Greciei. Această axă de cooperare nord-sud nu vine neapărat ca o replică la axa est-vest, ci în complementaritate cu ea. Statele de pe această axă nord-sud au conștientizat deja că este necesar să completăm dezvoltarea pe axa est-vest cu noi coridoare de transport – atât pentru bunuri economice, cât și pentru infrastructura militară – din țările baltice până în Grecia. Motivul este foarte simplu: consolidarea flancului de apărare împotriva amenințărilor Rusiei și ale războiului hibrid rus. Aici vorbim de amenințările convenționale cu care se confruntă țările ce se învecinează cu Rusia; vorbim de infrastructura de transport, de noi centre industriale, de autostrăzi, de căi ferate și de cooperare militară. 

Pe lângă dezvoltarea transportului și a conectivității regionale pe axa nord-sud, desigur, rămâne de actualitate și securitatea energetică. Se vorbește despre coridoarele energetice nord-sud, care au rămas prioritare, și despre terminalele de gaz natural lichefiat (LNG) care ar trebui să vină din Grecia, de la Alexandroupolis, și așa mai departe. Din această perspectivă a securității energetice, România vrea să joace un rol și mai important decât în prezent, dat fiind că din 2027 se pare că va începe exploatarea gazelor din Marea Neagră, din perimetrul Neptun Deep. Odată cu asigurarea securității energetice pe partea de gaze naturale, România crede că poate să își ia în serios acest rol și să devină chiar furnizor de gaz pentru anumite state.

Summit-ul B9 2026

S-a observat că la summitul B9 a fost o prezență scăzută la nivel de reprezentare din partea Statelor Unite, dar și din partea unor țări din regiune, precum Ungaria și Bulgaria. Cum este citit acest semnal la București?

În primul rând, la modul general, în ceea ce privește prezența la nivel înalt la summitul B9, per ansamblu, acest summit a fost un succes de cooperare, dat fiind dificultățile interne cu care se confruntă anumite state. Să nu le spun dificultăți, ci mai degrabă frământări de politică internă. România are un guvern interimar cu atribuții limitate, dar, pe de altă parte, președintele devine actorul principal în acest context, iar Ungaria încă nu are instalat noul guvern. Noul guvern al lui Péter Magyar promite multe, din ce am văzut – promite multe și în plan intern și în plan extern. Am dedus din declarațiile viitorului premier că se va face o amplă reformă internă și se vor clarifica pozițiile Ungariei în interiorul Consiliului UE, atât față de Ucraina, cât și față de Rusia. În politica sa, Ungaria dă deja niște semnale de schimbare. Faptul că a acceptat și a renunțat la dreptul de veto împotriva Ucrainei în ceea ce privește pachetul de sprijin european, în schimbul menținerii gazoductului Drujba, este un exemplu. 

Iar în ceea ce privește participarea Bulgariei, nu cred că este un semnal din partea ei de minimalizare a acestui format de cooperare, ci mai degrabă Bulgaria a considerat că este suficientă prezența la acest nivel, dat fiind că relațiile cu România și cu ceilalți vecini ai săi sunt deja într-un stadiu foarte avansat. Consider că Bulgaria are o abordare bilaterală cu fiecare dintre vecinii săi. În ceea ce privește Bulgaria, avem alegeri recente; avem, în sfârșit, o majoritate parlamentară și un guvern care va beneficia de sprijinul unei majorități legislative și își va clarifica, în sfârșit, pozițiile de politică externă. 

Este cumva similar cu cazul Ungariei. Cele două state așteaptă să își clarifice politica internă și aranjamentele instituționale în urma alegerilor, iar apoi să revină în plan extern la un nivel anterior acestor evenimente politice interne. Nu cred că este un semnal negativ din partea Ungariei și a Bulgariei, ci pur și simplu este vorba despre contextul politic din cele două state. 

Totuși, Ungaria a creat așteptări în rândul vecinilor săi, iar aceștia așteaptă ca ea să fie ceva mai aliniată la politicile Uniunii Europene față de Ucraina și la sancțiunile împotriva Rusiei. Însă așteptările trebuie privite și prin prisma viziunii politice a guvernului. Este bine cunoscut faptul că premierul Péter Magyar este un conservator, iar un conservator se presupune că nu este deschis la inovații radicale, dar va face acele schimbări de care este nevoie pentru ca țara să rămână ancorată în alianțe, în NATO și în UE. Una peste alta, B9 a fost o reuniune care, pe lângă faptul că a fost reușită prin co-organizarea din partea Poloniei și a României, a venit și cu plusuri în ceea ce privește consolidarea formatului de cooperare, cel mai mare plus fiind, evident, includerea blocului nordic. Este foarte posibil ca, pe viitor, acest bloc al țărilor nordice să fie integrat complet în B9. În ceea ce privește relațiile româno-ungare, am observat că, la nivel bilateral, nu s-a pus în prim-plan direcția ideologică sau politica guvernelor. 

