Alexandru Ionașcu
Nu cred că este un secret pentru nimeni că România este una din țările cu cea mai mare migrație economică din Europa. Statisticile arată că aproape cinci milioane de români au părăsit țara împinși de sărăcie și de lipsa oportunităților, cei mai mulți alegând țări ca Spania și Italia, ale căror limbi romanice sunt mai ușor de învățat și de folosit în conversații cotidiene de către conaționali. Teatrul nu avea cum să rămână indiferent la această situație și un regizor tânăr ca Robert Kocsis a montat un spectacol mic, cu o scenă ce poate fi aranjată oriunde. Reflecții în oglinda retrovizoare se inspiră din experiențele unei familii care, la începutul anilor 2000, câștigă acea mult-visată Loterie a Vizelor și se mută în Statele Unite. Cultura de la noi a avut în vedere migrația în Europa de Vest, cea din SUA a fost mai rar discutată, fiind oricum mult mai redusă ca amploare.
Ce se întâmplă atunci când o familie de români află, acum două decenii, că a câștigat loteria vizelor și va pleca în Statele Unite? Încearcă să se adapteze cât mai bine, se înțelege. Alexandru Tudor îl interpretează pe tatăl și capul familiei, cum se mai spune în limbajul tradițional, însă tânărul actor nu este deloc un personaj din zona strong silent type, nu este acel bărbat mereu cu inițiativă, care știe tot timpul ce trebuie făcut și nu este surprins de nimic, ci un personaj tipic acelor bărbați români de-acum două decenii și ceva, cu o anumită doză de naivitate, mereu uimit atunci când se întâmplă să ajungă într-un mediu nou și reacționând la evenimente. Amuzant personajul interpretat de Alexandru Tudor, cu o inocență ca de copil ajuns pentru prima oară într-un hypermarket după ce emigrează cu familia în Statele Unite și surprinde foarte bine dorința părinților de după 1990 să le facă pe plac copiilor fără a mai fi interesați prea mult de ei. Sabina Lazăr și Cristina Dănciulescu le joacă și pe fiica și pe mama din familie, prima uimește prin exuberanța cu care trece de la un personaj la altul, prin generații și experiențe diferite, în timp ce Sabina Lazăr o interpretează pe bunica familiei, mama soției care nu înțelege de ce fiica ei trebuie să plece peste mări și țări, că doar fie pâinea cât de rea, nu e tot mai bună în țara ta, cum se zice? Hotărârea mamei este în dezacord cu teama bunicii că va rămâne singură, ceea ce se și întâmplă. Se știe că, în zona asta a Europei de est, mulți seniori trecuți de 60 de ani locuiesc singuri sau sunt nevoiți să crească nepoții copiilor plecați la muncă în partea de vest a continentului european.
Am observat la spectacolul lui Robert Kocsis satirizează ce a însemnat obiectificarea femeilor în cultura de masă americană, preluată și de spațiul cultural românesc, de la începutul anilor 2000, când ne amintim cu toții cât de restrictive și nerealiste erau rolurile în care erau forțate femeile care voiau să debuteze în industria muzicală. Personajul Sabinei Lazăr nu poate scăpa de aceste presiuni sociale și încearcă să se integreze în noul lor mediu, cu un succes mai mare decât tatăl. Cristina Dănciulescu este adevăratul motor din familie, personajul ei, deși are o cunoaștere destul de aproximativă, să zicem, a limbii engleze, înțelege instinctiv mersul lucrurilor din societatea americană și familia este pe cale să devină parte din melting pot-ul de peste ocean. Este un subtil matriarhat în această familie de română care vor să trăiască experiența americană, femeile din ultimele două generații au o rezistență sporită în fața unui mediu nou și ciudat pentru românii anilor 2000 și ele sunt cele care decid ca familia lor nucleară să emigreze. Amuzantă aceiași Cristina Dănciulescu în rolul mamei și convingătoare în ceea ce privește emigrarea dincolo de ocean, jocul actriței aproape că te convinge și pe tine simplul spectator să emigrezi undeva departe. La sfârșitul spectacolului a avut loc o sesiune de întrebări și răspunsuri, în care cei din public au pus întrebări actorilor și regizorului Robert Kocsis, am aflat cum a apărut acest spectacol, povestea familiei ficționalizate de cei trei și am fost întrebați dacă și noi, cei din public, avem povești despre migrație, dacă avem membri de familie care au plecat în afară în căutarea unui trai mai bun și ce efecte au lăsat aceste absențe asupra celorlalți din familie.
Reflecții în oglinda retrovizoare este un spectacol viu și actual, de o simplitate duioasă, care te amuză și apoi te emoționează, te atrage în micul univers al celor trei performeri și ne arată că nu îți trebuie mult pentru a monta un spectacol de teatru, ai nevoie doar de actori tineri pasionați și de o recuzită dintre cele mai minimale.
Dramaturgia: Anca Munteanu
Regia: Robert Kocsis
Scenografia: Diana Miroșu
Coregrafia: Ada Anghel
Costume: Sandra Matache
Sound design: Rareș Popescu
Multimedia: Matei Preda
Grafică: George Roșu
Producție: Asociația Platforma Culturală LOUD
Durată: 1 h 15 min
Distribuția:
Cristina Dănciulescu
Sabina Lazăr
Alexandru Tudor
Foto: (sursă: Teatrul Național Marin Sorescu)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui în limba română din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.
About Author
