Expertul economic şi social analizează cauzele şi contextul în care România a realizat o creştere economică de 8,8% în trimestrul al treilea al anului 2017
Vladimir Mitev
Ştefan Guga este doctor în sociologie (CEU Budapesta). Lucrează în București ca expert economic și social. Împreuna cu avocatul Camelia Constantin, Guga este autorul raportului ”Analiza impactului noii legislaţii a dialogului social adoptate în 2011”. Baricada a prezentat unele dintre afirmările şi datele din acest raport şi din raportul ”Munca atipică în România. O perspectivă de ansamblu” de Ştefan Guga în articolul ”Visul economic românesc este bazat pe lacrimi”.
Acest articol a fost publicat pe 12 decembrie 2017 pe site-ul Baricada.
Domnule Guga, în Bulgaria business-ul consideră schimbările din Codul Muncii din România, realizate după începutul crizei economice mondiale ca un exemplu de urmat. După părerea Camerei Economice Bulgare aceste schimbări sunt motivul de bază pentru creșterea economică excepțională a României astăzi. Cum evaluați aceste schimbări în Codul Muncii? Care este secretul reușitelor economice ale României?
E dificil de spus cu exactitate ce efect au avut modificările legislației muncii din 2011 asupra evoluției economiei României din ultimii ani, deși există destule indicii cum că impactul macroeconomic nu a fost deloc cel clamat de promotorii acestora. Ar fi înregistrat România aceleași rate de creștere în prezent și fără modificarea legislației muncii? Aș tinde să cred că da. Merită să ne amintim că politicienii și reprezentanții mediului de afaceri care au susținut modificările legislative promiteau o revenire imediată și spectaculoasă a pieței muncii după declinul major din 2009/2010, noua legislație urmând să contribuie decisiv la crearea de sute de mii de noi locuri de muncă, scăderea șomajului, reducerea muncii la negru, bunăstare generalizată (pentru „cei ce muncesc”) etc. La vremea respectivă, schimbarea legislației muncii era promovată ca panaceu universal pentru ieșirea imediată din criză. Știm deja că lucrurile nu au decurs conform acestui scenariu, de altfel complet implauzibil de la bun început. Nu se poate vorbi de o revenire economică reală decât începând cu 2015, abia la 4 ani după adoptarea noii legislații. Piața muncii nu s-a apropiat de nivelul anului 2008 decât în 2017, pe fondul unei creșteri economice accelerate care are de-a face nu cu legislația muncii aflată în vigoare, ci, mai întâi, cu dinamica relațiilor economice externe — dezvoltarea din ultimii ani a industriei prelucrătoare și a sectoarelor cheie cum este IT-ul se bazează covârșitor pe investiții străine și depinde de cererea în creștere de pe piețele externe. În al doilea rând, guvernele conduse de PSD au adoptat o politică fiscală expansionistă, combinând relaxarea fiscală cu creșterea salariilor — a salariului minim și, mai nou, a salariilor în sectorul bugetar mai general vorbind. În acest mix mai intră și alte elemente, cum ar fi creditarea foarte ieftină ca urmare menținerii unor dobânzi foarte scăzute — piața imobiliară în orașe precum Cluj a explodat în ultimii ani, iar cea din București a intrat din nou într-o fază de creștere accelerată. Avem apoi devalorizarea importantă a leului de la sfârșitul lui 2008, care a avut un impact pozitiv asupra competitivității externe, lucru vizibil doar pe termen mediu și lung. În fine, sunt mulți factori care trebuie luați în considerare în evaluarea traiectoriei macroeconomice a României din ultimii ani. Legislația muncii nu se numără însă printre aceștia, sau cel puțin ar trebui să stea în coada listei. Ba chiar din contră, se poate argumenta că pe termen lung adoptarea unei legislații net defavorabile lucrătorilor și care a diminuat masiv rolul