Interviu realizat de Vladimir Mitev
Ronald Young a fost un politician din Scoția și professor universitar timp de 20 de ani, înainte de a deveni unul dintre primii consultanți ai UE în programele ei de Asistență Tehnică în anii `90. Blogul lui – Balkan and Carpathian Musings – și-a început existența în 2009.
Domnule Young, când a fost primul contact real al Dvs. cu această parte din lume (România și Bulgaria)?
Am ajuns la București în ianuarie 1991 în mijlocul unor zapezi grele, iar orașele fiind slab luminate. Am stat o săptămână. Am fost dus la Brașov și la Alba Iulia într-o ambulanță (am fost trimis cu sarcini din numele WHO) pentru a mă întâlni cu funcționari înalți de stat. Apoi am mers și la Iași cu trenul.
Am venit în Sofia pentru prima dată la câteva luni mai tărziu – de Ziua Muncii. Prima mea experiență a fost să merg sus la Muntele Vitoșa (lânga Sofia – notă editorului)! Altele aminitri de-ale mele sunt legate cu ”investigarea” ce se oferă la standurile lângă Catedrala Sf. Alexander Nevsky (unde se oferă suveniruri, icoane, chestii cu valoare anticarială – notă editorului), de priveștea spre Vitoșa, ridicându-se asupra scenei și de rarea onoare de a lua cina cu un profesor universitar din rețeaua quaker-ilor, pe care am folosit-o atunci…
În mijlocul 1992 am acceptat o misiune în office-ul premierului român din București, unde am întâlnit-o pe partenera mea de viața Daniela. Am lucrat împreună cu primarii recent aleși ai orașelor mari și cu Ministerul de Interne pentru a crea primul proiect european din țară care să susțină guvernarea locală. Atunci am avut convorbiri cu câțiva politicieni de rang înalt și mi-am făcut prima idee de ”pumnii de fier” și de anii de experiență, ascunși în mănușile, ochii și vocile lor…
Îmi aduc aminte cum în mijlocul anilor `90 am particpat la workshop-uri – de exemplu pentru Lideri Politici Tinieri. Ele au fost conduse de consilieri americani care m-au șocat prin disprețul lor fața de lucrurile politice. Totul despre care au avut grijă ei a fost marketing-ul politic… Bine înțeles că acestea au fost zilele în care fiecare propovedea că statul trebuie demontat… doar în 1997 Raportul Anual al Băncii Mondiale a recunoscut câine-câinește că instituția a mers prea departe în îndemnările sale de privatizare…
Ați trăit timp de 10 ani în Sofia și într-un sat la Carpați din România. Ce v-a făcut să vă așezați în două dintre statele membri noi ale UE după zeci de ani de muncă ca consultant în Europa și în Asia Centrală?
Până la sfârșitul anilor `80 Scoția și-a pierdut farmecul pentru mine. Cariera mea nu mergea spre nicăieri. Vreme era umedă și lipsită de energie. Când Zidul Berlinului a căzut, s-au deschis drumuri noi. Am înțeles rapid că nu există drum înapoi pentru mine. După câteva experiențe bune cu proiecte în Copenhaga, Praga, București, Miskolcs și Riga, am petrecut a doua jumătatea anului 1998, scriind cartea mică ”În tranziție – note despre guvernarea bună”, care a devenit cartea mea de vizită pentru ceea ce a devenit o perioadă de 8 ani în Asia Centrală. Acolo am lucrat în sectorul civil și la proiecte municipale, legate de dezvoltarea capacității.
În 2000 Daniela și eu am cumpărat o casă veche la munte în Carpați. Renovarea ei a durat câțiva ani. Casa a devenit o bază importantă pentru mine după 2007, când am simțit că CV-ul meu îmi dictează să mă întorc în Europa și să aflu cum țările precum România reușesc sau nu cu tranziția.
Am reușit să petrec câteva luni de vară în 2007 în munte înainte de a fi invitat de un prieten în Sofia, pentru a-l ajuta cu aplicarea lui pentru ultimul proiect PHARE din Bulgaria. M-am simțit destul de comod (ca acasă) în Sofia și am acceptat rapid invitația de a deveni liderul unui grup în acest proiect. În mod surprinzător, noi am câștigat.
