Ghici care e cea mai productivă țară din UE!

O știți pe aia că românii nu sunt productivi deci își merită salariile mici? Hai s-o uităm! Iar dacă ați simțit că e ceva în neregulă cu ea, iată despre ce e vorba

Lucian Davidescu

Acest articol  a fost publicat la 13 iunie 2017 pe site-ul Riscograma.

De ce au românii salarii mici? Pentru că și „productivitatea” este mică, răspund contabilii. Într-adevăr, statisticile așa arată. România este pe penultimul loc în UE la productivitate și tot pe penultimul la salarii, înaintea Bulgariei, într-un top condus de Irlanda.

Pare să aibă sens, nu? Dar hai să mergem cu contabilitatea până la capăt! Pentru că de vreme ce ai 60% din productivitate și doar 25% din salarii, este clar că undeva e o problemă!

Cifra de 60% include ajustarea la paritatea puterii de cumpărare, dar revenim la final, pentru că e practic doar un alt curs posibil al acestei discuții.

Chiar și strict statistic, „productivitatea” este un raport complicat dar puțin relevant. Eurostat o calculează ca raport dintre PIB și numărul de angajați. Ca investitor, prin productivitate înțelegi cu totul altceva: Randament! Sau câtă muncă am obținut de un euro, sau bang for the buck.

În momentul în care facem ajustarea asta, clasamentul se răstoarnă complet. Și, ca să vezi cine e pe primul loc – nici măcar Bulgaria, ci yours truly, România!

Deci avem așa: Țara, urmată de costul anual cu salariul (media UE= aproape 36.000), apoi aceeași valoare exprimată ca procent, apoi productivitatea muncii măsurată de Eurostat, iar pe ultima coloană – randamentul muncii, calculat ca raport între productivitatea obținută și salariile plătite (prod%/sal%).

Explicația calculului:

Pe de o parte avem un „european statistic”, etalon de productivitate. El este plătit cu 3000 de euro pe lună să producă 100 de șuruburi pe lună. Costul per șurub este de 3000/100=30 de euro.

Pe de altă parte, avem un „român statistic”, el e mai puțin „productiv”, doar 60%. De fapt dacă am grijă să facă 100 va face, de unde discuția de mai jos cu managementul. Dar să admitem ce zice statistica. El îmi produce 60 de șuruburi pe lună pentru care îl plătesc cu 750 de euro. Cost per șurub de 750/30=12,5 euro. Productivitatea banilor investiți? De aproape două ori și jumătate mai mare în cazul românului.

Tot textul ăsta ar fi arătat cu totul altfel dacă era abordat „științific”, cu semnificația și lipsurile statisticilor de la Eurostat, cu caveat-urile metodologice ale calcului de mai sus și felul în care ele se compensează. Dar concluzia ar fi fost aceeași – asta pe care o pricepe și Țața Floarea de la piață: Că în condițiile în care faci parte dintr-un bloc economic în care există circulație liberă a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor, diferențele salariale ATÂT DE MARI nu se justifică.

Față de media UE, randamentul investiției în muncă în România este mai mult de dublu. Cel mai cu folos din UE muncesc esticii, urmați de sudici, inclusiv Grecia și restul de „PIGS”. Sub media UE este Europa cea disciplinată: Danemarca, Suedia, Olanda, Belgia, Austria, Marea Britanie, Franța și Germania! Nu că n-ar produce ei, că produc, doar că salariile de acolo sunt disproporționat de mari față de „productivitate”.

Bine, asta e până la urmă tot o prosteală contabilă – „nemții produc atât” iar „românii produc atât”. Când un român se duce în Germania, el va munci la fel de mult și de bine ca un neamț poate pe jumătate din bani, poate chiar mai bine pentru că exigențele în cazul lui sunt mai mari. Invers, ia un neamț și pune-l să muncească în condițiile din România – că și dacă reușește tot va trebui să-i plătești în plus la urmă ceva tratament pentru depresie severă.

Din limbajul ăsta statistic – de gen „productivitate per angajat” – s-a desprins ideea falsă și dăunătoare că productivitatea ar fi meritul angajatului iar lipsa ei ar fi vina aceluiași angajat. Dar asta nu-i adevărat, decât poate în mică măsură – atunci când mai dai peste câte un Dorel.

Munca efectivă a angajatului este în realitate neglijabilă în ecuația productivității. Iar în țările sărace, angajații cei mai slab-calificați de obicei muncesc mai mult și mai bine. În schimb, cu cât crește gradul de pregătire cu atât devin mai productivi angajații din țările dezvoltate, iar asta culminează – și uite așa vom ajunge la ce ne doare! – cu managementul.

Productivitatea este determinată de trei factori majori: finanțarea, tehnologia și managementul.

