Toamnă în Carpaţii

Poveste de drum despre plimbarea unor turişti din Ruse până la muntele Bucegi şi împrejurile lui

Mihail Mihov

Poze: Reni Petrova

Munții României sunt foarte puţin cunoscuți şi rar vizitați de călătorii bulgari, chiar dacă sunt aproape de Bulgaria. Căutărilie unor peisaje naturale fermecătoare, a traseelor montane şi contactul cu natura salbatică ar putea fi satisfăcute nu doar în Bulgaria, ci şi la vecinii din nord. Numărul turiştilor români care vizitează Bulgaria în nicun fel nu se poate compar, fiind cu mult mai mare decât numărul şi vizitele turiştilor bulgari în România.

Oare de ce? De ce ignorăm Carpaţii, Transilvania, Delta Dunării, Cazanele Dunării şi multe alte minuni ale naturii la nord de Bulgaria? Avem o justificare să nu mergem acolo? În toamnă trecută Clubul Călătorului din cadrul Asociaţiei Turistice Prista a decis să studieze dacă există o cortină între bulgari şi români, cât de densă este şi cât de uşor se poate ridica.

În luna octombrie. în timp ce în Bulgaria frunzele copacilor încă nu sunt atât de colorate, în România este incendiu cromatic! Un grup de 15 oameni ne-am îndreptat spre cel mai apropiat munte la nord de Bucureşti – parcul natural Bucegi, în a cărui bază se află vestitele staţiuni de odihnă Sinaia, Buşteni, Azuga, Predeal şi altele. Ignorând toate obiectivele culturo-istorice din drumul nostru, am ajuns direct la telecabina de la Buşteni către creasta muntelui şi cabana Babele. Dar ce telecabină! Două cabine asemenea a două mici autobuze intersectandu-se în mijlocul unui văi adânci. Poteci abrupte șerpuiesc pe ambele părţi ale văii, sub telecabină, iar sus pe vârf este un peisaj selenar. Am urcat timp de aproape 10 minute pe un fel de platou, pe care fuseseră ”aruncaţi” la întâmplare diferite creaţii din piatră. Una dintre ele, cea mai vestită din întreaga Românie – Sfinxul. Este o piatră cu forma unui cap uman, dar în loc de ochi are gauri… Mie personal mi s-a părut uşor infiorător acest sfinx românesc.

Am continuat traseul pe creastă. În jur, oriunde priveai, se vedeau imagini panoramice către vastele vai de sub noi, acoperite cu grohotiș şi către pădurile infinite ale Carpaţilor. Spre seară am atins marele nostru țel – cabana Omu, cel mai înalt situată cabana din România, care este instalată în vârful munților Bucegi – Omu, la 2507 metri înalţime. Am fost uşor surprinşi de faptul că cabana este conectată la gaz la această înalţime, însă nu este apa potabilă acolo. Munții Bucegi se dovedesc a fi pustii şi fără apă… Astfel am avut un prilej ideal să valorificăm importanţa unui resurs, la care nu ne gândim în zilele obișnuite. Dar aşa e – apreciezi ceva, când îţi lipseşte. Am rămas fără apă în după-amiază următoare, când am mers pe jos înapoi în Buşteni, fără a vedea nici un izvor, pârâiaş, râu sau picătură de apă. În schimb pădurile de toamnă de larice (un arbore alpin de conifere, care toamna devine galben şi nu există în Bulgaria), fag şi molid, foarte dens acoperite de culori calde, iar frunzele copacilor cădeau asupra noastră ca o zapadă de cârpe. Lucru minunat!

N-am stat în Buşteni. A fost atât de aglomerat şi zgomotos, că venind dinspre munte a fost ca o mică ciocnire a două lumi pentru noi. Ne-am îndreptat direct către Braşov, care este centrul cultural al acestei părţi a Transilvaniei. Este un oraş foarte frumos şi remarcabil. Ne a pus pe gânduri – oare suntem în România sau în Germania? Oraş curat, ordonat, cu ţinută vesteuropeană, clădiri renascentiste şi baroc, cu o catedrală mare. Fostul Kronstadt nu seamână deloc cu Bucureşti, absolut deloc !