Am zis ”suprinzător” pentru că proiecte precum acesta erau în principiu ”acordate prin negocieri și tranzacții de sub masă”. Noi (și compania italiană lider ca și partenerul bulgăresc – o companie de IT, condusă de om subcontractor în sectorul apărarii) rapid am fost pedepsiți pentru îndrazneală noastră de a provoca acordurile nescrise pentru procesul de alocare a acestui fel de proiecte. Au apărut întârzieri semnificative în schedule-ul proiectului nostru.
Dar după 12 luni am reușit să realizăm o mare parte din obiectivele noastre. În timpul muncii m-am împrietenit cu mulți bulgari și mi-am început de a face colecția mea de picturi bulgărești, despre care scriu în cartea mea digitală ”Realiști bulgari – să te cunoști cu Bulgaria prin arta ei”.
Mi-a plăcut atmosfera în Sofia atât de mult încăt am pastrat în continuare un apartament acolo începând de atunci… Am câștigat un nou proiect în 2010 prin Fondurile Structurale pentru Bulgaria. Asta mi-a dat șansa de a călători cu mașina prin toată Bulgaria și de a cunoaște galeriile regionale… și cramele!
Trebuie să recunosc că proiectele bulgărești sunt o victimă a clientelismului, într-o măsură chiar și mai mare decât acum zece ani. Prietenii mei acum aplică doar la proiecte transfrontaliere – fiindcă procesul de decizie acolo este mai transparent…
Care sunt impresiile Dvs. când comparați experiențele Dvs. cu români și cu bulgari? Spuneți că aveți mai mulți prieteni în Bulgaria decât în România. Pe de altă parte partenerul Dvs. este o româncă.
Nu sunt unul din acești britanici monolingvi. Vorbesc destul de bine limba franceză, limba germană și chiar un pic limba rusă. Dar trebuie să recunosc că dimpotriva faptului că am petrecut ultimele 10 ani în ambele țări (vara în România, iarna în Sofia), de fapt nu vorbesc limbile lor. În cazul României asta se datorează unei leneșii, fiindcă este o limba de origine latină. Singură mea scuza este că sunt adânc scufundat în scrierea mea, gândesc și citesc în engleză. Această barieră lingvistică afectează felul în care percep realitățile românești și bulgărești. Probabil din această cauză arta acestor tări mă atrage. Ea e mai ușor de accesat, fiindcă pot citi literatura voastră doar în traducere.
Și acum ajung la un alt punct. România este țara mai mare și are mândria ei cu tradiția sa intelectuală. Pentru mine ește mai ușor să găsesc în engleză articole despre România decât despre Bulgaria. Din această cauză cartea digitală mea privind România are mai multe referințe decât cea despre Bulgaria. Există cel puțin 6 importante istorii a României în limba engleză în comparație cu doar 2 despre istoria Bulgariei (Crampton și Iltchev).
Iată de ce pentru mine este mai ușor să simt conștiința românească decât cea bulgărească. Adițional, cum precizați Dvs. – partenerul meu este o româncă. Dar asta ar putea fi un cuțit cu două lame… Daniela din când în când mă acuză că îmi place mai mult Bulgaria decât țara ei. Cum voi spuneți Dvs., pare că am mai mulți prieteni bulgari – în special în comunitatea artistică… Cartea mea despre Bulgaria probabil dezvăluie animită simpatie. Mie îmi place cumva ceea ce numesc ”modestitate” ”bourgeoisă” bulgară.
Cartea Dvs. de vizită vă descrie ca ”explorator” și ca ”estet”. Ați trăit în ultimii zece ani în România și Bulgaria. Probabil aveți propriile descoperiri ale Dvs.despre ambele popoare. Ce sunt ele?
Diferențele culturale pe care le văd de obicei sunt legate de scara. Totul (case, străzi, bogație, comportament) este mai modest pe partea bulgară a Dunării. Totodată Bulgaria în principiu respectă în mai mare măsură tradițiile sale decât România. Pot vedea puterea acestei tradiții chiar în liniile și culorile ceramicii contemporane bulgărești!
Am numărat în jur de 50 galerii mici de artă în Sofia. În același timp acestea din București pot fi numerite pe degetele ambeleor mâini… Același lucru este valid si privind cărțile și monografiile despre pictori individuali. În ultimii zece ani am alcătuit o mică librarie de cărți despre tradiția artistică a ambelor țări, datorită vizitelor mele la librariile de cărți mână a două. Colecția mea de cărți despre arta bulgărească (o puteți vedea în sfârșitul cărții ”Realiști bulgari – să te cunoști cu Bulgaria prin arta ei”) este de trei ori mai mare decât cea despre arta românească. Asta îmi spune mult despre specialiști respectivi de artă, despre editurile și despre cei care citesc…
Satira este o abilitate, pe care o apreciez – și în sensul ei vizual, și în cel verbal. În ultimul secol ea a fost puternică în ambele țări. România probabil a fost mai puternică pe partea verbală (cu dramaturgul Caragiale) și Bulgaria pe partea vizuală (cu artiști săi precum Beshkov, Behar, Zhendov).