Aceste relații româno-ungare sunt, în primul rând, pragmatice. Se pune accent pe aspectele tehnice ale cooperării transfrontaliere, pe spațiul Schengen și pe consolidarea coridoarelor de transport. Deci, continuarea integrării europene. Cooperarea a funcționat pentru că, la nivel diplomatic, s-a insistat asupra acestor aspecte birocratice. Nu văd, pe viitor, o revoluție, să spun așa, în cooperarea româno-ungară. Mai degrabă, cele două guverne vor avea clarificări cu privire la stadiul relațiilor actuale, dar este de așteptat ca Ungaria să se implice mai mult în formatele regionale. Ungaria este parte inclusiv în Inițiativa celor Trei Mări și în Inițiativa Central-Europeană – o inițiativă care este mai puțin discutată în spațiul public și a cărei președinție este asigurată în prezent de România. Observăm mai degrabă cum Ungaria încearcă să își păstreze statutul de țară central-europeană prin excelență, iar România încearcă, la rândul ei, să scape de această etichetă de țară periferică și de zonă-tampon și să se alinieze mai bine atât în formatul nord-sud, cât și în regiunea strategică central-europeană. Aceasta este o evoluție clară, relevantă geopolitic și geostrategic, și trebuie să o interpretăm pozitiv, pentru că, în afară de faptul că reprezintă în mod clar o ruptură față de poziția guvernului Orbán, vedem că de data aceasta inițiativa a aparținut Ungariei și României. La începutul anilor 1990, așa cum am mai spus, România se afla în postura de outsider și cerea să fie inclusă în Grupul de la Vișegrad din Europa Centrală, dar a fost refuzată. Acum, exact cei care au refuzat-o vin cu propunerea de a reconsolida ideea de Europă Centrală. Premierul Péter Magyar propune resetarea și crearea Grupului Vișegrad Plus. România trebuie să vină cu un răspuns la această propunere.

Propunerea lui Peter Magyar pentru un Grup de la Vișegrad mare

Dar ce ar însemna asta în mod concret? Ce se schimbă, nu doar în cuvinte și în etichete, ci poate și cu privire la economie, cultură sau geopolitică, dacă se realizează ideea lui Magyar?

O țară central-europeană trebuie reevaluată în relațiile cu puterile tradiționale europene – Franța, Italia, Spania și Germania – la nivel istoric. Da, România a avut relații și are un istoric fructuos de cooperare cu Franța, de exemplu, dar vedem că, în prezent, relațiile cu Franța par să fi intrat într-o fază de stagnare. România pariază pe o reevaluare a relațiilor cu vecinătatea – nu numai cu vecinii de la frontieră, ci și cu țările cu care nu are graniță directă, dar care nu sunt nici foarte îndepărtate geografic. Aici mă refer la Europa Centrală, Grecia și Balcanii de Vest. 

În ceea ce privește Europa Centrală, România are suficiente argumente istorice și politice să se alăture acestei inițiative a Grupului Vișegrad Plus, dar cel mai important este că, în deciziile majore ale Uniunii Europene, din anii trecuți, țările central-europene, și mai ales cele din Grupul de la Vișegrad, nu au votat în bloc în Consiliul European. A votat fiecare țară în funcție de propriile interese conjuncturale și de propria linie de politică internă. 

Poate că Péter Magyar propune ca acest bloc al țărilor central-europene să capete o coeziune mai mare decât în prezent. Probabil că va propune și un vot unitar în Consiliul European pe anumite chestiuni de pe agenda strategică. Deci, cred că premierul Magyar va avea nu doar o abordare tehnică, ci va tinde să extindă această abordare și la nivel politic. 

Totuși, nu cred că o integrare mai profundă a României în Europa Centrală va anula ceea ce s-a făcut până acum în relațiile cu vecinii săi de la sud și de la est. Relațiile vor continua ca până acum. Și aș mai vrea să adaug ceva: integrarea în Europa Centrală și occidentalizarea României sunt obiective de politică externă de la începutul tranziției, de la începutul anilor ’90, când s-a format imediat o tabără de intelectuali proeuropeni în țară, care a avut intuiția de a prevedea calea corectă pentru România, și anume orientarea către Vest și desprinderea calculată de Rusia. Acum așteptăm să se formeze un guvern cu atribuții depline la București, să își înceapă activitatea și guvernul maghiar, iar atunci vom vedea efectiv ce pași va face fiecare parte. Ideal este să se facă pași de o parte și de alta. Important este să existe o abordare simetrică și din partea maghiară și din partea română. Schimbarea de guvern din Ungaria, după 16 ani de guvernare a lui Orbán, echivalează cu o mini-revoluție.

