Tot mai mulți intelectuali români își declară deschis simpatia față de epoca medievală. Între timp societatea se devine tot mai feodală
Gelu Sabău
Acest articol a fost publicat pe 9 noiembrie 2018 pe secţia românească a site-ului Baricada.
După referendumul organizat la data de 7 octombrie a. c., un fenomen oarecum inedit a ieșit la suprafață în spațiul public. Tot mai mulți intelectuali își declară deschis simpatia față de epoca Evului Mediu. Desigur, acești intelectuali se află printre cei care au susținut în mod activ referendumul pentru familie, iar gestul lor este întrucâtva explicabil. Atribuindu-li-se în timpul campaniei, în mod peiorativ, eticheta de „medievali”, domniile lor au simțit nevoia să răspundă și să treacă la ofensivă. Și au făcut-o printr-un subtil exercițiu de PR. Dacă tot ne spune lumea „medievali”, haideți să aratăm care sunt minunățiile aceleii epoci, că Evul Mediu nu este deloc o epocă întunecoasă, așa cum am fost învățați la școală, pe urmele Iluminismului, ci este o epocă în care regăsim creații extraordinare ale geniului uman, din domeniul gândirii, al artei, al arhitecturii, al expresiei poetice etc. Așa se face că Sever Voinescu a scris un articol intitulat „Mai bine medieval decât recent”, iar Adrian Papahagi împreună cu Mihail Neamțu au organizat o dezbatere on-line în care discută despre „Cât de întunecat este Evul Mediu?” Atât articolul cât și interviul au rolul, după cum am spus, de a înlătura clișeele pe care le moștenim cu privire la această epocă.
Desigur, fascinația pentru Evul Mediu nu are și nici nu poate avea nimic rău în sine. Există, atât în România cât și în Occident, specialiști extraordinari ai lumii medievale, fascinați cu siguranță de această lume, și care cu multă răbdare, trudă și migală, ne aduc la lumină din minuățiile creației geniului uman din acea epocă. Căci, așa cum au spus și autorii sus citați, lumea medievală nu este deloc una întunecată, iar dacă avem puțină pasiune pentru trecut și puțină răbdare pentru a pătrunde în acel univers, descoperim cu siguranță lucruri fascinante. Ceea ce mi se pare însă discutabil este faptul de a propune lumii de azi, drept viabile, valori sociale ale lumii medievale. Iar atunci când acest fapt nu este propus în mod explicit, el transpare totuși în gândirea celor care promovează acest tip de discurs.
Spre exemplu, domnul Adrian Papahagi face afirmații de genul: „Nu invocați „dreptul” la asistență socială, la locuință, la un loc de muncă: acestea sunt posibilități, nu drepturi, cum cred socialiștii”. Așadar, dreptul la muncă sau la locuință nu sunt nicidecum „drepturi”, ci mai degrabă mofturi socialiste! Sigur, lăsând aici la o parte distincția scolastică, între drepturile negative (la viață, libertate etc.) și drepturile pozitive (muncă, educație, sănătate etc.), esențială pentru modernitate, este perfect adevărat că în lumea medievală nu exista nicăieri o legislație care să prevadă explicit „dreptul la muncă” sau „asistență socială”. La fel de adevărat este că aceste drepturi au devenit, după sute de ani de progres economic și social, un principiu constitutiv al lumii moderne. Este banal faptul că azi ierarhizăm societățile în măsura în care sunt capabile să asigure astfel de drepturi pozitive: muncă, educație, sănătate etc. Lăsăm la o parte faptul că pentru dl. Papahagi sunt doar niște mofturi socialiste! Oare ce ar spune domnia sa, dacă cineva i-ar retrage „posibilitatea” de a mai preda la Universitatea „Babes Bolyai”, considerând-o un „moft”, și l-ar da afară? Ar face atunci recurs la legislația statului român care-i apără dreptul la muncă, sau ar fi coerent cu opțiunile sale valorice și ar considera că doar socialiștii sunt capabili de asemenea gesturi deplasate?