Îmi place să mă plimb și să merg cu bicicletă prin în jurul străzile înguste ale centrului Sofiei, oprindu-mă în vreuna dintre galeriile mele preferate, unde apare misterios o sticlă de vin alb. Este o placere să descopăr o nouă galerie, ”să cercetez” rafturile librariei engleze Elephant pe Strada Șișman, să degust vinurile noi de la Kallin la Tempus Vini. Din pacate București nu oferă aceste placeri serendipitoase, în special după ce libraria engleză Antony Frost a închis și m-a forțat să-mi termin boycott-ul împotriva lui Amazon.
Chiar dacă satele mai veche și mai distante ale Transilvaniei precum cel al meu au locuitori mai bătrâni decât mine, satele acestei regiuni (încă) nu au murit în același fel în care s-a întâmplat asta cu satele din Bulgaria Centrală. Probabil această dezvoltare se datorează faptului că în Transilvania bătrânii sunt mai aproape geographic de rudele lor în orașe decât în Bulgaria.
Și România, și Bulgaria sunt țări ortodoxe, dar eu simt un pic de păgânism în Bulgaria, care se poate observă la unele evenimente legate de Revelion și în muntele Rila în August (reuniunea dănoviștilor – o grupă religioasă care este parte de mișcarea globală New Age – nota editorului). ”Reziliența” bulgarilor este o noțiune populară în ultimă perioadă. Cred că Bulgaria are un potențal mai mare să încătărămeze centura colectivă sa și să facă resetările necesare de viața pentru a trăi în epoca austerității care ne presează pe noi toți.
Pe de altă parte, muzica vocală tradițională din sat în Bulgaria pare că e de cor, în timp ce cea din România este solo. Este interesant că ultimul Change Readiness Index a pus ambele țări respectiv la locul 49 și 59, și că România înregistrează cel mai mare salt în sus în rating (probabil din cauză capabilității guvernamentale).
Cum explicați aceste similări și diferențe între popoarele noastre?
Cum știți, Vlad, sunt destul de interesat în ideea că istoria are un efect mai puternic asupră valorilor, comportamentului și instituțiilor noastre decât ne putem imagina. O mare parte din literatura pe acest subiect este destul de academică, dar există o carte care unește tot într-un fel destul de clar – Cultura contează – cum valorile influențează progresul uman (2000)… Dar din cauze nu prea cunoscute oamenii nu prea vorbesc pe această tema azi – probabil în parte din cauză corectitudinii politice?
În mijlocul anilor `90 șeful Delegației Europene în România (Karen Fogg, 1993-1998) dădea fiecăui dintre consultănții care o vizitau câte un rezumat de la cartea lui Robert Putnam ”Făcând democrația să lucreze – tradiții civice în Italia modernă” (1993). Cartea sugerează că ”familismul amoral” al regiunilor italiene de sud (bine prezentat în cartea lui Edward Banfield din 1958) le a pus 300 de ani după regiunile de nord. România, la rândul său, a trăit ceva 200 de ani sub conducerile otomane și fanariote. Apoi a avut 50 de ani de autonomia în care a dezvoltat toate indicațiile de modernitate, dar s-a înecat în sfârșit în fașism. Însă experiența următoare a comunismului româmesc a creat o societate în care, paradoxal, norma a fost o lipsă puternică de încrede. Țăranii au fost duși prin forța în zonele urbane pentru a se încuraja industrializarea. Medicii au trebuit să verifice dacă femeile nu folosesc contraceptive sau fac avort. Fiecare a treia persoană era spion al Securități
Un alt scoțian – Ronnie Smith, a scris o dată despre aceste rețele familiale și felul în care viața de business și politică se realizează, următoarele (din ”Romania, Bucharest and Beyond; Compass Guides 2013, citat în cartea mea digitală ”Mapping România”, pagină 80):
”Comportamentul român social și de business în afară rețelei sociale de bază, este intuitiv, vivace, romantic, egoistic într-un mod destructiv, optimist într-un mod lipsit de speranță și este, în mai multe cazuri concentrat pe bani mult mai mult decât pe toate celelalte scopurile. Niciuna din aceste caracteristici nu facilitează munca de echipă. Iată de ce românii sunt mari individualiști.