Braşovul are un mare avantaj – este aproape de mulți munți, canioane, vârfuri, staţiuni de ski, peşteri, peisaje pastorale de ţară, sate originale şi un număr enorm de case pentru oaspeţi, cabane şi poteci. Totuşi, când am ajuns în Braşov şi ne-am cazat într-un hostel din centrul oraşului, am fost uşor confuzi. Sub ferestrele camerelor unde ar fi trebuit să dormim, fix în zona pietonală avea loc un campionat de raliu. Scârțâit asurzitor de roți, maşini facând drift-uri si cerculețe. atât de mulți spectatorii şi turişti, încât cu greu puteai parcurge străzile principale din centru orașului. Oricum, am stat aici pentru scurt timp şi nu conta atât de mult. Am mâncat într-un restaurant local. Am tras câte o bere pentru a ne mai răcori nițel şi apoi la somn.

În ziua următoare ne aşteptau noi miracole. A fost o zi lungă pe care nu o vom uita lesne. Dis de dimineaţă am ajuns, așa cam într-o oră, la graniţa parcului naţional Piatra Craiului, am parcat, am plătit taxa de intrare în parcul naţional (prin banii aceştia sunt susţinute traseele, semnele, infrastructura turistică, se plătesc rangerii – oamenilor care pazesc teritoriul, lucruri de care în Bulgaria putem numai visa în următoarele 20 ani) şi am mers pe o vale frumoasă, care se asemână cu cea din Trigrad în Munții Rodopi, dar ceva mai lungă. Am ajuns la niște poiene cu copaci bătrăni sub creasta muntelui şi am luat un picnic pe iarbă. Creasta stâncoasă a Piatrei Craiului este considerată a fi un fenomen natural, format din plierea paturilor de pământ. Este o creastă abruptă şi ascuţită cu lungime de aproape 20 km, care se ridică peste peisajul rodopscian şi al zonelor impădurite din jur. Ne-am promis că vom reveni în aceasta parte a Carpaţilor în fiecare toamnă şi că vom străbate aceată creastă albă de carst. Dar de data asta am rămas jos la poalele ei.

Am trecut un deal şi în scurt timp în faţa am văzut munții unde am fost cu două zile în urmă – Bucegii, iar sub noi vedeam sate idilice cu curți bine îngrijite, animale domestice, case de lemn şi spaţii deschise. Astfel de peisaj pastorl există la noi numai în zona Şiroka Lâka şi Gela, dar aici n-am avut sentimentul de muzeu și de pustiu. Zona părea foarte vie…

Ne-am fi dorit să stăm peste noapte în unul din aceste sate, dar nicăieri n-au fost locuri libere. Sau a fost foarte scump. Am continuat, închizând cercul traseului, trecând pe lânga satul Peştera şi satul Măgura. Aceste nume sună cunoscut pentru bulgari… Apoi am mers din nou jos, spre valea de la intrarea în parcul natural şi ne-am alimentat cu apa. Acest munte n-a fost atât de lipsit de apă. După jumătate de oră de condus am ajuns la castelul Bran. Ne-am făcut o ultimă poză împreună pe la ora 5 după-amiază şi ne-am ăndreptat spre Ruse.

Vederile însă mai continuau. Ştiam că duminică drumul prin Buşteni şi Sinaia către Bucureşti este foarte aglomerat şi că trebuia să trecem din nou prin capitala românească. De asta am pornit spre Piteşti pentru a intra pe autostradă şi pe şoseaua de centură a Bucureştiului, care ne-a scos în scurt timp la drumul spre casă fără a trece prin bulevardele din capitală. Dar drumul de la Bran până la Piteşti trecea din nou prin munți, urcă, coboară , din nou urcă şi în toate părţile se vedeau lanţuri muntoase, sate situate la înălțime, chei adânci şi tot felul de alte minunății! Drumul acesta ne-a înfometat, iar la lăsarea serii, când deja vizibilitatea scăzuse, ne-am oprit la un restaurant că să servim o masă românească. Aici, într-un restaurant tradiţional muntean cu interior luminos de lemn şi cu fețe de masă roşii s-a întâmplat ceea ce aşteptam în toate cele trei zile ale călătoriei noastre – să vedem un urs carpatin! Numai ca l-am văzut la televizor, din păcate… Un urs mare şi bine hrânit coborâse jos într-un sat şi alerga după o maşină, iar cinci oameni îl înregistrau şi astfel ursul a ajuns vedeta ştirilor centrale. Idila românească, îmi zic eu.

Poze lui Reni Petrova:

---

Citeşte în limba bulgară!