organizării și negocierilor colective poate contribui la adâncirea unor dezechilibre macro deja foarte vizibile în prezent: distribuția veniturilor neobișnuit de nefavorabilă pentru lucrători (și neobișnuit de favorabilă capitalului), vulnerabilități demografice, lipsa cronică de forță de muncă în unele regiuni și sectoare de activitate. Deci nu poate fi vorba ca legislația muncii să fi scos România din criză sau să fi înscris-o pe traiectoria economică din prezent. În schimb, este cel mai probabil cazul că reprezentanții mediului de afaceri din alte țări (Bulgaria, dar nu numai) să forțeze adoptarea unor legislații favorabile lor, folosindu-se de cazul României. Probabil s-a mai încercat și se încearcă lucruri similare și în alte țări. Trebuie să avem totuși în vedere că creșterea economică nu înseamnă neapărat creșterea bunăstării, sau cel puțin nu pentru majoritatea populației. În România, evoluția macroeconomică pozitivă din ultimii a venit la pachet cu accentuarea inegalităților — deopotrivă între capital și muncă și între lucrătorii cu venituri mici și cei cu venituri mari —, precarizarea din ce în ce mai accentuată a muncii și a statutului lucrătorilor pe piața muncii, accentuarea dependenței de avantajul competitiv al forței de muncă ieftine, reluarea emigrației masive, un grad de îndatorare a populației din ce în ce mai mare împreună cu creșterea prețurilor imobiliare deja foarte mari pentru oamenii de rând, adâncirea accelerată a decalajelor de dezvoltare socio-economică între regiuni, declinul accentuat al serviciilor publice (educație, sănătate, infrastructură, dar nu numai) și multe altele care nu pot fi asociate nici cu creșterea bunăstării, nici cu costurile temporare necesare atingerii unor obiective pe termen lung (cum se spunea deunăzi despre austeritate). Bineînțeles, toate acestea reprezintă într-o bună măsură simple reluări ale unor evoluții aflate în plin avânt înainte de izbucnirea crizei în 2009. Politicile anti-criză din perioada 2010-2011 — printre care s-a numărat și adoptarea unui nou cadru de reglementare a relațiilor de muncă — nu au vizat eliminarea sau măcar încetinirea acestor tendințe structurale ale economiei României, ci au pus bazele accentuării lor odată cu ieșirea din criză.
Zece ani după intrarea în UE România înregistrează o creștere mare a PIB-ului pe cap de locuitor după paritatea puterii de cumpărare, începând de la 41% din nivelul mediu pentru UE în 2007 și ajungând la 59% din nivelul mediu pentru UE în 2016. După datele statistice prezentate de dvs. în toamnă aceasta România este liderul în creșterea salariilor din UE. În același timp după datele actuale peste 32% din cei ocupați cu norma întreagă de munca lucrează pentru salariul minim. Acest procent probabil va crește adițional, după ridicarea salariului minim la 1900 de lei de la 1 ianuarie 2018. Cum se explică aceste informații contradictorii? Cum se distribuie creșterea economică excelentă din România în rândul populației și cum influențează veniturile diversele pături sociale?
Din nou, indicatorii agregați precum PIB (total sau per capita) nu indică neapărat o creștere generalizată a bunăstării, chiar dacă acest lucru e luat ca atare. General vorbind, există o corelație empirică între PIB per capita și gradul de bunăstare, însă acest lucru nu este valabil în mod automat, în orice condiții. Măsura în care creșterea PIB se traduce în creșterea bunăstării populației depinde de mulți alți factori, printre care dinamica inegalităților de venit și de nivel de trai sau evoluția serviciilor publice. Nu putem vorbi de bunăstare când de creșterea economică beneficiază în principal o minoritate sau când aceasta vine la pachet cu destructurarea accentuată a serviciilor publice.