Apoi, domnia sa mai afirmă, în aceeași gamă, cu trimitere în subtext tot către socialiștii diabolici care au pervertit lumea prezentă, că solidaritatea socială este un capriciu și că oamenii avuți trebuie lăsați să-și manifeste generozitatea. „Nimeni nu ne poate obliga să fim solidar cu alții, nici pe alții să fie solidari cu noi. Societatea ne poate obliga să fim corecți, nu solidari. Să ne judece Dumnezeu pe fiecare, nu statul, pentru cât am fost de generoși!” Statul nu are așadar dreptul de a interveni și impune politici sociale, deoarece a interveni asupra proprietății este un abuz! Evident, discursul este cu referire la statul modern, care prin intermediul pârghiilor fiscale pune la punct politici redistributive, astfel încât să asigure acel principiu, esențial pentru lumea modernă, al egalității de șanse. Desigur, știm că în lumea Evulului Mediu țăranul era dependent de latifundiar și că nu exista nici o politică a statului prin care să fie asigurată o minimă coeziune socială. Exista în schimb un pact social, prin care aristocratul îi asigura paza țăranului și, în schimb, acesta presta munci agricole în folosul landlord-ului. Personal, consider totuși că mecanismele de protecție socială instituite de statul modern sunt un progres enorm față de lumea medievală, ca să nu spun că ele sunt o necesitate, în condițiile prăbușirii mecanismelor sociale ale lumii medievale. Iar această prăbușire se produce în mare măsură tocmai din cauza ascensiunii capitalismului, capitalism pe care dl. Papahagi îl vede, tot în spirit medieval, ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu! Dar totuși, dacă dl. Papahagi consideră că în epoca noastră „solidaritatea nu poate fi obligatorie”, nu mai bine reînviem epoca iobăgiei, așa cum exista ea în Evul Mediu întârziat românesc? În acest fel, fiecare proprietar are ocazia să facă dovada mărinimiei personale și a generozității, iar la final, Dumnezeu va fi cu siguranță cel care îl va răsplăti pe fiecare după cum se i cuvine! Facă-se voia Lui!
M-am hotărât să scriu acest scurt articol, nu numai pentru că domnul A. Papahagi răspândește astfel de panseuri clișeistice în spațiul public (care dovedesc, în ciuda erudiției, limitele gândirii domniei sale), ci deoarece consider că astfel de exprimări frugale ale gândului vin în contextul în care societatea înaintează exact pe drumul descris și deschis de dl. Papahagi. Mai precis, consider că societatea românească a intrat, în ultimii 20-30 de ani, într-un profund proces de demodrenizare, care se manifestă sub diferite forme.
Apariția disprețului pentru tot ce este public, mergând de la simboluri până la formele de proprietate. Așa se face că o clădire a unei importante instituții publice, precum Muzeul Literaturii Române din București a fost retrocedată foștilor proprietari! Un abuz care nu a putut fi oprit. Iar exemplul nu este unic. Astfel de exemple se regăsesc în fiecare județ al țării. Pe lângă disprețul față de proprietatea publică, pe fondul unei legi a retrocedării prost scrise, au apărut și enorm de multe abuzuri. Apoi, de asemenea, legea retrocedării a produs și fărâmițarea terenurilor agricole și întoarcerea țăranului român, la propriu, în Evul Mediu. În loc să fi păstrat formele de exploatare agricole existente în anii 90 (din simplul motiv că erau mai eficiente), în timp ce forma de proprietate s-a schimbat, pământul a fost retrocedat țăranilor în vechile amplasamente. Ceea ce a urmat a fost ușor de prevăzut: după o perioadă de entuziasm, suficient de lungă încât oamenii să realizeze că totuși nu mai poți face agricultură cu calul în secolul XXI, mulți proprietari și-au vândut terenurile sau le-au abandonat la propriu. Lumea rurală a ajuns îmbătrânită și pe jumătate depopulată, căci tinerii n-au mai vrut să se întoarcă în lumea medievală a valorilor autentice, ci au prefereat bunăstarea și confortul epocii prezente! Numai că pe alte plaiuri.
Pentru mulți dintre concetățenii noștri din ziua de azi, egalitatea de șanse a devenit un moft, la propriu, exact așa cum ne propovăduiește dl. Papahagi. Pentru că proprietatea este sfântă, doar cei cu bani își permit accesul la educație sau la servicii sanitare de calitate. Statisticile o arată, copiii din mediul rural (care sunt și zonele cele mai sărace din România) au șanse infime să studieze la o facultate (procentul este undeva în jurul a 2%). De asemenea, fiecare dintre noi știm ce servicii sanitare poate primi o persoană în baza asigurării medicale, dacă nu are bani pentru o clinică privată sau pentru o „atenție” oferită medicului. Și peste toate acestea, merită să adăugăm, în România ultimilor 20 de ani societatea s-a transformat în mod profund, diverse categorii profesionale și caste sociale, căpătându-și privilegii, fiecare după posibilități. Toată lumea știe de pensiile și salariile speciale, care nu sunt altceva decât forme de ale unor privilegii acordate în mod legal. Ele s-au obținut de-a lungul timpului, sub privirea blândă și mută a românilor. Evident, în momentul în care ideile de interes public sau echitate socială dispar, fiecare se consideră îndreptățit să obțină cât mai mult din tortul social. Și o face. Privilegiul devine legitim. Se transformă în merit.