Și România vede pozitiv această schimbare, nu?

Da. Va depinde de partea română cum va reacționa la inițiativele maghiare, care, din punctul meu de vedere, sunt binevenite.

Relațiile româno-bulgare

Bine. Și dacă privim la relațiile româno-bulgare, ce se mai poate întâmpla în aceste relații? Să așteptăm ceva nou sau să așteptăm o continuare a lucrurilor așa cum erau și până acum? Relațiile merg bine în domenii precum apărare și securitate, dar în alte domenii parcă avansează mai încet…

În ceea ce privește relațiile româno-bulgare, să le luăm pe rând pe cele mai importante dimensiuni: în primul rând, la nivel politic, relațiile au decurs foarte bine, la maximum, în pofida instabilităților politice din ambele țări. Bulgaria, care a avut 12 premieri în ultimii cinci ani, a reușit să mențină o linie de politică externă foarte clară și fără sincope față de vecini, inclusiv față de România. 

Iar România, în pofida tensiunilor politice interne, în primul rând dintre partide, a reușit să disocieze politica internă de politica externă, în sensul că aceste tensiuni dintre partide nu s-au reflectat în relațiile cu vecinii săi. Ideal este să avem un guvern în care să existe o coerență ideologică, în care să se sudeze și mai profund abordările de politică externă, dar deocamdată așteptăm să ajungem la un consens la București, iar atunci relațiile româno-bulgare vor deveni și mai consolidate decât sunt în prezent. 

Cooperarea României cu Bulgaria, în afară de proiectele de infrastructură pe care le avem – proiecte absolut necesare –, ar trebui să fie cumva dublată de un dialog economic. La modul mai abstract, cooperarea economică dintre cele două state ar trebui să fie mai mult susținută și de cooperarea politică și culturală. Adică ar fi bine să avem reuniuni bilaterale româno-bulgare la intervale mai dese, la nivel înalt, de prim-miniștri sau chiar de șefi de stat. În acest moment, o discuție între președintele Nicușor Dan și noul premier bulgar ar fi binevenită; sau o discuție între premierul interimar Bolojan și premierul Rumen Radev ar fi utilă, nu neapărat pentru a veni cu idei noi sau pentru a revoluționa parteneriatul strategic ori pentru a exprima poziții inovatoare, ci pentru a consolida ceea ce avem deja în curs de implementare. 

La nivel bilateral, România și Bulgaria au cumva o relație simetrică: sunt două state cu poziții clare față de contextul internațional, față de ceea ce se întâmplă în vecinătatea estică, iar în ceea ce privește relația cu Statele Unite, și România, și Bulgaria insistă pe menținerea cooperării la un nivel avansat cu Administrația Trump.

Despre noua putere politică de la Sofia s-a spus în presa din România că ar avea o orientare pro-rusă. Eu nu consider că Bulgaria susține agresiunea rusă din Ucraina, în niciun caz, dar această nuanță pro-rusă își trage forța dintr-o susținere istorică. Argumentul istoric în favoarea relațiilor bulgaro-ruse este incontestabil: cele două state au un fond cultural comun și au suficiente argumente pentru a menține o cooperare diplomatică chiar și în contexte foarte tensionate. Nu cred că linia de cooperare a Bulgariei cu Rusia ar fi un semnal de alarmă. Bulgaria a arătat în repetate rânduri că se raliază la valorile europene, la politica externă a Uniunii Europene față de Rusia și a votat pentru pachetul financiar acordat Ucrainei, deci nu putem să exagerăm și să spunem că Bulgaria ar ajunge să fie pro-rusă. 

Ceea ce leagă România și Bulgaria în politica externă, dincolo de cooperarea sub auspiciile Uniunii Europene, este relația cu Statele Unite. Aș vrea să mai subliniez un lucru: bilateralismul româno-bulgar funcționează foarte bine și este susținut de către unele formate multilaterale. Este un bilateralism încadrat într-un multilateralism mai amplu. România, Bulgaria și Turcia, ca exemplu, au acest format de cooperare militară pentru deminarea Mării Negre. Cooperarea militară funcționează foarte bine, dată fiind reticența partenerului transatlantic și a Turciei de a se implica militar în mod masiv în Marea Neagră. Faptul că Turcia a acceptat să se implice militar măcar la acest nivel arată că există susținere din partea unei puteri regionale. În Marea Neagră, în prezent, principalul actor economic este Turcia, dar relațiile sale cu Uniunea Europeană sunt înghețate. Iar România și alte state ale Uniunii Europene au ales să dezvolte proiecte de cooperare și cu alte țări riverane Mării Negre, precum Georgia și Ucraina. Cu Georgia lucrurile s-au schimbat după ce s-a decis înghețarea relațiilor cu Uniunea Europeană. Dar, așa cum am mai spus, bilateralismul româno-bulgar funcționează foarte bine, fiind susținut atât economic, cât și politic de Uniunea Europeană și de NATO.

