Cosmin Creţu: Cultura sparge orice fel de graniţă

Interviu cu directorul teatrului din Giurgiu despre misiunea socială a teatrului în zona de periferie, despre colaborările internaţionale ale teatrului care au contribuit la deschiderea către Opera din Ruse, și despre practica şi filosofia managementului cultural din România

Smaranda Şchiopu

Vladimir Mitev

Cosmin Crețu, directorul teatrului Tudor Vianu din Giurgiu, provine dintr-o familie de actori și a terminat Academia de Teatru și Film (azi UNATC) în 1995. A urmat cursuri postuniversitare în comunicare, la SNSPA și urmează să obțină și doctoratul în teatru. A lucrat atât în teatrul din Giurgiu, dar și în București la Teatrul Masca. În primăvara lui 2019 și-a început cel de-al treilea mandat de director în Giurgiu, unde a avut multiple montări și ca regizor. Un caracter energic, Cosmin Crețu a creat în Giurgiu un teatru tânăr, dinamic, îndrăgit de giurgiuveni. 

Se știe că Teatrul din Giurgiu are inițiative cu un caracter social – în calitate de director organizați discuții, o școală de teatru, etc. Ce ne puteți povesti despre aceste realizări? 

Eu consider că tot ceea ce facem, începând cu politicienii și continuând cu managerii instituțiilor de stat, trebuie să aibă o componentă socială. Dacă uităm pentru cine lucrăm, avem o problemă mare de tot. Și din păcate, uneori, mai ales în domeniul artistic, cultural, oamenii au tendința să se izoleze într-un turn de fildeș și să presteze pentru ei, pentru sufletul lor. Dar politicile instituției trebuie gândite în conformitate cu cerințele societății. 

 Când am venit aici director, am găsit o situație cu care eu nu mă puteam mulțumi – se jucau uneori și câte trei spectacole pe lună. Azi am ajuns să avem câte cinci spectacole pe săptămână. În ultima lună am avut patru premiere, N/O iubeam (după Anna Gavalda) în regia Antonellei Cornici de la Iași, Lecția lui Eugen Ionescu – un proiect făcut în colaborare cu UNATC, o comedie bulevardieră montată de dl. Mihai Panaitescu, directorul Teatrului de Artă din Deva (Ce vrăji a mai făcut soția mea?) , și un spectacol pentru copii (Fabrica de povești), montat de unul dintre actorii noștri. Vreau să-mi împing actorii spre a monta. Așa cum fiecare soldat are în raniță bastonul de mareșal, așa cred că fiecare actor are în raniță bastonul de regizor și atunci vreau să le dau această posibilitate. 

Așadar, nu puteam să mă împac cu ideea de trei spectacole pe lună și eram conștient că singura variantă de creștere a apetitului publicului pentru teatru trebuia să fie o variantă naturală, altminteri nu era una sănătoasă. Și atunci, inspirat de Teatru Masca, m-am gândit să scot spectacolele în stradă și am jucat în stradă o vară întreagă, iar oamenii s-au obișnuit ușor-ușor cu fețele actorilor și, de curiozitate, au început să vină la teatru. Nu ne-am oprit acolo, mi-am luat actorii și am început să mergem în licee la orele de dirigenție, am mers din clasă în clasă și am stat de vorbă cu elevii din licee. Și am ales, cu actorii, să nu le spunem adevărul despre neajunsurile statutului de actor, sau ale artei în România, scopul nostru era să-i îndrăgostim de teatru. Și le-am vorbit cât am putut de frumos, i-am fascinat, am pornit cursurile școlii de teatru, iar acum suntem în al patrulea an de funcționare.  

În clipa în care uiți pentru cine lucrezi, mai ales când ești o instituție de stat, ai o problemă. Până la urmă noi suntem susținuți financiar de fiecare om care trece pe stradă. Noi avem o datorie în sensul ăsta; nu toți giurgiuvenii vin la teatru, dar toți giurgiuvenii, prin taxele și impozitele pe care le plătesc, își contribuie la bunul mers al acestei instituții. Prin urmare, eu trebuie să mă gândesc la ei atunci când fac strategia repertorială și când mă gândesc la titlurile pe care o să le propun, cât și atunci când decidem să jucăm pe stradă sau când jucăm gratuit pentru copiii din spitale, pentru bătrânii din căminele de bătrâni sau pentru cei din penitenciare. 