Desigur, toate aceste transformări sociale recente nu s-au produs din cauza fascinației domnilor de mai sus pentru valorile lumii medievale. Ele s-au produs în principal din cauza imposibilității societății de a asigura o tranziție echilibrată, sub presiunea crescândă a procesului de liberalizare și a nevoii de acumulare primitivă de capital. Iar o altă cauză a fost, desigur, corupția. Numai că dacă stăm puțin în cumpănă, conștientizăm că, la rândul ei, corupția nu este decât efectul suprapunerii dintre două lumi: lumea tradițională, cu valorile ei (familie, legături de sânge, comunitate etc.) și lumea modernă cu valorile ei (interese, calcul rațional, negociere etc). (Distincția clasică a lui Ferdinand Tönnies, dintre comunitate și societate, este încă operantă în acest caz[1]). Așa se face că în fruntea instituțiilor statului român au ajuns la un moment dat oameni cu o mentalitate profund medievală, care, în loc să administreze acele instituții după principiile unei societăți moderne, le tratau precum își trata un landlord medieval propria feudă: după bunul plac. Nu degeaba denumirea de baroni locali a devenit o etichetă populară pentru definirea acestui fenomen. Desigur, față de astfel de observații, intelectualii de mai sus nu pot decât să se dezică (sunt de altfel recunoscuți pentru lupta împotriva corupției). Asta este perfect adevărat, numai că o dată ce pledezi pentru valorile unei lumi, fie ea și apuse, este bine să te gândești și la felul în care pot arăta acele valori în lumea în care trăiești azi. Căci, potentații noștri locali nu sunt altceva decât persoane cu mentalități medievale, total inadecvați însă, tocmai pentru că sunt nevoiți să acționeze într-o lume modernă.
Spre final, aș avea o mică observație. Fascinația pentru lumea Evului Mediu nu este nouă în România. Ea s-a manifestat printre conservatorii români, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Nicolae Iorga sau Nae Ionescu sunt doar doi intelectuali cunoscuți, cu repulsie față de modernitate și fascinație pentru lumea medievală. Numai că față de conservatorii zilelor noastre, cei de acum 100 de ani aveau capacitatea de a-și duce până la capăt consecințele propriei lor gândiri: manifestau oroare nu numai față de Revoluția Franceză, ci și față de Mișcarea Pașoptistă de la noi! I-aș întreba pe conservatorii de azi dacă au curajul înaintașilor lor: își permit să fie consecvenți cu propriile lor premize și să demoleze Pașoptismul românesc?
Altfel, desigur, fascinația pentru iraționalism și pentru valori medievale era greu de înțeles și în perioada interbelică, în condițiile în care societatea românească nu împlinise proiectul Iluminist și era încă, în mare măsură, bine instalată într-un profund Ev Mediu social. Un intelectual al epocii o remarca foarte bine: „Ceea ce lipseşte poporului nostru sunt libertatea, şoselele, dreptatea şi curăţenia străzilor. Ne trebuiesc câţiva oameni de caracter şi câteva mii de water-closete sistematice. De atitudini literare, delicioase în subiectivismul lor capricios şi picant, ne putem dispensa la urma urmei.”[2] Și azi avem nevoie exact de aceleași lucruri! De „valorile medievale” ne putem dispensa la o adică. Ba, mai mult, aș spune, nici nu ar fi rău să o facem. În condițiile în care supunerea necondiționată, ascultarea față de autorități, incapacitatea de a dialoga etc. sunt atitudini de departe dominante în societatea noastră, este chiar necesar să o facem. Poate n-ar fi rău ca acum, la 170 de ani de la începutul proiectului modern în România, să ne propunem să-l ducem totuși la capăt. De aceea cred că pledoaria pentru interesul general, pentru libertate, pentru dreptate, pentru egalitatea de șanse, pentru echitate socială, etc. este mai importantă acum decât oricând.
Citeşte în limba bulgară!
1 F. Tönnies, Comunitate și societate, trad. de Mihaela Cristina Pârvu, Editura Beladi, Craiova, 2016.
2 M. Ralea, „Misiunea unei generații”, Viața Românească, nr. 1, 1928.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