Relațiile româno-ucrainene

Dacă privim relațiile dintre România și Ucraina, oare nu observăm o complexitate mai mare decât se discută? România, în ultima perioadă, a format o axă între București, Chișinău și Kiev, dar mi se pare că există și o tendință în România – inclusiv în rândul elitelor de politică externă, poate, sau mai degrabă în popor – de a nu face pași atât de puternici către Ucraina, de a păstra cumva o distanță, probabil văzând în Ucraina un potențial competitor pentru atenția Vestului pe flancul de est.

Există, cumva, germenii unei temeri la București privind faptul că Ucraina ar putea deveni un competitor pentru atenția Vestului, iar lucrurile sunt văzute în felul acesta de o parte a elitei de la București din cauză că relația dintre București și Kiev nu s-a intensificat suficient de la începutul invaziei Rusiei în Ucraina. Abia anul acesta România și Ucraina au semnat un parteneriat strategic, iar documentul acestui parteneriat este foarte amplu; are 11 pagini și cuprinde cooperarea în multe domenii. Dar, să recunoaștem, sunt deja 4 ani de război. România, pe termen urgent, a cooperat cu Ucraina: a primit refugiați de război, le-a oferit asistență financiară, a oferit asistență economică pentru tranzitul cerealelor ucrainene și exportul lor în Europa; au existat discuții la nivel politic înalt în nenumărate ocazii, dar, din păcate, această cooperare s-a oficializat târziu. Abia anul acesta s-a instituționalizat parteneriatul strategic. Legat de Ucraina și de capacitatea ei de a fi un actor relevant în Europa, analiștii politici și militari au subliniat acest lucru în repetate rânduri încă de la începutul invaziei Rusiei. Pe măsură ce conflictul militar se prelungește, Ucraina devine din ce în ce mai capabilă. Capabilitățile sale militare se consolidează, vedem că Ucraina nu doar rezistă foarte bine în fața invaziei, dar are capacități avansate de doborâre a dronelor. Exact pe acest palier s-a discutat la summitul B9. 

Președintele Zelenski a spus că Ucraina a semnat deja un acord de cooperare cu Lituania în acest domeniu – cel al fabricării de drone – și a menționat că urmează să semneze un astfel de document și cu partea română. Să sperăm că acest document de cooperare în domeniul fabricației dronelor, dar și al sistemelor antidronă, va fi semnat cât de curând, pentru că România chiar are nevoie; este o urgență maximă ca România să dispună de tehnologie militară adecvată pentru doborârea dronelor, deoarece Rusia testează frecvent spațiul aerian al vecinătății, iar în România și în Republica Moldova avem intruziuni ale dronelor rusești. Din fericire, acestea nu au produs pagube umane, dar este nevoie urgentă de dezvoltarea și implementarea unei infrastructuri militare adecvate, pentru că nu are rost să folosim avioane de luptă sau sisteme Patriot ori HIMARS pentru doborârea unor astfel de obiecte, costurile fiind disproporționate. O dronă care costă câteva zeci de mii de dolari ajunge să fie doborâtă cu un proiectil care costă un milion de dolari, lansat de un sistem Patriot. 

În ceea ce privește cooperarea cu Kievul, este necesar ca lucrurile să se accelereze, să existe mai multă voință politică la București, pentru că la Kiev există. Bucureștiul trebuie să răspundă cu aceeași intensitate la propunerile Kievului, la voința politică a ucrainenilor de a dezvolta cooperarea. Iar esențial este ca România să nu vadă în Ucraina o țară concurentă. Dacă vedem în Ucraina o țară concurentă pentru atenția Vestului, înseamnă că, din păcate, am rămas în aceleași complexe de inferioritate ca în anii ’90. Este absolut necesar să ieșim din această paradigmă, să renunțăm la complexele de inferioritate, la frustrări și să vedem în vecinii noștri – și în Ucraina, și în Bulgaria, și în Republica Moldova – niște aliați. Ei nu sunt competitori pentru atenția unor țări din Vest. Și apropo de această competiție pentru atenția Vestului, cred că România ar trebui să abordeze puțin diferit poziția sa. Aliații tradiționali din Europa – Franța, Germania, Italia – se confruntă, la rândul lor, cu probleme interne: extremismul, instabilitatea politică, migrația și altele. 