Ați putea observa asta ușor când vă uitați la un grup de oameni, adunați în office-ul vostru, discutând un proiect sau un anumit problem de business. Fiecare va vorbi în același timp, nimeni nu va asculta, pentru că în afară de rețeaua sa socială, niciun român nu vrea să dea avantaj altuia care, prin definiție, nu merită să primească încredere…”
Experiența pe care ambele țări ale voastre au avut-o sub Imperiul Otoman a fost de fapt destul de diferită. România, cum eu am înțeles, a negociat o distanță mai mare vizavi de Istanbul prin prinții fanarioți, în timp ce conducerea otomană a fost mai directă și mai brutală în Bulgaria. Conducerea comunistă a fost mai brutală în Bulgaria imediat după Al Doilea Războiul Mondial, în timp ce în România ea a trebuit să fie mai ușoară pentru că la început comuniștii acolo au fost doar câțiva sute de oameni… Bine înțeles, represia lui Ceaușescu a lasat o urmă teribilă în DNA-ul cultural (este ironic că DNA este totodată abreviatura pentru agenția de anticorupție destul de efectivă din România!!).
Instituțiile ambelor state au intrat în colaps după ce schimbările au început în 1989. Societățile au supraviețuit în acestă perioadă dificlă doar datorită rețelelor neformale care au existat din înainte. Cel puțin în România acestea au fost și rețelele Partidului Comunist și ale Securității.
Cartea lui Sorin Ionița ”Policy Making Slab în State Slabe” (2006) a capturat briliant influența profundă a diferitelor niveluri de valori culturale asupra comportamentului politic și administrativ care continuă până în prezent. Focusul lui a fost asupra României, dar explicațiile lui privind guvernarea slabă au rezonanțe si pentru Bulgaria. Serviciile civice și instituțiile de stat au fost destul de politizate și nu au fost interesați să aplice dreptul, focusul lor a fost pe litera legii, pe formalism.
Sunt impresionat cu progresul pe care România l-a realizat cu reforma judiciară – chiar dacă ea e încă vulnerabilă. Iata o sferă asupra căreia activiștii bulgari și-ar putea concentra atenția și s-ar putea documenta… Întrebarea cum România a reușit să înceapă și să susțină acest fel de reformă este importantă. Eu presupun că răspunsul este în dimensiunea țării. Ea este prea mare și din această cauză s-ar putea elibera de kleptocrația sa…
Dvs. aveți nu doar pasiune pentru teme precum reforma sectorului public și dezvoltarea socială, dar și un hobby de a colecta picturi de pictori bulgari. Dintre oamenii din Europa de Vest probabil aveți cea mai mare colecție de picturi bulgărești. Ce v-a atras la arta bulgărească? Care sunt realizările Dvs. ca colector până la azi? Care sunt planurile Dvs. pentru viitor privind colecția de picturi bulgărești?
Oamenii se pot întreba ce m-a atras la meșterii vechi bulgari, dar și la câteva creatori contemporani? Eu nu sunt artist. Nici nu am motivi comerciali. Gustul meu este traditional. Așa că originar m-a atrâs peizaje de pământ și mare.
Primele cumpărături ale mele au fost picturi de Alexander Mutafov (de la anii `50), Alexandrina Mechkuevska (1942, port Thassos). Ele au fost mai scumpe decât limită pe care am pus pentru picturi de 500 de euro.
Nu îmi pot permite să cumpăr nume mari precum Tanev și Veșin. Dar am avut placerea de a avea câteva nume de la mijlocul secolului trecut – precum Kolyo Kolev (peizaje terestre), Petăr Boiadjiev și Boris Stefchev (peizaje maritime superbe). Dobri Dobrev și Stoyan Vassilev sunt totodată preferații mei. Am câte 3 picturi de fiecare dintre ei.
Când jugul otoman a dispărut brusc în anii `80 ai secolului XIX, creativitatea artistică a înflorit. Forme de artă care au fost cenzurate înainte, brusc au fost deschise. În această perioadă realismul european și impresionismul distrugeau idolii vechi. Peizajele și figurile ar putea fi ceva veche pentru Europa de Vest, dar am impresia că a existat o trezire bruscă când mă uitla operele de artă lui Veșin și Mrchvicka (doi masteri cehi care au pictat în Bulgaria). Ei ajută că arta bulgărească să înceapă la sfârșitul secolului XIX. Am observat rapid că în bisericile distante și vechi culoarele frescelor sunt aproape erotice, ca și în Catedrala Sf. Alexander Nevsky.