În ce privește salariile, da, în medie în România salariile au crescut mai mult în ultimii ani decât în țările din Europa Occidentală, însă acest lucru e valabil pentru mai toate țările din Europa Centrală și de Est. Chiar dacă acest fapt e îmbucurător, trebuie să avem în vedere câteva aspecte importante. Mai întâi, dinamica procentuală nu spune mare lucru atunci când avem de-a face cu puncte de plecare foarte diferite. O creștere de 80% a salariului minim în România din 2011 până în prezent poate părea spectaculoasă, însă dacă vorbim de doar 125 de euro brut în plus pe lună. Dacă luăm, spre exemplu, cazul Luxemburgului, care are cel mai ridicat nivel de salarizare din Uniunea Europeană, salariul mediu a crescut cu numai 4% între 2014 și 2016, însă acest 4% înseamnă aproximativ 160 de euro pe lună în plus (în doar 3 ani, față de 7). Deci decalajele de salarizare între Vest și Est pot chiar să crească, în ciuda evoluției aparent mult mai pozitive în Est. Din moment ce baza de la care se pleacă în țări ca România este foarte joasă, evoluțiile procentuale pot fi înșelătoare. Chiar și cu o rată anuală ridicată de creștere a salariilor (să spunem 6% pe an, în medie), României iar lua câteva decenii să recupereze decalajele imense față de țări ca Franța, chiar și în scenariul unei creșteri foarte reduse a salariilor de acolo (să zicem, 1% pe an). În ce privește puterea de cumpărare, lucrurile par într-adevăr să stea ceva mai bine, însă nu cu mult.
Scenariul menținerii ritmului de creștere a salariilor din ultimii ani este însă destul de implauzibil, mai ales pe termen lung. România nu își poate menține pe termen lung statutul de locație „low cost” pentru capitalul străin (și — de ce nu? — și pentru cel autohton) crescând totodată salariile într-un ritm accentuat. În prezent, decalajele în termeni de costuri sunt suficient de mari încât să permită continuarea creșterilor salariale fără amenințarea avantajului competitiv al costurilor reduse, însă acest lucru nu poate fi valabil pe termen lung. De aici și discuțiile despre „capcana venitului mediu”, înspre care România s-ar părea că se îndreaptă. Soluția vehiculată — trecerea la producția de bunuri și servicii complexe, cu valoare adăugată mare, mai puțin sensibile la variațiile costurilor de producție — pare în momentul de față cu totul imposibilă, pentru simplul fapt că ar presupune în mod necesar inversarea tendințelor actuale de accentuare a inegalităților și șubrezire a serviciilor publice.
Combinația paradoxală de creștere accentuată a salariilor și încercare de menținere cu orice preț a avantajului competitiv al forței de muncă ieftine este cât se poate de evidentă în cazul salariului minim. Cum am spus deja, salariul minim a înregistrat o evoluție aparent spectaculoasă în ultima jumătate de deceniu, lucru pe care l-au resimțit în mod evident mai ales salariații remunerați la acest nivel. Creșterea salariului minim nu a antrenat însă o creștere într-o măsură similară a salariilor aflate sub medie, care fie au stagnat, fie au crescut foarte puțin. Drept consecință, numărul salariaților remunerați cu salariul minim a crescut de la sub 10% în 2011 la aproximativ o treime în prezent. Atât angajatorii privați, cât și statul au încercat să amortizeze impactul creșterii salariului minim prin comprimarea (sau chiar eliminarea de jure sau de facto a) grilelor de salarizare. În plus, relaxarea fiscală din ultimii ani a avut drept țintă amortizarea acestui impact. Conform unei analize BNR, spre exemplu, reducerea cu 5 puncte procentuale a CAS la angajator la sfârșitul lui 2014 a compensat pe deplin creșterile salariului minim din 2014-2015, ducând chiar la o reducere a costurilor totale pentru angajatori în majoritatea sectoarelor de activitate. Rămâne de văzut pentru cât timp va mai putea fi menținută această echilibristică. Revenind la impactul distributiv al creșterii salariului minim, aceasta nu a contribuit decât cel mult la stoparea — temporară sau nu, rămâne de văzut — tendinței foarte puternice de distribuire a veniturilor din ce în ce mai în favoarea capitalului și în defavoarea lucrătorilor. Trebuie remarcat că creșterea vertiginoasă a numărului de salariați remunerați cu salariul minim odată cu creșterea acestuia este probabil cea mai importantă și mai vizibilă consecință a destructurării organizării lucrătorilor și negocierilor colective din ultimii ani. Contractul colectiv de muncă la nivel național și contractele colective de muncă la nivel de sector conțineau niște „coeficienți de salarizare”, care creșteau salariile în funcție de calificările necesare posturilor de lucru, având ca bază salariul minim; funcționau, deci, ca grile de salarizare care se aplicau din oficiu (presupunând, bineînțeles, că respectivele contracte erau respectate, ceea ce nu era tot timpul cazul). În fine, ne putem într-adevăr aștepta la o creștere a numărului de salariați remunerați cu salariul minim odată cu creșterea salariului minim la 1900 de lei brut — din nou, o creștere aparent spectaculoasă, care ar fi însă mult mai modestă dacă nu ar include creșterea masivă a contribuțiilor de asigurări sociale plătite de angajați.