În România, problema accesului la tehnologie a fost rezolvată odată cu căderea comunismului – am putut importa liber orice ne lipsea. Apoi, problema accesului la capital a fost rezolvată odată cu intrarea în Uniunea Europeană – e în primul rând vina noastră că nu am putut folosi util toți banii care se revărsau peste noi, de au ajuns să umfle bule imobiliare.

Dar asta tot a antrenat o creștere uriașă de productivitate în România. Și la capitolul ăsta tot pe primul loc în Europa suntem. Între 2000 și 2017, productivitatea medie din UE (toate țările membre în prezent) a crescut cu 18,7%. Bulgaria este pe locul al doilea, cu 63% creștere. Iar România este pe primul loc, cu o creștere a productivității de 135%!

Este adevărat că România venea de foarte jos, este adevărat că meritul este în principal al apropierii și apoi al apartenenței la UE și este la fel de adevărat că salariile au crescut la rândul lor, chiar ceva mai repede.

Dar tot la fel de adevărat este că a venit (de mult!) momentul ca românii să își alinieze așteptările la piața din care au muncit atât să facă parte. Asta înseamnă și să pretindă mai mult, dar și să continue să ofere mai mult. Pentru că cifra brută modestă, de 60% productivitate față de media UE, încă poate fi îmbunătățită.

Iar diferența stă în leadership la toate nivelurile, începând cu cel politic. Dar pentru că vorbim de relații de muncă productivă și măsurabilă, să ne rezumăm acum la managementul în afaceri.

Problema managementului nu prea s-a rezolvat.

Șefi avem, slavă Domnului (șeful e ăla care îți zice ce să faci și nu e niciodată de vină pentru rezultat), dar manageri – lipsă. Iar managerii care totuși există (fără să instigăm la „ură de clasă”, pentru că oricine poate avea ocazia să ajungă și manager dacă demonstrează că e în stare să facă treabă) sunt, statistic, prea puțin productivi. Statistica asta nu este nici ea explicită, că e mai greu de măsurat direct productivitatea unui manager, dar o putem aproxima prin scădere. Dacă angajații muncesc peste medie iar rezultatul este sub medie, matematica spune că de vină sunt șefii!

Importanța managementului este de cele mai multe ori subestimată, tocmai din cauză că mulți nu reușesc să-și facă treaba așa că ce rost are… când de fapt are! Secretul salariilor mari pe muncă mai puțină din Vest este tocmai ăla că acolo există și manageri buni, care chiar dau valoare adăugată muncii. Dacă ați lucrat pe acolo pe bani puțini și ați avut șefi idioți, asta nu infirmă ci confirmă ideea – de-aia au nevoie de imigranți pe bani puțini, ca să își acopere incompetența!

Munca angajaților poate fi pusă într-o adunare: Ce face Ionel + ce face Costel – ce face Dorel / 3 = „productivitatea medie per angajat”.

Munca managerului este o relație de multiplicare: Ce fac toți împreună, bine coordonați și motivați, cu tehnologia oportună, la costuri negociate bine, cu o strategie sustenabilă de preț și poziționare pe piață, cu control al calității și reputației etc. Fiecare element mai adaugă niște procente la valoarea totală a muncii. Doar așa ajunge o afacere succes major, munca angajaților nu este niciodată de ajuns. În schimb, e lesne de observat că orice afacere de succes plătește bine și foarte bine.

Invers, într-o afacere condusă prost, „șeful” nu face înmulțiri ci împărțiri, adică irosește banii companiei, și plătește cât poate de prost doar pentru ca să amâne cât mai mult sfârșitul.

Asta se întâmplă acum în România, mai mult decât oriunde. Și, într-un fel, este de așteptat – salariile mici îi atrag în primul rând pe cei ajunși la capăt de drum, care altfel nu mai pot. De-aia am văzut la începutul anilor 2000 valul de fabrici de cusut nasturi care a poposit o vreme în România în drumul spre Bangladesh, de-aia am văzut Nokia, care și-a încercat pentru scurtă vreme norocul aici înainte să dea faliment. Și iarăși, de ce media statistică este complet irelevantă: Nokia s-a mutat de la Bochum la Jucu la productivitate egală! Nu 60% ajustat PPC, nu mai puțin. Productivitate fix egală și salarii pe sfert. N-a rezistat cu ele pentru că nu mai știa să vândă telefoane – s-a dus în Asia după și mai puțin și tot degeaba.

Genul ăsta de investiții migratoare au fost utile poate la vremea lor, dar acum e vremea să mergem mai departe. Și nu muncitorii sunt responsabili pentru asta, că ei au dovedit că sunt deja productivi și aici și oriunde. E timpul pentru management mai bun!