România ar trebui să mențină relațiile cu partenerii tradiționali din Vest, dar să își consolideze, în același timp, relațiile cu vecinii, în primul rând, pentru că, în situații de criză existențială, relațiile cu vecinătatea sunt o necesitate absolută. Eu sper că în viitorul apropiat, până la finalul anului, în ceea ce privește cooperarea cu Kievul pentru contracararea dronelor, vom avea rezultate. Rezultate concrete, adică un document semnat și implementarea acordului. De fapt, în cadrul parteneriatului strategic, se insistă pe această latură a cooperării militare. În ochii presei românești, Bucureștiul a fost lăsat un pic în offside de inițiativele ucrainene. Faptul că Kievul vine cu inițiative, iar Bucureștiul doar trebuie să răspundă – neexistând o simetrie în care să vină și Bucureștiul cu mai multe propuneri la care Kievul să reacționeze – este un semnal că România poate fi mult mai activă.

Referitor la ce spuneați despre poziția opiniei publice față de Ucraina: da, într-adevăr, din păcate, există în România un segment de populație care nu vede deloc cu ochi buni Ucraina. Este vorba despre segmentul suveraniștilor, care consideră că România își sacrifică propriile resurse pentru alte state, în speță pentru Ucraina. Nu este adevărat. Este vorba despre o cooperare în care există interese românești, în care fiecare stat contribuie cu propriile resurse logistice, fiind o cooperare de tip win-win: eu câștig, tu câștigi. Nu este de tipul „eu pierd, tu câștigi”, așa cum susțin suveraniștii. Ar fi foarte utile campaniile de informare publică pe această temă privind relațiile româno-ucrainene și necesitatea sprijinului reciproc dintre cele două țări. Ar fi util ca acești suveraniști să știe că nu doar România ajută Ucraina, ci și Ucraina ajută România; deci nu suntem o țară de sacrificiu pentru alții. Trebuie să reducem cât mai mult posibil această percepție greșită. Este foarte important ca guvernul să insiste mai mult pe cooperare, pentru a demonta argumentele suveraniștilor. Și da, se poate dovedi cu fapte că Ucraina nu este un inamic al României, nici măcar în ceea ce privește minoritatea românească de acolo. 

S-au făcut progrese. Ucraina a asigurat că va menține în continuare unitățile de învățământ pentru populația românească, ținând cont de demografie și de densitatea populației. Ucraina a dat asigurări repetate că minorității românești îi vor fi respectate toate drepturile și că patrimoniul cultural și lingvistic va fi conservat. De asemenea, România a dat garanții că refugiații din Ucraina se vor bucura de toate drepturile pe care le au și ceilalți imigranți din afara Uniunii. Eu zic că acest parteneriat cu Ucraina trebuie „curățat” din timp de percepțiile greșite, pentru că poziția opiniei publice în politica externă este vitală. Există numeroase situații în care linia guvernului în politica externă nu reflectă opinia majoritară a populației, dar este democratic să avem o legitimitate publică pentru această politică. Mai adaug un lucru: direcțiile de politică externă ale guvernului sunt un subiect foarte sensibil în campaniile electorale, dar, în momentul actual, un guvern român care își dorește să fie proeuropean are susținerea populației în relația cu Ucraina. În concluzie, este vorba nu doar despre convingeri pe care un anumit segment al populației românești le-a păstrat încă din perioada naționalismului comunist, ci despre convingerea că statele vecine ne vor răul, că România este înconjurată de dușmani, că trebuie să urmărim doar propriul interes și să vedem în ceilalți doar niște țări care ne vor teritoriile. Practic, este vorba despre mitul cetății asediate și al complotului universal. Acest mit, din păcate, se perpetuează și în prezent, fiind alimentat de dezinformare. Cei care văd Ucraina prin prisma acestui mit sunt dezinformați și sunt victime ale campaniilor desfășurate de Rusia.

Relațiile polono-române

Cum puteți caracteriza relațiile romano-poloneze? Oare România nu se află la o răscruce, în unele sensuri, între a merge către Polonia și a merge către Turcia? 

În primul rând, relația cu Polonia a evoluat, după debutul războiului din Ucraina, de la o cooperare regională la o alianță strategică. Deci, relațiile s-au consolidat. Până la momentul 2022, România și Polonia aveau o cooperare economică foarte strânsă, dar din acel punct s-a trecut la o alianță strategică, deoarece mediul european de securitate s-a degradat. Trebuie spus însă că bazele pentru o cooperare strategică existau; resursele strategice, materiale și umane, erau disponibile. Era nevoie doar de un impuls geopolitic, de un punct de cotitură în relațiile internaționale pentru ca aceste resurse, atât ale României, cât și ale Poloniei, să fie activate. Dar nu este vorba doar de momentul 2022. Putem merge și mai înapoi, la anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia, în 2014. Acela a fost un semnal puternic transmis de Rusia la nivel regional, dar pe care Europa de Vest nu l-a perceput la adevărata sa dimensiune. Însă țările care percep Rusia ca pe o amenințare constantă, cum este Polonia, l-au înțeles corect. Polonia a avut o percepție foarte acută încă din 2014 asupra agresivității crescânde a Rusiei față de vecinătatea sa. Și la București a existat un semnal de alarmă, deoarece anexarea Crimeei a însemnat apropierea Rusiei de coridoarele maritime comerciale folosite de România și de zona economică exclusivă a României. 