România este considerată de experții business-ului bulgăresc un model de urmat al cărui elemente ca atragerea investițiilor străine, competența instituțiilor financiare și cursul flexibil al monedei naționale (lipsa unui consiliu monetar) duc la o dezvoltare economică avansată. Oare aceste elemente sunt cele mai semnificative când vine vorba de modelul economic românesc? Cum politica de stimulare a consumului intern prin scăderea TVA-ului pentru hrană și prin scăderea taxelor în general – o politica respinsă de experții Băncii Naționale a României, influențează creșterea economică? Ce rol joacă cursul leului românesc pentru dezvoltarea economică, având in vedere faptul că el a fost ținut de BNR timp de câțiva ani relativ constant în paritate cu euro și că moneda s-a devalorizat abia în toamna aceasta?
Insist din nou că nu putem discuta de „dezvoltare economică avansată” în cazul României, sau cel puțin nu în sensul de creștere generalizată a bunăstării și progres al societății ca ansamblu, dincolo de evoluția pozitivă a unor indicatori macroeconomici. Investițiile străine directe atrase de România caută mai ales forță de muncă ieftină, impactul socioeconomic al acestora fiind relativ limitat, mai ales în comparație cu așteptările și promisiunile vehiculate de guvernanți și de mediul de afaceri. Un exemplu foarte la îndemână este cel al marotei „creării locurilor de muncă”: într-adevăr, numărul de locuri de muncă a crescut semnificativ în ultima perioadă, însă nu există practic nici o preocupare pentru calitatea acestor locuri de muncă, fenomenul precarizării muncii (în care putem include și creșterea numărului de salariați remunerați cu salariul minim) nu pare să ridice nici un semn de întrebare. În ce privește „competența instituțiilor financiare”, să nu uităm că, după cum a arătat Cornel Ban, principalul canal de propagare a crizei în România a fost cel financiar-bancar, criza arătând, printre altele, și riscurile unui sistem bancar deținut aproape în întregime de capitalul străin (analizele recente ale BNR arată totuși că multe dintre problemele structurale ale sistemului bancar au fost fie reduse, fie eliminate între timp). Apoi, cum am spus deja, creditarea capătă din nou avânt odată cu revenirea economică din ultimii ani; în cazul deloc improbabil al unei creșteri semnificative a dobânzilor la creditele imobiliare (care sunt predominant cu dobândă variabilă), spre exemplu, situația se poate înrăutăți rapid. În situația izbucnirii unei crize, spațiul de manevră al BNR va fi limitat, dobânzile fiind deja foarte mici. În ce privește cursul de schimb, nu este deloc clar ce se va întâmpla pe termen mediu. Într-adevăr, BNR a anunțat recent că va adopta o politică ceva mai „flexibilă” în ce privește cursul de schimb, însă deocamdată nu e clar în ce măsură vom putea vorbi de o devalorizare treptată a leului față de euro. Devalorizarea din toamnă este totuși relativ nesemnificativă (după 2008 s-au mai înregistrat valori de 4,6 lei / euro) și nu se compară cu devalorizările masive din trecut (din nou, cea mai recentă asemenea devalorizare a avut loc în 2008). Desigur, este posibil ca o devalorizare susținută a leului să amortizeze impactul creșterilor salariale pentru investitorii străini și pentru exportatori mai general vorbind, însă acest lucru ar anula o bună parte din efectele pozitive ale acestor creșteri salariale asupra puterii de cumpărare a populației, din moment ce o foarte mare parte din bunurile și serviciile pentru populație sunt fie importate, fie tranzacționate în euro (tranzacțiile imobiliare, spre exemplu, sau serviciile de telefonie mobilă). Pe de altă parte, menținerea nivelului consumului în contextul devalorizării leului ar duce la adâncirea deficitului balanței comerciale — exact lucrul împotriva căruia avertizează BNR. În fine, cred ca e prematur să vorbim despre o asemenea schimbare de politică.