Să aduci manageri străini nu-i tocmai o soluție, chiar dacă au mai încercat-o mulți. Cei mai buni refuză din start să vină. Cei care acceptă, pe motiv de „spor de lumea a treia”, au oricum dezavantajul că nu știu limba și obiceiurile locale, că se lovesc de o garnitură de manageri intermediari care fac tot cum îi taie capul, că nu au vreo reputație de apărat deci ajung să se pună pe căpătuială rapidă.

Local, acum avem o piramidă cam așa:

Un vârf de manageri cu adevărat competenți, care și-au luat rolul în serios și care chiar aduc valoare adăugată substanțială, dar mult prea puțini pentru nevoile economiei.

Un trunchi care încă n-au ce le trebuie dar care încearcă să învețe și să se perfecționeze. Cu cât mai repede, cu atât mai bine!

O pătură substanțială care înțeleg ce li se întâmplă dar nu găsesc rezolvarea, așa că apelează la vrăjeli gen dezvoltare personală și coaching – care au și ăștia excepțiile lor dar majoritatea sunt vânzători de bullshit & fake it till you make it.

O bază solidă de incompetenți care cred că angajații sunt de vină pentru toate problemele lor și că și-ar da adevărata valoare dacă ar dispărea niște „mici impedimente” ca salariul minim sau „ajutorul social”.

Ultimii nu trebuie plânși. Nici ei (vor mai crește oferta de pe piața muncii după ce vor fi zburați din posturi), nici companiile lor (că doar e nevoie de productivitate mai mare) și nici măcar angajații (își vor găsi locuri de muncă mai bune).

Am explicat cum mărirea salariului minim până la nivelul real al pieței ar duce, în cazul și contextul României, la creștere economică. Unul dintre motivele pentru care asta se întâmplă este și acela că vor fi zburați în primul rând managerii slabi, care produc valoare adăugată negativă în economie.

Pentru argumentul teoretic (neaplicabil în cazul României*) că o creștere a salariului minim ar produce șomaj, nu-i chiar o problemă. Dacă ajungi să ai de ales, este de preferat să plece „la căpșuni” în Italia și Spania cei care chiar nu pot să facă altceva și să fie păstrați cei mai bine plătiți.

Mai tragic este acum, când pleacă la căpșuni oameni cu pregătire, chiar și profesori, în timp ce patronii locali se plâng că „e prea mult” un salariu de patru ori mai mic ca în Germania pentru un necalificat.

România a mai făcut o greșeală asemănătoare în anii ’90, când i-a scos la pensie anticipată pe muncitorii de peste 50 de ani din fabricile falimentare pentru a salva locurile de muncă ale tinerilor. Fabricile tot au dat faliment, doar că pensionarii au apucat să contribuie mai puțin la propria pensie iar tinerii deja nu mai erau tineri. Dacă statul i-ar fi dat afară pe tineri cât încă își puteau face un viitor și i-ar fi păstrat pe cei mai aproape de pensie până la închidere, era mai bine pentru toată lumea.

Economiile dezvoltate au înțeles de mult treaba asta. Politicile de emigrare își propun în principal să atragă talente și să țină necalificații afară, că au și ei destui. Interesul României este practic același, doar că văzut de la capătul celălalt. Să țină cât poate de managerii buni și de angajații calificați.

Pe când un tânăr sau o tânără cu școală puțină are mai mult de câștigat dacă merge câțiva ani afară, să strângă niște bani ca să își facă un rost și eventual să se întoarcă în România cu experiența acumulată, chiar și ca manager. Decât să rămână la cusut nasturi pe salariul minim ținut jos de niște lepre.

*În realitate, asta s-ar întâmpla poate doar când salariul minim în România va depăși 400-500 de euro iar cel mediu se va apropia de 1.000.

Auzeam de curând un anunț în difuzoarele magazinului de jucării Jumbo: ~ dacă ai lucrat în Grecia ~ și vrei să fii manager de magazin la noi ~ depune CV ~ Este destul de clară abordarea, acționarii greci ai magazinului au nevoie de oameni care să înțeleagă ambele culturi, ca să își poată pune în aplicare strategiile. (Au nevoie și de traducători/redactori mai buni pentru cărțile de povești, că ăștia cu care au lucrat sunt niște bezmetici, te apucă damblaua dacă citești trei rânduri).

N-au zis nimic de salarii, dar după cât de repede se extind probabil că sunt substanțial peste medie. Și, tot probabil, sub cei 1600 de euro pe lună cât este productivitatea medie a unui grec statistic, calculată la prețurile de acolo.