Astăzi, în ceea ce privește relațiile româno-poloneze, Bucureștiul și Varșovia funcționează practic ca piloni majori de susținere ai flancului estic al NATO – de fapt, ai flancului central-estic – și reprezintă două centre geopolitice de interes major: Polonia, în nord-estul Europei, împreună cu țările baltice și cele nordice, iar România, în regiunea Mării Negre, alături de Bulgaria, Turcia și Grecia. Există o convergență strategică foarte puternică între România și Polonia privind percepția amenințării ruse, relația cu Statele Unite, consolidarea NATO în interior, susținerea militară și financiară pentru Ucraina, securitatea energetică și infrastructura regională. Ne referim aici la infrastructura transnațională, la coridoarele de transport care intră în România și apoi merg spre Polonia. În ultimii ani s-a format o adevărată axă București-Varșovia în interiorul NATO și al Uniunii Europene. Iar în ceea ce privește această cooperare cu Polonia, aș aduce ca argument summitul B9 recent încheiat. Formatul B9 este un catalizator al întregii cooperări, România și Polonia fiind țările fondatoare. 

Așadar, B9 este principalul instrument politic de colaborare, fondat în 2015 de cele două state, devenind între timp principalul forum de coordonare al statelor de pe flancul estic al NATO – flancul estic însemnând atât partea central-nordică, cât și partea sudică. Așadar, prin formatul B9, România și Polonia încearcă să își articuleze agenda comună regională și să influențeze agenda strategică a NATO, cel puțin la nivelul Europei de Est și Central Sud-Estice. Mai ales, B9 urmărește susținerea Ucrainei și contracararea agresiunii Federației Ruse. În al doilea rând, prin acest format de cooperare, România și Polonia încearcă să mențină atenția și implicarea Statelor Unite asupra flancului de est. Vedem că această intenție este cu atât mai necesară cu cât Administrația Trump aduce frecvent în discuție retragerea unor trupe din Europa. Nu în ultimul rând, atât Polonia, cât și România încearcă, prin formatul B9, să evite marginalizarea regiunii Europei Centrale și de Est în favoarea priorităților vest-europene. Prin acest format, estul și centrul Europei tind să devină nu neapărat un centru de putere separat, ci o regiune de dezvoltare complementară Vestului. 

Așadar, în practică, România și Polonia sunt co-generatori ai doctrinei actuale privind flancul estic al NATO, o doctrină care de-a lungul ultimilor ani, mai ales după invazia rusă din 2022, a evoluat.

Am identificat, totuși, niște diferențe subtile între București și Varșovia. Este o cooperare vizibil asimetrică. Polonia dispune de resurse economice, politice și militare mai solide decât România. Polonia are un cuvânt mai greu de spus în Europa la nivel politic, dar și evoluțiile ei interne sunt diferite de cele românești de după 1990. Asta nu înseamnă că România este doar un simplu executant, dar Polonia este țara care vine de obicei prima cu inițiativa. O diferență vizibilă este că, la nivel strategic, Polonia arată un militantism mult mai pronunțat. Varșovia promovează o politică mult mai dură față de Rusia, condamnând fără echivoc agresiunea rusă. Polonia investește masiv în înarmare și, în același timp, aspiră la statutul de putere regională la nivel militar. România condamnă și ea agresiunea rusă, dar este ceva mai prudentă: mizează mai mult pe diplomație, iar Bucureștiul este mai atent la consensul din Uniunea Europeană și din NATO. 

În general, România urmărește în ce direcție evoluează discuțiile în cadrul NATO și apoi își exprimă punctul de vedere în acord cu opinia majoritară. În al doilea rând, o altă diferență vizibilă între România și Polonia este relația cu Uniunea Europeană. În istoria recentă, Polonia a avut, după cum știm, perioade foarte tensionate în relația cu Bruxelles-ul, mai ales în epoca guvernării PiS (Partidul Lege și Justiție). 