Am vrut să stiu mai mult despre artiști individuali. Am început cu o listă, scrisă pe partea inversă a unui plic de postă în galeria cuiva care apoi a devenit un bun prieten. Rapid notele mele au devenit o mică carte de 50 de pagini (cu CD). Apoi ea a devenit o carte digitală de 250 de pagini. Esența acestei cărți este anotații scurte despre peste 200 de pictori, dar prima partea ei oferă o bună introducere pentru vizitorul țării. Acolo sunt scrise impresiile mele de la întâlniri diferite…
Sunt destul de mulțumit cu cele zece sau în jur de zece exemple de acuarelele lui Grigor Naidenov care a pictat viața la cafenelele în Sofia de la anii `30 până la `60. Sunt încântat că am un portret nesemnat al unui fierar, pe care l-am cumpărat fără ramă și un pic deteriorat – aproape sigur e că e lui Stanyo Stamatov.
Acum am aproape de 200 de picturi în colecția mea bulgărească care poate să fie văzută aici. Am încă 150 de desene și schițe. Am peste 50 de exemple de pictori contemporani. Dintre ele prefer Adria Bekhiarov, Milcho Kostadinov, Atanas Matsoureff, Angela Minkova, Juliana Sotirova, Tony Todorova și Yassen Goleva, ca și mai vechi creatori precum Elsa Goeva, Vasilka Moneva și Vasil Vulev.
Colecția este acum dispersată la 4 locații (3 în România) și merită o mai mare cunoaștere – precum și toate colecțiile private… Dar în unele cazuri mă simt vinovat pentru că ea momentan poate să fie văzută doar de mine. Mă liniștește faptul că pentru fiecare pictură arătată în galeriile publice, aproape de 50 de picturi stă în subsol și sunt duse la expoziție doar o dată în decadă (dacă au noroc).
Iată de ce eu salut inițiativa Galeriei de Artă din Sofia care de 4 ori în ultimii ani a invitat outsideri pentru a se plimba în subsol și a face o selecție pentru o expoziție specială.
Aș vrea să abordez una dintre galeriile din București (și Ambasada Bulgariei în capitala românească) pentru a explora ideea să fie realizată o expoziție cu picturi din colecție. Din câte știu a luat loc doar o expoziție de arta bulgărească în ultimă perioadă (în Galeria Națională) și sunt dezcurajat doar din faptul că colecția mea arată gusturile parțiale ale unui străin și budgetul lui!
Dar dacă ar avea o introducere potrivită, catalogul mic din cartea digitală mea ar putea face o introducere pentru români (și străini) la tradiția de pictură a vecinilor. Cine știe, poate că elita artistică din Sofia va fi convinsă să ofere noi exemple de nume mari precum Angelov, Dimitrov-Maistora, Veșin, Skitnik, Țonev? Recunosc că asta va crea probabil probleme mai mari legate de costurile de transport și securitate
Care sunt forțele posibile din ambele țări care ar putea duce la o cunoaștere mai mare reciproca româno-bulgară? Dacă asta ar putea fi realizată doar prin fonduri europene? Ce alte organizații, oameni și surse de suport ar putea contribui la construirea unor poduri între ambele popoare?
Granițele și construirea podurilor au fost și sunt o parte importantă din viața mea – inclulsiv dacă granițele sunt cele de clasă, partid, disciplina academică sau națiune. Dar recunosc că în Europa Centrală în 1990 am auzit o glumă despre poduri – ”în timpurile de pace caii fac caca pe ele, în timpurile de război sunt primul lucru care este aruncat în aer”!
Eu sunt extrem de mulțumit să mă laud că marginea de sus a gradinei mele la casa de pe Carpați este ceea ce o dată a fost granița între Imperiul Otoman și Cel Austro-Ungar. Ceea ce este acum granița între 2 județe a fost înainte granița între Transilvania și Wallachia – țările care s-au unit cu Moldova în 1918 pentru a forma România. Simt că este destul de potrivit că locuiesc acolo acum… la doar 45 km de orașul Brașov al cărui centru medieval încă poartă semnele influenței sașilor germani.
