Interviu cu cercetătorul român în relații internaționale și expert în regiunea Balcanilor de Vest de la SNSPA despre reperele politicii externe române la sud de Dunăre și evoluțiile acestora după izbucnirea războiului din Ucraina
Vladimir Mitev
Dragoș Ioniță este doctorand și asistent de cercetare în cadrul Departamentului de Relații Internaționale și Integrare Europeană al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA). Principalul său domeniu de interes este procesul de europenizare a Balcanilor de Vest, ca parte a procesului de aderare a țărilor din regiune către UE. În ultimii ani, a obținut diploma de licență în Științe Politice (2015), cu o teză despre procesul de aderare a Serbiei la UE, ulterior finalizând programul de masterat în domeniul Relații Internaționale (specializarea Diplomație și Negociere), cu o teză despre Ruta Balcanică a Migrației (2017). A publicat mai multe articole și analize axate pe extinderea UE în Balcanii de Vest. În calitate de membru al Centrului de Studii Europene al Departamentului, a fost implicat activ în co-organizarea mai multor evenimente și conferințe privind procesul de extindere a UE în Balcanii de Vest și face parte în prezent din mai multe rețele academice care au ca scop apropierea politicilor UE de publicul larg, fiind însărcinat cu realizarea de cercetări privind politica de extindere a UE ca mijloc de europenizare a regiunii Balcanilor de Vest.
Deciziile luate de reprezentanții statului român și sprijinul manifestat în relația cu Ucraina și Republica Moldova în ultimele șase luni sugerează că Bucureștiul are capacitatea și interesul de a depăși nivelul discursiv și de a se implica concret în cooperarea cu statele din regiune. Astfel, cu sprijinul și cooperarea statelor occidentale dezvoltate, România începe să-și contureze un profil regional de garant al securității – spune Dragoș Ioniță.
Care sunt considerentele sau reperele politicii externe române în Balcanii de Vest și Europa de sud-est? În ce măsură aceste considerente sunt legate de apartenența euroatlantică, în ce măsură de dinamica economică, în ce măsură de comunitățile românofone, șamd?
Deși preponderent la nivel declarativ, politica externă a României se concentrează pe sprijinirea parcursului european al statelor din Balcani și Republica Moldova. O a doua arie de interes este sprijinirea minorităților din statele vecine (în special Serbia și Ucraina), interes manifestat prin asistența oficială pentru dezvoltare și investițiile în politici „soft” (sănătate, educație) din aceste state. Totodată, Bucureștiul aspiră la statutul de pol de securitate în regiune, fiind (alături de Bulgaria) un stat care nu a înregistrat conflicte interne sau dispute diplomatice de amploare cu statele din regiune.
După cum precizam mai sus, apartenența euroatlantică (sprijinită de relațiile speciale avute cu SUA și puterile occidentale europene – Franța, Germania, Italia) constituie „coloana vertebrală” a politicii externe românești, Bucureștiul acționând cu orice ocazie ca un promotor al valorilor occidentale în statele care aspiră la statutul de membru NATO/UE. Din păcate, dincolo de nivelul declarativ, politica externă a României își concentrează acțiunile (economice, diplomatice) în mod concret asupra relațiilor cu doar câteva state non-membre din regiune, în prim-plan regăsindu-se vecinii săi Serbia și Republica Moldova, și mai puțin state cu care nu este împărțită granița.
Ce este perceput ca pericol și ce ca interes strategic în zona aflată la sud de Dunăre?
Interesele strategice ale României sunt strâns legate de nivelul de apropiere față de statele din regiune. Astfel, garantarea păcii și securității regionale (din perspectivă militară, energetică) ar reprezenta principalul interes al țării noastre în regiune, România contribuind activ la proiecte militare (Kosovo, Bosnia) sau energetice (AGRI, gazoductul Iași-Ungheni etc), precum și la activități de lobby în sprijinul integrării europene a statelor din regiune, ca formă de garantare a securității lor societale, economice și (mai nou) energetice. Un alt interes, dezvoltat cu precădere după 2014 (odată cu anexarea Crimeei de către Federația Rusă) este evitarea unui efect de spillover al insecurității, prin participarea la: Trilaterala de securitate România-Polonia-Turcia, implicarea activă în platforme de cooperare multinațională (Inițiativa celor 3 Mări, Platforma Crimeea etc.).
