Trap musical - Podul Prieteniei

Recenzia filmului Romina VTM

Blamate acum două decenii, manelele se întorc with a vengeance pe măsură ce sunt redescoperite de noile generații post-tranziție, adică aceia născuți la sfârșitul anilor ’90 – începutul anilor 2000, o cohortă demografică mult mai cunoscută sub titutatura de zoomers. Fără a cunoaște acea istorie încărcată, cu mineri, inflație, colaps economic sau melodii dubioase precum cele ale formației Valahia ori o chestie ultra-obscură precum formația Fan-D, zoomerii din prezent receptează manelele de-acum 10-15 ani și mai mult prin grila scenei dance-pop și a unor muzicieni ca Smiley și Alex Velea (vezi trapanelele). Cu atât mai bine, dacă ne gândim că manelele de-acum aproape două decenii descriau nu doar inegalitățile capitaliste, ci normalizau și relațiile patriarhale. Partea bună a acelui relief muzical era că foarte mulți intelectuali români de-acum două decenii și nu numai păreau a fi foarte enervați de existența manelelor, de la conservatori anticomuniști la naționaliști din ce în ce mai ciudați, iar când niște conservatori privilegiați se enervează, înseamnă că ai făcut ceva interesant și ai surprins niște probleme sistemice. Acești intelectuali atât de crispați și îngrijorați de soarta civilizației occidentale sau de limba română literară încercau să ne facă să înțelegem că manelele promovează incultura și ne subminează șansele de-a ne occidentaliza, de-a intra în Uniunea Europeană și în general din cauza la manele nu mai citește nimeni Platon, Aristotel, Dostoievski sau Omul recent. Fast forward două decenii mai târziu, și manelele, acum că au ajuns la urechile zoomerilor, s-au metamorfozat într-un gen numit trap, adică un gen mult mai dur ca limbaj și reprezentare socială, cu versuri despre periferie, excluziune, dar și consum de droguri (la care politicienii răspund în stilul dreptei radicale din SUA, prin înăsprirea pedepselor) și violența implicată de sărăcie. Muzical, trapul înseamnă muzică electronică și hip hop sau rap, iar la noi adaugă în combinația asta și imaginarul social dintr-un alt gen numit manele.

Cum s-a întâmplat și cu manelele în trecut, și acest film a provocat un amestec de furie și teamă, de data aceasta, din partea unor zone din presă, (în ultima vreme, intelectualii minții sunt ocupați cu ceva mai rarefiat, precum de ce primesc și femeile Nobelul pentru literatură, dar și aceleași chestii previzibile despre civilizația occidentală aflată-n pericol), cu știri despre bătăi cu pop corn și dansuri din buric în timpul proiecțiilor cinematografice – de unde spaima că asemenea comedii ușoare îi influențează negativ pe tineri sau trapul îi face să se drogheze. Spre deosebire de trecut, această panică morală a fost de scurtă durată, primele recenzii ale filmului dezumflând hype-ul produs de o presă mai puțin reacționară, dar la fel de senzaționalistă. S-ar zice că panica morală are tradiții respectabile în zona intelectual-mediatică de la noi, începând cu manelele de-acum două decenii și ajungând la comedii care ating mediul periferic și muzica acestuia, totul pentru suscitarea unui consens specific, să zicem asimilarea completă a capitalismului. Pentru cei interesați să afle mai multe despre cum se definește și cum funcționează panica morală, pot răsfoi studiul clasic din 1972 al sociologului Stanley Cohen, Folk Devils and Moral Panic.