Cum alegeți piesele în așa fel încât să fie pe placul publicului, prin ce metode vă cunoașteți publicul? 

Sunt câteva principii după care mă ghidez: în primul rând este o caracteristică a instituției noastre, noi suntem un teatru de proiecte. În România există patru teatre de proiecte, Metropolis în București, Buzău, Deva și Giurgiu. Metropolisul are o plajă largă de public, Buzăul nu produce spectacole, ei doar le achiziționează și se joacă acolo. Și atunci mai rămân două, Deva și Giurgiu. Un astfel de teatru nu poate reuni o trupă de realizatori decât în cadrul unui proiect, care are un număr determinat de reprezentații. Întrebarea mea a fost cum să fac să nu mă transform într-un Buzău, doar să cumpăr spectacole, ci dimpotrivă, să le și produc, pentru că mi-am dat seama că dacă nu le produc, într-o zi publicul se va  sătura și va alege să meargă la București. Trebuia să fac în așa fel încât să am o trupă de actori care să fie îndrăgită de public; pe de altă parte, eram conștient de faptul că un spectacol de valoare are nevoie de actori de valoare – din păcate în România (dar și în Bulgaria) valoarea și notorietatea încep să se confunde, și atunci am zis că e bine să creezi propria dimensiune. Și azi pot să vin să vă spun că avem o trupă, cu un nucleu dur, jucând aici de trei – patru stagiuni, pe care nu îi plătesc cu salariu pentru că nu am dreptul, dar care sunt fideli acestei instituții și care reușesc să reprezinte cea mai tânără echipă de teatru de stat din România, cu media de vârstă sub 30 de ani. Și în acest fel am început să ne facem ușor-ușor vizibili. 

În cea de-a doua privință, am constatat că publicul local își dorește să fie surprins; am încercat să nu venim de două ori cu propuneri similare. Grație producțiilor TV atât de previzibile, oamenii și-au îndreptat atenția către teatru. Am și fixurile mele – de exemplu, nu va urca pe scenă atâta timp cât sunt eu director, niciun prestator de stand-up comedy, pentru că nu vreau să lenevesc publicul. Aceasta este forma cea mai de jos a discursului artistic; în timp ce într-un spectacol de teatru există o paletă întreagă, un evantai de semne artistice, de la decor, costume, recuzită, jocul actoricesc care implică pauze, mișcare, care implică relații verbale, non-verbale șamd, în stand-up nu există nimic din toate acestea. E o formă de fast-food, dacă vrei. 

Pe de altă parte, eu la rândul meu am fost surprins de publicul local; spre exemplu, această instituție a luat naștere în 1981, când Nicolae Ceaușescu a dorit să egaleze decalajul între Ruse și Giurgiu și s-a hotărât să facă aici județ, iar Giurgiu reședință de județ – ceea ce nici în zilele noastre nu are neapărat potențial să fie, din niciun punct de vedere al unei reședințe de județ. Și printre multe alte demersuri, a adus defunctul teatru “Ion Vasilescu” de la București la Giurgiu. Actorii respectivi erau deja considerați ca aparținând unui teatru regional, mai jucau la Buftea, mai jucau la Giurgiu, dar de atunci s-au trezit cu arme și bagaje mutați în Giurgiu. Nu au avut de ales, iar singura lor formă de rezistență a fost să impună că nu se juca niciodată în Giurgiu sâmbătă și duminică, nu se juca decât în timpul săptămânii. Și publicul local s-a obișnuit să nu vină niciodată la teatru sâmbăta și duminica. Când am venit director acum trei ani am vrut să schimb asta și am propus pentru prima dată un spectacol sâmbăta. Lumea s-a uitat la mine cu zâmbet în colțul gurii, dar am promovat extrem de agresiv spectacolele, și au început să vină. Și de trei ani, multe spectacole sunt în weekend. 

Și cum evaluați reacția giurgiuvenilor la aceste spectacole?  