Principalele amenințări regionale (dincolo de cea a escaladării conflictului din Ucraina, evidentă) sunt reprezentate de:
– riscul (re)declanșării violențelor în Balcani (cu precădere Bosnia și/sau Kosovo, state care traversează o perioadă de instabilitate politică, dublată de tensiuni în relația cu Belgradul și/sau Zagrebul), evenimente care ar anula eforturile multilaterale de sprijinire a parcursului european al acestor state;
– stagnarea procesului de integrare europeană al statelor din Balcanii de Vest, situație de care puteri regionale (Turcia, Rusia) sau mondiale (China) ar profita neîntârziat pentru a-și proiecta puterea și a utiliza statele din regiune drept „poartă de intrare” în spațiul european și „pioni” în relația Est-Vest;
– amplificarea tensiunilor dintre Turcia și cancelariile europene, care ar conduce (cel mai probabil) la pierderea sprijinului Ankarei în procesul de mediere a conflictului ruso-ucrainean și la redeclanșarea unei crize a migrației pe ruta balcanică – fenomen destabilizator pentru întreaga regiune, așa cum s-a observat deja în perioada 2015-2016.
Există o opinie, exprimată de exemplu de afaceristul Gruia Stoica, dar și de alți că proiectele de infrastructură feroviară, gaze naturale, etc. ocolesc România. De exemplu, BRUA pare înghețat, după ce s-a construit gazoductul Turkish Stream care livrează gaze naturale de la Turcia prin Bulgaria până la Serbia și Ungaria. În ce măsură agreați această opinie?
De acord, dar asta și pentru că România este în mai mică măsură dependentă de gazele naturale, având capacitate internă de producție. Această situație determină autoritățile de la București să se orienteze către alte domenii de interes. Cu toate acestea, escaladarea conflictului din Ucraina a determinat elitele politice locale să reprioritizeze investițiile în domenii cheie (transporturi, comunicații, energie), un exemplu elocvent în acest sens reprezentându-l Interconectorul Grecia-Bulgaria, față de care Guvernul actual al României și-a manifestat în mod vizibil interesul.
În ceea ce privește rețelele feroviare, discuția trebuie sa pornească de la interesul politic pentru dezvoltarea rețelelor de transport la nivel intern. În ultimii 30 de ani România nu a investit nici măcar în modernizarea rutelor interne existente, planurile pentru extinderea / modernizarea rutelor către granițe (Moldova, Serbia sau Bulgaria) fiind de obicei ultimele pe ordinea de zi a discuțiilor.
Acestea fiind spuse, consider că investițiile în cele două rețele contrazic în oarecare măsură interesele asumate de oficialii români în raport cu vecinătatea sudică și estică – sprijinirea vecinilor presupune crearea unor punți de legătură care să transceadă nivelul discursiv și să contribuie la dezvoltarea unor relații bazate pe încredere și cooperare continuă. Ori acest demers nu poate fi realizat dacă nu există o strategie coerentă, asumată la nivel înalt.
Cum priviți gândirea insulară a românilor – această idee că sunt o insulă într-o mare de slavi, că sunt în contratimp, că sunt beacon euroatlantic și democratic într-o regiune a rusofiliei si și populismului?
Asocierea dintre slavi și populism nu este una tocmai corectă, deși exemplele regionale contemporane mă contrazic. Însă și cazurile particulare (Serbia, Bosnia) și-au dovedit limitele, în special după declanșarea războiului din Ucraina, când oficialii acestor țări s-au găsit în situația de a fi nevoiți să facă alegeri strategice cu proiecție pe termen mediu/lung (a se vedea, de exemplu, voturile din cadrul Adunării Generale a ONU). Într-adevăr, dintre toate popoarele din regiune, românii au cea mai mare încredere în capacitatea structurilor euroatlantice de a le garanta securitatea, sub toate aspectele sale. Acest fapt este valabil în special prin prisma relației bilaterale speciale pe care am dezvoltat-o cu Washingtonul în ultimii 30 de ani. Însă nu trebuie nicicând ignorată contribuția UE la dezvoltarea socio-economică a statului în ultimii 15 ani și imaginea pe care România o proiectează în regiune. Ideea de „beacon” euroatlantic trebuie însă întărită și de o mai consecventă orientare a Bucureștiului către potențiali parteneri regionali, precum Belgrad și Kiev, dincolo de legăturile strânse pe care le avem deja cu Chișinău sau Sofia.
În ce măsură după începutul războiului din Ucraina euroatlantismul românesc sugerează o depășire a gândirii insulare și o redefinire proprie în direcția unei deschideri și colaborări mai ample cu regiunea și cu periferia Vestului?