Este adevărat că în România până la azi ardelenii sunt considerați mai demni de încredere decât concetățenii lor din partea sudică a țării! La rândul lor, hotelurile bulgărești la Marea Neagră sunt comparați favorabil (chiar de români) cu vecini din partea nordică a malului Mării Negre. Probabil aceste observații confirmă într-o măsură ceea ce am subliniat mai devreme despre valorile culturale, dar totodată ele trebuie să ne facă mai atenți la generalizările despre trasaturile unei țări!
Sunt ceva sceptic despre Fondurile Structurale Europene – din cauze care am putea comenta apoi… În afară de toate celelalte, finanțarea proiectală are un orizont temporal prea scurt, îi lipsește sustenabilitatea și presupune o cantitate de muncă cu hârtii înfricosătoare. Însă acesta finanțare proiectală ar putea fi de folosit pentru organizații pe ambele maluri ale Dunării care vor cu adevărat să între într-o legatură de lungă durata. Exemple potrivite ar putea fi universități, municipalități, ONG-uri, structure culturale și probabil chiar religioase.
Dvs. aveți o carte digitală în care ați colectat sute de linkuri despre activitățile transfrontaliere în sferă culturală și turistică între România și Bulgaria. Dvs. totodată împărtășiți în această carte dorința Dvs. De a realiza un proiect transfrontalier care ar putea duce ambele popoare mai aproape în aceste sfere. Ce feedback ați primit pentru cartea Dvs. Și ce se întâmplă cu proiectul Dvs. în acest moment?
Este adevărat că în ianuarie 2016 timp de câteva săptămânii m-am gândit la crearea unui proiect transfrontalier care va întari legaturile culturale în Dunarea de Jos. Dar am realizat rapid că nu am suficientă legitimitate.
Am încercat să adun cât mai mult material posibil despre proiectele recente care am putut găsi. Am scris tot într-o scurtă publicație și sper că alți o voi găsi potrivită – ”Relații transfrontalere între Bulgaria și România – spațiu pentru dezvoltare? Resurs” (2016, 38 pp)
Este nevoie de un jurnalist român sau bulgar (sau o echipă mixtă) pentru a aborda ministerele respective de dezvoltare regională întru-cât să fie obținută o imagine mai bună a punctelor forte și slabe în această munca de colaborare, ocolind PR contentul care aceste surse oferă. Bine înțeles, proiectele scrise cel mai bine nu vor fi în mod obligatoriu cele care funcționează cele mai bine! Probabil eu aș putea ajuta în acest fel de practică?
Ați scris câteva publicații critice despre cum funcționează finanțarea UE… dar cu siguranța fondurile structurale ale UE au fost esențiale pentru România și Bulgaria?
Partea mai mare din acești bani este alocată pentru infrastructura. Sunt destul de puțin oameni care pun la îndoială importanța modernizării infrastructurii în Europa Centrală – fie fizică sau socială. Probabil cineva ar putea avea îndoieli privind prioritatea care a fost dată la investițiile în drumuri și nu în căi ferate.
Dar eu sunt surprins că atât de puțini oameni au făcut legatura între finanțarea masivă europeană și corupția care provoacă atât de multe plângeri printre oamenii. Oamenii din elita comunistă – așa numiții aparatchiki, au fost singurii care au folosit avantajele nou deschise în 1990. Oameni precum Tom Gallagher și Alina Mungiu-Pippidi au documentat superb kleptocrația care s-a dezvoltat aici apoi (Gallagher în ”Furtul unui stat”) și cum ea a reușit să dejoace planurile UE (în ”România și UE – cum cel slab l-a învins pe cel puternic”). Cel puțin România a reușit prin reformele judiciare ale sale să pună sute de politicieni în pușcarie în ultimii ani. Bulgaria, din pacate, n-a făcut acest progres…
Recunosc că a fost aproape inevitabil că o clasa criminală să nu apară în țările în tranziție. Legile de lustrație în Cehia au fost dificile de susținut. Dar tehnocrații și politicieni europeni sunt vinovați pentru că au aceptat fără îndoială retorica și fațadele instituționale de tip Potemkin care le-au fost arătate la sfârșitul anilor `90…
Critica principală mea este împotriva părții ”moi” a Asistenței Tehnice UE care formează în jur de 20% din fondurile structurale – în special împotrivă domeniului meu de construire instituțională și management al resurselor umane. Experiența mea îmi spune că există multă înșelăciune care ia loc în această sferă…
Începând cu 2007, bine înțeles, experții locali au fost angajați ca consultanți, dar ei au cântat de la această carte de cântece precum consultanții occidentali, folosind ”practicele bune” ale UE. Fiecare om care cunoaște teorii de dezvoltare precum cea de ”path dependency” (ca istoria dezvoltării a anumitei țării predestinează următoară dezvoltare), teoria culturală sau teoria antropologică poate înțelege că aceste practici bune sunt total nepotrivite pentru condițiile locale. Experții știu că proiectele scurte cu care ei se ocupă au mică sustenabilitate, dar pe altă parte – uitați-vă la sutele milioane de euro care continuă să curgă până la unde vedem cu ochii…
Această clasă profesională tânără de consultanți și de cadri academici care primește finanțare europeană acum pare că nu poate chiar să formuleze gândire critică către relevanța și efectivitate programelor.