Temele noastre nu sunt exclusiv sociale. Eu cred din toată inima că acești oameni își doresc ceea ce și scrie pe teatru – și pe toate afișele de promovare, “Merg la teatru pentru că mă respect”. Acești oameni își doresc respect, oriunde ar fi, oricine ar fi. Respectă-i, și în momentul când îi respecți n-au cum să nu vadă asta. Am avut o tentativă acum 20 de ani să fac politică – eu cred că am viziuni ușor de stânga, dar n-am nimic cu oamenii care au viziuni de dreapta. Nu mă situez pe poziții antagonice, dar eu cred că un om de cultură nu poate fi decât un om de stânga, pentru că noi creăm pentru cei din exterior, pentru public, așa cum un patron creează pentru o plus – valoare personală. Vedem lucrurile diferit, dar din ambele feluri de a vedea lucrurile, se naște progresul, putem co – exista foarte frumos sub aceeași umbrelă. 

Dar atunci când un om de teatru începe să gândească asemenea unui patron, atunci începe să aibă o problemă, pentru că începe să-l obsedeze plus – valoarea personală și, cu siguranță atunci când un patron începe să gândească prea de stânga începe și el să aibă o problemă, pentru că o să înceapă să-și piardă din banii de buzunar. 

Apropo de patronaj – cum vedeți situația managerului cultural? 

Am avut la un moment dat o discuție cu Carmen Croitoru în care spuneam că trebuie să facem ceva în privința antreprenoriatului cultural, eu cred că trebuie să existe antreprenori culturali prin meserie. Concret. Eu am adus această instituție din Giurgiu aproape de la zero până la un anumit nivel, după care las un manager să se ocupe de ea și s-o ducă mai departe, iar eu mă duc acolo unde e nevoie de mine. Pentru că a porni o afacere în domeniul cultural nu e deloc o glumă, e un demers foarte dur, care are legitățile lui. De  exemplu, în teatru – dacă eu vreau un croitor bun, cel mai bun croitor pe care îl găsesc eu în Giurgiu, nu este automat și un bun croitor de teatru. Pentru că un bun croitor care îmi face mie un costum știe că acel costum trebuie să vină bine pe mine. Un croitor de teatru știe că, eu, cu acel costum trebuie să mă mișc, trebuie să fac anumite gesturi, mișcări largi, ample, și atunci urmărește alte lucruri.  În consecință, managementul cultural e o treabă cu totul specială și da, părerea mea este că va trebui, mai devreme sau mai târziu, ca legiuitorii să se concentreze asupra acestui aspect. Acum, raportându-ne la piramida nevoilor a lui Maslow, societatea noastră nu a ajuns, ca liniște și așezare, pe acea treaptă. Când o să fim din punct de vedere economic, în principal, dar și social, la acel nivel, atunci cu siguranță acest demers se va impune de la sine. 

În afară de faptul că este cel mai tânăr teatru din România, este și un teatru cu deschidere mare spre exterior, cum ar fi Festivalul Internațional al Teatrelor Dunărene – ce pregătiți pentru ediția din această toamnă? Și pe de altă parte ce criterii vă ghidează în colaborările internaționale? 

Apropo de ce spuneam, că îmi doresc ca lucrurile să fie luate pas cu pas, în primul meu mandat mi-am dorit să scot teatrul în țară și în lume. Și am reușit să avem turnee în țară, ceea ce e o realizare dacă ne gândim la toate costurile implicate, transport, diurnă, cazare, chiria spațiului respectiv, care s-ar reflecta într-un preț astronomic. Dar, prin schimburi reciproce, am reușit să mergem în anumite localități, să jucăm acolo, instituțiile să ne găzduiască gratis, să-și vândă propriile bilete și din încasări să ne plătească nouă toate cheltuielile, iar noi i-am așteptat aici și am făcut același lucru. Câștigul financiar a fost zero, dar din punct de vedere al satisfacției artistului și al publicului local, care a putut să vadă și alți creatori de teatru, din altă parte, îmi place să cred că a fost foarte mare, pentru că feedback-ul a fost întotdeauna pozitiv. 