Aș vrea să adaug aici că, totuși, Polonia a avut suficientă democrație internă pentru a depăși acea epocă, revenind acum la relații bune cu Comisia Europeană. În tot acest timp, România a evitat sistematic să aibă conflicte frontale cu instituțiile europene, negociindu-și constant poziția. Un exemplu sunt fondurile PNRR pentru care România își negociază poziția, dar evită o abordare conflictuală cu Bruxelles-ul. În relația cu UE, România preferă să aibă un profil de actor proeuropean disciplinat, fără să iasă din conformism sau să aibă poziții contrare foarte vizibile. România apelează rar la dreptul de veto în Consiliul European. 

Acest lucru face ca Bucureștiul să fie perceput uneori ca fiind mai moderat și mai predictibil, iar predictibilitatea este, de cele mai multe ori, un avantaj, un aspect pozitiv. În altă ordine de idei, există o diferență în abordarea româno-poloneză față de strategia pentru Marea Neagră versus Marea Baltică. Polonia prioritizează Marea Baltică și frontiera sa cu Belarusul, precum și cea cu exclava rusă Kaliningrad. Faptul că există această exclavă, în vecinătatea Poloniei, reprezintă un imperativ continuu pentru Varșovia, obligând-o să se poziționeze militar într-o stare de pregătire permanentă. Pe de altă parte, România încearcă să ridice importanța strategică a Mării Negre, așa cum s-a văzut la ambele summituri – și la Inițiativa celor Trei Mări și la summitul B9. După 2022, a apărut însă o tendință de integrare strategică, în sensul că România și Polonia insistă asupra reducerii diferențelor de relevanță dintre Marea Baltică și Marea Neagră. Avem, așadar, o axă de la Marea Baltică (Polonia) până la Marea Neagră (România). În relația cu Statele Unite ale Americii, atât România, cât și Polonia sunt printre cele mai proamericane state europene în prezent. Ambele găzduiesc infrastructură militară americană, ambele susțin o prezență militară americană tot mai intensă și ambele preferă NATO în locul unei autonomii strategice europene exagerate. România și Polonia s-au arătat destul de reticente față de propunerea franceză privind autonomia strategică. 

În momentul de față există relații care evoluează pozitiv, relația economică fiind dublată de convergența politico-strategică, dar probabil că România ar putea insista mai mult pe anumite domenii, cum ar fi industria de apărare. Exact aici se concentrează România în prezent prin programul SAFE de reînarmare. Polonia este deja foarte avansată în acest aspect, în industria militară de apărare, dar și România dă semnale clare că nu dorește să stea pe loc. Așadar, avem convergență economică și politică, precum și o sinergie geostrategică româno-poloneză. Această sinergie este, bineînțeles, susținută de formatul B9, dar și de faptul că ambele state susțin în totalitate doctrina NATO și alocarea unor procente mai mari din PIB pentru înarmare.

Colaborarea din domeniul apărării în zona Mării Negre

Ați menționat că interesul american față de regiune pare să scadă. Ce se întâmplă cu colaborarea pe linia NATO și, în general, cu cooperarea în Marea Neagră între țările litorale precum Bulgaria, România și Turcia? Cum evoluează această idee? De exemplu, se discută despre localizarea unui centru naval, dar poate existau și mai multe discuții. Istoric vorbind, s-au lansat și idei de macro-regiune a Mării Negre și așa mai departe. Unde suntem în prezent, în această epocă Trump II, cu colaborarea în apărare și securitate în Marea Neagră?

Așa cum am spus și anterior, România și Bulgaria insistă asupra unei strategii de securitate militară la Marea Neagră, deoarece au o percepție diferită de cea a Turciei în legătură cu acțiunile agresive ale Rusiei. România și Bulgaria resimt mult mai intens amenințarea Rusiei la Marea Neagră, pe când Turcia a dezvoltat o relație ambivalentă față de Moscova. Acesta este punctul de divergență dintre România și Bulgaria, de o parte, și Turcia, de cealaltă parte: poziția față de Rusia. Dacă cele trei state ar avea o poziție mai armonizată și o percepție mai radicală asupra agresiunii ruse din Ucraina și de la Marea Neagră, atunci cooperarea ar avansa dincolo de limitele actuale, adică dincolo de acest parteneriat pentru deminarea Mării Negre. Dar, după cum vedem, Turcia are o abordare ceva mai unilaterală: nu iese din limitele impuse de NATO, participă la flancul defensiv al Alianței, dar nu insistă prea mult pe componenta militară colectivă de tip regional. Turcia preferă o abordare mai pragmatică din punct de vedere economic, insistând pe relațiile comerciale, dar aceste relații economice implică și Rusia în cadrul OCEMN (Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră). Aici apare o problemă, deoarece includerea Rusiei în relațiile comerciale contravine regimului de sancțiuni al Uniunii Europene împotriva acestei țări. Însă dacă le luăm separat, ce relații au România, Bulgaria și Turcia? Au relații foarte bune, cel puțin pe partea economică. Relația româno-turcă merge foarte bine, existând un excedent comercial foarte mare în partea turcă. Turcia investește masiv în România, în timp ce România nu este la fel de prezentă în Turcia. Vedem că există proiecte cu companii turcești – de exemplu, Otokar – sau companii turcești care se implică în dezvoltarea infrastructurii de transport din România, în construcția de autostrăzi. Însă nu cred că se va schimba prea curând abordarea turcă față de Rusia. Turcia transmite semnalul că vrea mai degrabă să împartă cu Rusia influența în Marea Neagră; nu să o excludă din Marea Neagră, ci să împartă spațiul cu ea, fără însă a ieși din politica NATO. Atunci când vine vorba de poziția defensivă a NATO față de Rusia și de percepția amenințărilor din partea Moscovei, Turcia se aliniază cu poziția NATO. Este o relație ambivalentă între Erdogan și Putin în acest domeniu. Bineînțeles, Turcia controlează strâmtorile Bosfor și Dardanele și are un ascendent strategic clar în Marea Neagră, transformând-o într-un hub de acces selectiv.