Mulți bani sunt cheltuiți pentru consultanți care evaluează aceste proiecte dar, aparent, cei care scria aceste evaluări nu au niciun interes să atace mână care îi hranește. Așa că nu putem aștepta critica fundamentală de la ei.
Ne-am putea aștepta ca jurnaliștii și cadrele academice să se ocupe de chestiile de bază – dar ei totodată au propriile lor cauze ca să nu-și doresc să distrug cheful.
Francezii au vorbit o dată despre La Pensee Unique, încercând să critice Consensus-ul de la Washington. Acum UE are propriul Pensee Unique, care are forța hegemonică asupra continentului. De exemplu, există sute de poziții academice în numele lui Jean Monnet în universitățile europene, care susțin cadrele academice respective și ei în schimb acordă evaluării incoherente ale unor programe de trilioane de euro.
Poate că unii cititori au impresia că citesc aiureală unui Brexiter. Am să le zic că am votat pentru aderarea la UE în referendumul din 1975 și am fost dezamăgit în 2016 de rezultatele referendumului pentru Brexit. Dar fiind un bun european, eu sunt dezgustat de salariile care sunt platite eurocraților. Același tendința există că salariile unor judecători și generali în țări precum Bulgaria și România. Acum câțiva ani un premier român a recunoscut că generalii iau câte 8000 euro pe luna pensii, pensia medie în țară fiind 200 euro. Cel puțin eurodeputații depind de alegeri.
Blogul Dvs. a apărut în 2009 și este destul de activ – are peste 1200 de posturi. Se cheamă Balkan and Carpathian Musings, dar focusul lui este mai larg decât cele două țări. Cum scopruile blogului s-au schimbat în ultimele 8 ani?
Dacă vă uitați pe tag-uri România și Bulgaria ocupă împreună primul loc – cu câte 80 de referințe pentru fiecare. Scoția e pe locul al treila cu 50 plus. Dar Dvs. sunteți corect că mai mare partea de la postările sunt ceea ce eu numesc ”gânduri asupra activităților noastre sociale”. Blogul a fost denumit originar ”Carpathian Musings” simplu pentru a indica că scriu din locația această. Apoi am adăugat ”Balkan”, când am realizat că anul 2012 a trecut și eu contunui să locuiesc în Sofia… Recent m-am întors la motivele petru inființarea blogului:
- Am inființat acest blog pentru a face sens de activitățile organizaționale la care am participat, pentru a vedea dacă există niște lecturi pe care le-am putea preda, pentru a recuperi o parte din aminitrile instituționale mele și de istoria socială – în special în sfera, care a fost cunoscută ca ”egalitate socială”. Generața mea a crezut că activitatea politică ar putea îmbunătați lucrurile. Această încredere este acum moartă. Acest cinism este un pericol pentru civilizație.
- Am citit mult. Și am vrut să predau rezultatele citirii mele către cei care nu au nici timpul, nici inclinația de a citi atât de mult ca mine. Am vrut și să împărtășesc iubirea mea de picturi.
- Un motiv final pentru blog este mai complicat și este legat de viața și familia. De ce suntem aici? Ce am făcut cu viața noastră? Ce contează pentru noi? Nu vorbesc doar despre cunoștința profesională, ci și despre ce a fost cunoscut într-un mod sexist ca ”vinul, femeile și cântecele”. Pentru mine în toamna vieții mele acum este vorba de ”vin, cărți și artă”.
Nu am văzut un motiv de a schimba acest grup de țeluri. Este adevărat că în ultima perioadă o mare parte din postările mele pe blog au fost legate de un proiect la care am lucrat ani de zile – cum să folosesc timpul și resursele pentru a face schimbare pozitivă. Ceea ce a început ca o publicație de 20 pagini a devenit o carte digitală de 200 pagini, care acum are titlul ”Scrisoase către generația postcapitalistă”.