Odată cu acest nou mandat, am propus desființarea Festivalului Teatrelor Dunărene și înființarea a două alte manifestări în locul lui: Caravana Internațională a Teatrelor Mici și Mijlocii, iar în mai 2020 vom avea un festival de regie studențească. Sunt patru facultăți cu care am luat legătura, care au catedră de regie de teatru și vrem să aducem la Giurgiu producțiile acelui an, în cadrul unui festival. De ce am desființat Festivalul Teatrelor Dunărene, foarte drag mie? În primul rând, plaja de selecție era foarte restrânsă; ne adresam de fiecare dată acelorași instituții. Pe de altă parte, Dunărea nu avea nicio legătură în mod real cu festivalul, nici măcar nu jucam pe malul Dunării și nici nu era un festival itinerant, așa cum și l-ar fi dorit tatăl meu, inițiatorul acestui festival, cu ani în urmă. Am încercat, am avut contact cu managerii de instituții, nu s-a putut. Și atunci m-am întrebat, ce ne caracterizează pe noi când ne selectăm spectacolele? Suntem un teatru mediu; în consecință nu avem potențialul financiar să facem din acest festival un festival concurs și nici potențialul financiar să primim niște trupe foarte mari. Atunci să luăm spectacole care nu implică costuri foarte mari și să le selectăm din toată lumea. Acesta este motivul pentru care astăzi ne vizitează colegii din Cracovia, iar luna viitoare o trupă din Franța, din Alones. 

Și totuși ați găsit parteneri foarte interesanți în ultimii ani cu acest festival, Teatrul Tinerilor din Novi Sad….

Da, da, da și ne-au vizitat niște trupe foarte interesante, iar acum deschiderea asta, pentru că nu ne mai îngrădesc limitele geografice, și faptul că putem să mergem spre țări precum Polonia sau Grecia, la care nu ne gândeam până acum, ne acordă niște șanse în plus pe care sper să le valorificăm. 

Și ce căutați în colaboratorii dumneavoastră, cum îi selectați? 

Căutăm în principal trupe cu potențial financiar, și cu o manifestare similară trupei noastre. Când am început să discutăm cu trupe din Grecia, ni s-a oferit Atena. Frumos, dar când văzut cu ce teatru ar trebui să stăm de vorbă, am refuzat. 

Tot pe subiectul relațiilor internaționale, se aude tot mai des despre colaborarea cu Opera din Ruse, care este o instituție foarte serioasă la nivel internațional, nu doar regional sau național. Cum a început această colaborare, ce inițiative va include această colaborare?

Colaborarea noastre cu Ruse a început la București. Când eram la un curs de management cultural, m-am întâlnit cu doamna Felicia Filip, directoarea Operei Comice pentru Copii, căreia i-am propus o colaborare. Spre marea mea surpriză am găsit în doamna Felicia Filip un suflet de om de cultură și de artist. Și cu toate că această colaborare poate nu e un câștig pentru Opera Comică pentru Copii, au acceptat să aducă operă pentru copiii din Giurgiu, iar noi mergem și jucăm spectacole acolo și toată lumea e fericită. Dar, văzînd eu că există apetit pentru acest gen în rândul copiilor, am zis – dar de să nu încerc și cu adulți? Și, tatonînd piața, m-am dus mai întâi la dl. Kyurkchiev (directorului Operei din Ruse, n. redactorului) să-l întreb dacă e de acord să ne facă o vizită și să ne și dea niște costume, pentru că aveam nevoie în acea perioadă, și ei au o magazie foarte mare de costume. Pe de altă parte, asemenea dumneavoastră,  am avut și eu curiozități, m-am întrebat și eu ce e dincolo. Da, este o barieră lingvistică, dar știm engleză, unii dintre noi mai știu și bulgărește, unii dintre ei mai știu și românește, hai să găsim ceea ce ne poate apropia, nu doar ceea ce ne desparte, care până la urmă nu e decât un fir de apă. La vizita celor de la Opera din Ruse, am avut un spectacol de balet care era un compendiu din mai multe spectacole, răspunsul publicului local a fost unul minunat. Și atunci mi-am zis iată că soarte ne surâde, și acum ne pregătim de următoarea vizită care va fi pe la finalul anului, dar și de vizita noastră la Ruse, pentru că urmează să mergem la Opera din Ruse să jucăm Asediul Veneției. Până la urmă, cred că politicul putea să facă mai mult apropo de apropierea celor două țări, dar dacă nu face politicul, hai să facem noi. 

Cum vă raportați la ideea de cultură centrală vs cultură de periferie? 

Există o carte de istoria culturii a lui lui Hendrik van Loon, din care am pescuit o idee care mi-a plăcut foarte tare, cum că arta s-a ținut întotdeauna după sacul cu merinde. Din punct de vedere al potențialului cultural al instituțiilor dintr-o comunitate, întotdeauna lucrurile vor sta relativ similar cu potențialul economic al comunității respective. Noi întotdeauna va trebui să ne bazăm pe niște realități financiare. Acesta a fost motivul pentru care am optat pentru artiști tineri. Sunt la început de drum, doresc să se afirme, iar eu le pun această instituție la dispoziție, pentru această dorință a lor. Dacă, o dată la doi, trei ani, o să dau peste un Silviu Purcărete la tinerețe, care să vină să monteze aici, va fi foarte bine, îmi doresc. Dacă nu, mai căutăm. 