Obiectivul ca România să facă parte dintr-o strategie europeană privind Marea Neagră datează încă dinaintea mandatului lui Nicușor Dan. Imediat, din momentul în care s-a pus pe tapet înființarea acestui hub regional, vocile cele mai importante din politica românească au spus că România trebuie obligatoriu să găzduiască acest hub, deoarece astfel ar crește relevanța strategică a țării. Este o idee foarte bună ca România să găzduiască acest centru, dar ea trebuie dublată și de o implicare efectivă în implementarea strategiei de securitate care va fi dezvoltată la nivel european. Nu trebuie să rămânem doar la un nivel simbolic, mulțumindu-ne că România găzduiește acest centru. Trebuie să participăm activ și efectiv la strategia privind Marea Neagră, pentru că, dacă rămânem doar la nivel simbolic, nu vom avea o relevanță geostrategică reală și nici beneficiile maxime.

Macroregiunea Mării Negre și a Mării Egee

Există idei să fie creată o macro-regiune a Mării Negre și a Mării Egee. Aceste idei au ajuns cumva la decidenții din România? Există o macro-regiune a Dunării; oare există suficient interes în regiune și pentru o macro-regiune a Mării Negre și a Mării Egee?

Ar trebui să fie o propunere binevenită, dar un impediment major îl reprezintă lipsa de convergență geostrategică cu Turcia, așa cum am menționat anterior. Este foarte bine să se ajungă la un astfel de proiect pentru o macro-regiune Marea Neagră – Marea Egee, care să includă, în mod evident, și Grecia, nu?

Da.

Dar dacă includem Grecia, aici trebuie să luăm în considerare și diferențele de viziune geostrategică dintre Atena și Ankara. Sunt diferențe foarte mari, iar rivalitatea dintre Grecia și Turcia este deja istorică.

Dar parcă a existat o îmbunătățire a relațiilor în ultima perioadă între Atena și Ankara pe linie americană, nu-i așa? Erdogan a avut niște întâlniri cu decidenți greci de vârf.

Dacă intervine un al treilea actor pentru a media relațiile dintre ceilalți doi, atunci, evident, perspectiva devine cu totul alta, mai ales când mediatorul sunt Statele Unite.

Sigur, SUA ar putea recurge nu doar la convingere, ci chiar și la constrângere dacă este vorba despre propriile sale interese naționale. America poate interveni eficient în medierea relațiilor eleno-turce.

Proiectele de infrastructură între România și Bulgaria

Închid cu un subiect mai strâns. În Bulgaria apare mereu acest subiect: de ce nu prea avansează sau de ce merge atât de încet procedura ori activitățile legate de podul nou de la Giurgiu-Ruse sau de ce nu pornesc feriboturi Ruse – Giurgiu sau Turtucaia-Oltenița? Există o impresie din punct de vedere bulgăresc că proiectele de infrastructură merg încet. Cum se vede acest lucru din punct de vedere românesc? 

Nu am văzut comentarii negative în România cu privire la aceste inițiative. Mai degrabă, se spune că lucrările se derulează în acest ritm tocmai pentru a nu influența în mod negativ fluxul normal al circulației și pentru a nu perturba și mai mult traficul față de cum este în prezent. Acesta este un aspect mai degrabă tehnic decât politic. Nu cred că este nevoie să intervină cineva politic de la nivel înalt pentru a cere accelerarea ritmului de lucru la pod. La nivel punctual, lucrurile trebuie administrate în zona cooperării vamale și a fluidizării traficului, ca să spun așa. Este o zonă de cooperare la nivel micro aici.

Foto: Alexandru Drăgulin (sursă: Alexandru Drăgulin)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author