Deși este prematur să mă pronunț după numai 6 luni de la declanșarea războiului, deciziile luate de reprezentanții statului român și sprijinul demonstrat în relația cu Ucraina și Republica Moldova în această perioadă sugerează că Bucureștiul are capacitatea și interesul de a depăși nivelul discursiv și de a se angaja în mod concret în colaborarea cu statele din regiune. Astfel, cu sprijinul și cooperarea statelor dezvoltate din Occident, România începe să-și contureze un profil regional de garant al securității. Însă mai sunt mulți pași de urmat în acest sens – depășirea gândirii insulare despre care aminteați se poate realiza numai prin continuarea acestor colaborări și în perioadă de pace (în Ucraina), când contextul ne va permite să soluționăm și alte subiecte „fierbinți” de pe agenda geopolitică a regiunii – continuarea procesului de integrarea europeană a statelor din Balcanii de Vest și Parteneriatul Estic, interconectarea statelor prin rețele moderne de transport, comunicații, asigurarea unei independențe energetice față de Federația Rusă pentru statele vulnerabile în acest moment. După cum precizam, există suficiente dovezi ale deschideri; este însă nevoie de consecvență decizională și de o strategie de colaborare bazată pe interesele pe termen mediu/lung ale actorilor regionali.
România parcă dezvoltă expertiză cu privire la Orientul Mijlociu, se simte un dezgheț în relațiile cu Bulgaria și nu în ultimul rând elitele române parcă se trezesc de faptul că în vremurile socialiste existau relații foarte bune cu multe țări din Cea de a Treia Lume (azi așa numitul Sud Global)?
Într-adevăr, trecutul ne ajunge din urmă, iar experții de la nivelul instituțiilor statului conștientizează faptul că rețeaua diplomatică extinsă, dezvoltată încă înainte de 1989, se poate dovedi o reală resursă în contracararea amenințărilor contemporane (terorism, războaie convenționale și/sau hibride, dezastre naturale etc.). Merită precizat că Orientul Mijlociu nu a fost niciodată abandonat – de la cercetare și investiții bilaterale, până la misiunile de asigurare a păcii în zonele de conflict, România a reprezentat mereu un furnizor de expertiză. Acest fapt se datorează, pe de-o parte relațiilor istorice dezvoltate cu statele din Golful Persic sau Africa de Nord, dar și modului în care s-au (re)configurat alianțele politico-militare post-Război Rece, unde NATO a jucat un rol esențial.
În ceea ce privește relația cu Bulgaria, vorbim în termen concreți de o reactivare a rețelelor de cooperare formală / informală. România este al doilea partener comercial al Bulgariei în cadrul UE, iar numărul proiectelor bilaterale este în continuă creștere – de la infrastructură de transport (poduri peste Dunăre) sau energetică (participarea României la proiectul de prelungire a Interconectorului Grecia-Bulgaria), până la proiecte destinate apropierii dintre comunitățile etnice (lansarea ediției în limba română a Radio Bulgaria). Cu toate acestea, țin să subliniez că este de dorit extinderea ariilor de cooperare – în acest sens, transformarea parteneriatului consolidat într-unul strategic ar putea reprezenta impulsul necesar aprofundării acestei relații bilaterale, oficializate în urmă cu 143 de ani.
În cele din urmă, discuția despre relațiile României cu „Sudul Global” merită un interviu separat, în care să fie abordată punctual fiecare regiune (America Centrală și de Sud, Africa Subsahariană, Orientul Mijlociu și Asia de Sud/Sud-Est), cu oportunitățile și riscurile sale. Voi preciza însă că este necesar un reviriment al relațiilor României cu statele din „Sudul Global”, având în vedere că multe dintre statele incluse în acest spațiu (Mexic, Brazilia, Nigeria, Egipt, India, Indonezia etc.) au devenit mult mai competitive din perspectivă economică – o parte dintre aceste state sunt membre ale OECD sau ale Grupului celor mai puternice economii (G20), ceea ce spune multe despre vocea crescândă pe care au căpătat-o la nivel internațional. Acestea fiind spuse, autoritățile române sunt în prezent în fața unei dileme autogenerate – Bucureștiul se regăsește între nevoia de consolidare a stabilității / securității regionale și nevoia de extindere a orizonturilor de cooperare dincolo de axa Washington-Bruxelles-București. Cele două alegeri nu se exclud reciproc (așa cum s-ar crede), însă este nevoie de o prioritizare a obiectivelor de cooperare strategică, dacă se dorește ca România să rămână un actor relevant la nivel internațional în următorii ani.
Foto: Dragos Ioniță (sursă: Dragoș Ioniță)
Citește în limba engleză!
Citește în limba bulgară!
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