Presupun că nu toate colaborările internaționale sunt de succes, poate mai apar neînțelegeri, probleme – cu ce v-ați confruntat? 

Problemele intervin întotdeauna acolo unde există bariere comunicaționale, iar acestea intervin acolo unde codul comunicațional nu este similar. Noi încercăm de fiecare dată să ne adresăm unor instituții similare nouă, dar am mai și greșit uneori. Sunt schimburi, se muncește pentru a crea o relație solidă cu un partener serios. 

Și cum se dezvoltă colaborarea cu Teatrul din Ruse? 

Colaborarea cu teatrul din Ruse a funcționat perfect până anul trecut – dar noi nu ne putem compara în primul rând din punct de vedere financiar. Din câte știu în Bulgaria legea implică niște încasări la care instituțiile de cultură sunt ținute mult mai drastic decât în România. Eu de exemplu aveam un raport de 1:20 între încasări și banii pe care îi primeam ca buget. În Bulgaria nu e 5%, e o treime, iar asta îi obligă pe manageri la o politică foarte atentă în ceea ce privește selectarea partenerilor. Doi ani am susținut vizita, și o dată le-am întors-o, chiar dacă am făcut-o gratuit. N-am avut nicio pretenție financiară, dar am cerut ca intrarea să fie gratuită pentru români. Apoi am fost invitați la un festival, cu două spectacole de stradă, după care invitațiile au continuat într-o singură direcție. 

Ați avut în octombrie premiera piesei bulgărești „Regatul Femeilor”. Cum s-a ajuns la montarea acestei piese? Cum a fost întâmpinată ea de publicul giurgiuvean?

Piesa lui St. L. Kostov am întâlnit-o cu ocazia festivalului de teatru pe care l-am găzduit anul trecut, în interpretarea minunată a colegilor de la Sava Ognianov. Inițial mi s-a părut extrem de tentantă pentru a sta la baza unui spectacol de exterior, în stagiunea noastră estivală. Mai multe elemente au făcut ca decizia inițială să se modifice și să amânăm ieșirea spectacolului în spațiul liber, așa încât iată-l integrat în repertoriul nostru indoor. Așa cum ne așteptam, Regatul femeilor a fost bine primit de publicul nostru, datorită similitudinilor comportamentale și relaționale în comunitățile patriarhale, comune ambelor țări. A fost elementul pe care m-am bazat când am optat pentru text, pe care l-am dorit de la bun început ca bază a unei comedii populare.

Cum evaluați efectele acestor colaborări transfrontaliere, cum se simt spectatorii, actorii, organizatorii? 

Anul trecut pe vremea asta, spectacolele celor de la Teatrul din Ruse au fost întâmpinate de o sală pe jumătate plină, oamenii au început să vină tot mai mult la spectacolele partenerilor. Când am venit aici manager am spus două lucruri, în primul rând că nu am nevoie de timp ca să se vadă rezultatele, și așa a fost. Iar al doilea lucru pe care l-am spus a fost că eu nu vin aici îmbrăcat în costum, eu vin aici îmbrăcat în salopetă. Pentru că mi-a spus mie cineva, odată, că la Giurgiu nu e nevoie de cultură, e nevoie de un șantier cultural. Și atunci mă conformez. Cu toate acestea, nu mă aștept la miracole, nu mă aștept ca giurgiuvenii să rupă ușile la spectacolele Operei din Ruse, după doi-trei ani de schimburi culturale. Mă aștept doar să vină, nu să rupă ușile. 

Știu că oferiți bilete gratuite celor din Ruse, sau din Bulgaria, în ce scop aveți această inițiativă? 

Pentru că e interesant să spargem această graniță, e interesant să spargem orice fel de graniță. Asta a făcut dintotdeauna cultura. Încerc să sparg granițe și să-i fac pe oameni să conștientizeze că au atâtea motive să se bucure că trăiesc aproape unii de alții, și să mai reduc din motivele de a fi triști și de a nu înțelege că suntem la fel. 

Citeşte în limba engleză!

Citeşte în limba bulgară!

 

About Author