În ce măsură modelul economic aplicat în România și Bulgaria, legat de taxele directe reduse, veniturile relativ mici și protecția muncii scăzută, ar putea duce la depășirea distanței în standardul de viață între țările noastre și alte țări din UE? Oare avem nevoie de o alternativă a acestui model și care ar putea fi ea?
Am răspuns deja mai sus. În cel mai bun caz, vom avea de-a face cu acea „capcană a venitului mediu”, în care deopotrivă creșterea economică și cea a bunăstării vor fi limitate de imposibilitatea de a depăși modelul de dezvoltare bazat pe costul redus al forței de muncă, plafonându-se astfel la un nivel „mediu”. Momentan, nu poate fi vorba de reducerea semnificativă a decalajelor de dezvoltare între țări ca România și Bulgaria și țările occidentale. Desigur, poate avea loc o anumită reducere, însă nu foarte importantă și nu în mod susținut și pe termen lung. O alternativă este cea vehiculată relativ frecvent: trecerea la politici „dezvoltaționiste”, care să vizeze mai ales transformarea structurală a economiei în vederea producerii de bunuri și servicii cu valoare adăugată mare, mai puțin sensibilă la variațiile de cost și din care să rezulte venituri mai mari pentru lucrători și încasări mai mari la bugetul de stat, în combinație cu o distribuție mai echitabilă a veniturilor între capital și muncă precum și în ansamblul populației, cu servicii publice funcționale, cuprinzătoare și disponibile pentru cât mai mulți oameni etc. Povestea e bine-cunoscută. În ce măsură este un asemenea scenariu viabil din punct de vedere politic în contextul de față este însă cel puțin neclar. Dacă ne uităm un pic în jur, pare chiar ușor utopic.
O a doua alternativă, iarăși foarte vehiculată, este alunecarea spre un „populism” de dreapta care devine din ce în ce mai vizibil în Europa și în lume mai general. Ar fi vorba de o așa-zisă „democrație iliberală” unde guvernarea este în mare parte ruptă de cetățeni, drepturile civice sunt limitate, naționalismul (împreună cu xenofobia, rasismul etc.) domină neîngrădit spațiul public ș.a.m.d. Nu este vorba de o alternativă propriu-zisă, desigur, din moment ce ne aflăm de fapt într-o asemenea situație de aproape un deceniu, chiar dacă la suprafață România pare excepțională din punctul acesta de vedere. Ruptura dintre cetățeni și „clasa politică” este cât se poate de evidentă și în România, iar discursul antidemocratic domină fără discuție spațiul public, fiind larg împărtășit în rândul partidelor politice (noi sau vechi) și chiar și în rândul așa-zisei societăți civile.
Există, desigur, și o a treia alternativă, a unei stângi ceva mai radicale, însă din punct de vedere politic pare atât de irelevantă astăzi încât aducerea ei în discuție pare că nu s-ar putea face decât, ipocrit, de amorul artei. Politic vorbind, așadar, lucrurile par să fie destul de clare, probabilitatea să avem parte de vreo surpriză de proporții fiind extrem de redusă (momentul surprizelor oarecum importante s-a consumat cel mai probabil cu USR). Dată fiind direcția în care merg lucrurile din punct de vedere economic și social, această aparentă stabilitate politică ascunde însă o incertitudine majoră.
Citeşte şi în limba engleză!
Citeşte şi în limba bulgară!
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