Pentru mine este important că lumea este plină de bloggeri. Dar este o problema adevărată a timpurilor noasre că mulți oameni afirm opiniile proprii într-un fel narcisist și fără disciplină. Dar eu cred că prin scrierea gândurilor mele eu clarific ceea ce gândesc de fapt. Faptul că fac această scriere public, adăugă disciplina importantă în proces. E.M. Foster a scris o dată: ”Cum pot să știu ce gândesc înainte de momentul în care văd ce spun?”. Charles Handy – un guru în management, a recunoscut că a învațat să-și pună propriile gânduri în 450 cuvinte datorită faptului ca a realizat emsiunea BBC ”Gândul zilei”.
Dvs. insuși sunteți un pod al prieteniei între România și Bulgaria. Dacă ați putea construi o teorie pozitivă despre relațiile româno-bulgare, cum ar suna ea?
Iată ce eu consider o întrebare provocativă și este dificil de a da răspuns clar… Dar două ingrediente pe care le simt importante sunt pasiune/angajament și rețele. Hai să vă dau două exemple.
Tatăl meu a fost un pastor protestant, care a mers în Germania imediat după Al Doilea Războiul Mondial, pentru a face reconciliere cu biserica luterană acolo. Asta a creat legături personale puternice până la moarte. Chiar dacă eu nu sunt religios, sunt convins că trebuie să dăm prioritate reconcilierii între statele în ostilitate acutală sau potentială.
Al doilea exemplul al meu aparține a unui prieten drag care a decedat în 2010. El a absolvit filosofia înainte să-l întâlnesc în office-ul premierului român. El a plecat la scurt timp după pentru a inființa un ONG, dedicat ideii parlamentelor tinerilor. Asta l-a dus la dezvoltare unei rețele europene la care am contribuit puțin.
În ambele cazuri imperativul moral a fost dominant, care cred că este necesar pentru proiectele transfrontaliere dacă vor să aibă șansuri de success împotriva problemelor lingvistice și culturale cu care se ciocnesc. Parteneriatele privat-public au primit o slava rea din cauză modelului neoliberal care a pus finanțarea privată în locul conducerii și a atras o finanțare excesivă din stat.
Dar conceptual un parteneriat trebuie să fie salvat de la această slavă. Municipalităților, ONG—urilor, sindicatelor, companiilor locale și chiar organizațiilor religioase trebuie să-li se permită să se unească și să realizeze acitivități transfrontaliere…
Referințe:
Blogul lui Ronald Young este la adresă: www.nomadron.blogspot.com
Articolele și cărțile lui includ:
Cross-Border Relationships between Bulgaria and Romania – scope for improvement? A resource (2016 38pp)
“In Transit – notes on good governance” http://media.wix.com/ugd/e475c8_b6136b5f358642f493c5a3c63cf25844.pdf
Cartea a fost produsă în 1999 pentru tineri centraleuropeni care vor instituții de stat mai efectivi
“The Long Game – not the logframe”; critica mare lui asupra construirea instituțională finanțată de UE în foștile țări comuniste http://www.mappingthecommonground.com/the-long-game
“Mapping Romania – notes on an unfinished journey” (2014) – cartea lui digitașă despre aspectele culturale ale României
http://media.wix.com/ugd/e475c8_8d58dd560612415ca1f1ddbbf513a6b4.pdf
“Bulgarian Realists – getting to know Bulgaria through its Art” (May 2017) – cartea lui despre Bulgaria
“From Multiple Deprivation to Social Exclusion” – http://www.freewebs.com/publicadminreform/key%20papers/Lessons%20from%20SRC%20experience.pdf – publicația de bază lui din mijlocul anilor 90 care analizează elementele strategiei pentru lupta împotriva saraciei
“Annotated Bibliography for change agents” – http://www.mappingthecommonground.com/annotated-bibliography-for-change-agents
“Dispatches to the post-capitalist Generation” – http://media.wix.com/ugd/e475c8_6955b6e7ca9141cc9c839b3d16e0589c.pdf – o cartă în stare de scriere în ultimii zeci ani care poate să fie citită pe blogu în draftul actual său
Site-ul lui Ronald Young – unde sunt adunate publicațiile lui și cărțile și articolele care el crede că sunt importante pentru cei care vor să înțeleagă și să schimbe lumea http://www.mappingthecommonground.com
Foto: Ronald Young (sursă: Ronald Young)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici, iar aici este contul de la Substack.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