Să revenim la felul în care intră prețurile în ecuație

Cifra de 60% productivitate pentru România include paritatea puterii de cumpărare, că așa se calculează indicatorul. „Paritatea puterii de cumpărare” înseamnă că salariile noastre ceva mai mici sunt compensate, în parte, prin prețuri care la rândul lor sunt ceva mai mici. Iar unele dintre firme au la rândul lor o scuză bună să plătească mai prost, pentru că la rândul lor trebuie să vândă mai ieftin decât cele din Vest. Din cauza asta, unui european care vine în România i se pare aproape totul foarte ieftin, din cauza asta un român care merge în UE se crucește când trebuie să plătească o cafea. De fapt, doar ne furăm căciula ca să o vindem mai departe la jumate de preț.

Este un cerc vicios din care trebuie să ieșim, iar procesul este paralel și întrepătruns cu cel descris mai sus. În limbajul contabil se cheamă convergență reală iar, pe limba omenească, este inversul lui „la prețuri EURO salarii RO”.

Paritatea puterii de cumpărare este un indicator destul de înșelător, niciodată același pentru toată lumea. Când cumperi o mașină plătești cam același preț peste tot. Mâncarea costă cam la fel, pentru îmbrăcăminte mai bine te duci în vest. Serviciile sunt mult mai scumpe acolo decât la noi.

Unei țări dezvoltate, puterea de cumpărare îi permite să importe bunăstare la preț mic. Europa „disciplinată” găsește din România carne ieftină, exact așa cum românii ajung să o zboare hăăăt din Filipine sau din alte țări ale lumii a treia: „cu 5 dolari mănânci și bei cât vrei”.

Din punct de vedere social, de paritatea puterii de cumpărare „avantajoasă” beneficiază în România, în primul rând, cei cu venituri substanțial peste medie sau mari: își permit servicii pe care în Vest nu și le-ar permite. Inclusiv managerii proști de care vorbeam mai sus, deci iată încă un motiv pentru care să zbiere contra „putorilor”! Pe când cei care au doar 100 de euro din care să mănânce o lună, chiar nu simt mare diferență sau o simt în defavoarea lor.

Din perspectiva investitorilor, iar depinde. Pe unul din industria de piese auto nu-l interesează ce poți face tu cu salariul, mare-mic, pe care ți-l dă. El numără doar euro, iar euro plătiți sunt foarte-foarte puțini. Se bucură când alții îi lasă banii pe masă, însă la nevoie ar da și mai mult!

Pentru un mic proprietar de covrigărie, costuri mai mari cu munca pot să însemne faliment inevitabil, că dacă scumpește covrigul de la un leu la 1,5 lei chiar rămâne fără clienți. Singurul „management” pe care îl poate face este să se apuce să vândă singur.

Aici va fi, probabil, un ultim prag dureros dar inevitabil: Se vor alinia la UE nu doar salariile ci și prețurile, ceea ce înseamnă scumpiri medii de 20-30% întinse pe niște ani. Între 0% la alimente și alte bunuri și ajungând până aproape de dublare în cazul serviciilor sau al chiriilor.

Motivul este ușor de înțeles: dacă salariul de la fabrică se dublează, pe baza productivității demonstrate, chelnerița care îți servește cafeaua va aștepta la rândul ei să fie plătită dublu decât era înainte. Nu de altceva, dar barem pentru că altfel își dă demisia și se duce la rândul ei să se angajeze la fabrică. Și până la urmă, are sens, nu?

Problema s-ar rezolva instantaneu și fără dureri dacă, prin absurd, ar intra brusc în economie niște zeci de miliarde de euro care ne lipsesc. Nu pot intra brusc, așa că trebuie să continuăm să muncim pentru ei (oricum deja muncim de ne sar capacele, și în țară și oriunde): Să atragem bani în România, să-i convingem să stea aici pe cei care sunt deja, să-i înmulțim cu cât mai mult talent și spor. Și, mai mult decât orice, să ne vindem pielea cât mai scump!

Citește și în limba bulgară!

About Author

Vladimir Mitev

Vladimir Mitev este un jurnalist bulgar vorbitor de limba română. A colaborat cu numeroase instituții media din Bulgaria și România, printre care Radio Bulgaria, Mediapool, toate posturile importante de televiziune din Bulgaria, Radio Darik și altele (Bulgaria); Radio România, Comunitatea Liberală 1848, toate posturile importante de televiziune din România; DoR; Libertatea; PressHub și altele (România); The Analysis, Acorn Radio (SUA); Open Democracy (Marea Britanie); voxEurop (Franța); Observatorul pentru Balcani și Caucaz; The Other News (Italia); Institutul pentru Europa Centrală (Polonia); Argument (Cehia); Merce (Ungaria); Bilten (Croația); și Agora (Republica Moldova).
El promovează ideea unor interacțiuni nonhegemonice și împuterniciri reciproce în Europa Centrală și de Sud-Est, care ar putea contribui la formarea unei identități regionale dinamice și ar conecta cetățenii la comunitatea globală.

See author's posts