Lăsând la o parte istoria socială, aș spune că o nemulțumire a mea legată Romina, VTM este că nu observă deloc o critică a violenței produsă de inegalitățile de gen. De exemplu, scena în care Romina, amețită de shoturi, se află într-o toaletă de club și-l confruntă pe Gino, un fost iubit căruia-i scria versuri, o scenă în care inegalitatea de putere este evidentă, dar regizorul Paul-Răzvan Macovei vrea să insiste pe imaginea unei femei puternice și în curs de-a deveni independentă, adică protagonista interpretată de Nicole Cherry. Cu toate acestea, statisticile cu privire la violența împotriva femeilor arată o imagine mult mai întunecată în care ar fi putut evolua acea scenă, mai ales în situația în care, din nou, este vorba de o putere inegală între genuri. La fel, obiectificarea femeilor este prezentă și în acest film și nu observ vreo încercare de-a submina această obiectificare, dincolo de creionarea unui personaj feminin care încearcă să salveze terasa familiei. Pe de altă parte, comediile românești nu au avansat prea mult în critica socială și nu au trecut de nivelul umorului de autobază, deci Romina, VTM nu iese din tipar la această categorie. S-ar putea spune că, spre deosebire de ceea ce s-a numit noul val românesc, comedia de lung-metraj de la noi a rămas nu numai la stadiul reproducerii mentalităților locale, dar nici nu a ieșit din obiceiul de-a oferi publicului o imagine ușor idealizată a societății românești. De la Divertis încoace, mai toate producțiile din sfera comediei nu îndrăznesc deloc să submineze niște relații sociale, sau măcar să arate că există niște probleme sociale precum sărăcia sau felul cum sunt tratate anume grupuri de oameni, ci doar să ne spună că efectiv așa stau lucrurile și nu avem decât să facem haz de necaz. Poate că, pentru a vedea cum funcționează critica socială, scenariștii și regizorii care se gândesc la producerea de comedii s-ar putea inspira din proza lui Swift, un eco-horror ca Frogs (1972) sau seria South Park.

La polul opus, mi-a plăcut că filmul nu urmează formula from rags to riches, Romina vrea să cânte cu Valentin, un turist din București venit în vacanță în Costinești, pentru a salva terasa familiei. Dar nu lipsesc nici părți din rețeta hollywoodiană, cu protagonistul care sosește în ultima clipă (din București în Costinești) pentru a salva terasa fetei de care s-a îndrăgostit. Acțiunea este destul de simplă: Valentin vine în Costinești cu vărul său pentru distracția estivală și să câștige ceva bani cântând cu chitara pe stradă. Cu acest prilej, aflăm că litoralul nu este atât de uniform-provincial precum am putea crede, iar Costinești-ul este doar o provincie în raport cu Mamaia, unde se află adevăratul centru al industriei muzicii trap/manele. Mai aflăm și că promotorii unor muzicieni precum Gino (ale cărui versuri erau scrise de Romina) sunt un fel de afaceriști-interlopi și patroni de localuri. Cu acest prilej, am putea reflecta la butada lui Vasile Ernu, cum că maneliștii sunt adevărații libertarieni care trăiesc doar din munca lor, adică muzica și concertele. Spre deosebire de cei care lucrează la stat, dar vor stat minimal; cu toate acestea, prezența unor afaceriști care îi finanțează pe interpreți pare să amintească mai mult de observațiile unui potentat politic din The Act of Killing, documentarul din 2012 al lui Joshua Oppenheimer despre masacrele anticomuniste din Indonezia anilor 1965-66: acel oficial opina că-n Indonezia comunismul nu va fi acceptat niciodată, din simplul motiv că ei au atât de mulți gangsteri, iar asta este un lucru bun. ,,Gangster’’ e un cuvânt ce vine din engleză și-nseamnă ,,oameni liberi’’ (’free men’), gangsterul vrea libertate să facă diverse lucruri, chiar dacă acestea sunt greșite, spunea același oficial. Cu toată susținerea unor afaceriști de la Mamaia care fac pe Mecena trapanelelor, Gino va fi concediat și va ajunge la un reality show tabloid, de unde și satira filmului față de reality shows tabloide.

Aș mai remarca obiceiul acestor tineri din film – Romina, fratele ei mai mic, Valentin și vărul lui sau Gino – de-a fi prezenți pe rețelele sociale și de-a deveni artiști recunoscuți în primul rând pe Instagram sau TikTok. Valentin pare să nu fie conștient de puterea rețelelor sociale de a-l face vedetă, dar celelalte personaje vor să aibă followers pe Insta și văd ideea de-a fi vedetă cu mulți fani ca fiind inseparabilă de prezența pe rețelele sociale. Ba chiar, perspectiva de-a avea un loc de muncă, un job cu program de opt ore nu le spune mare lucru acestor zoomeri obsedați de-o imagine pe rețelele sociale. Un loc de muncă obișnuit e ceva meh pentru aceste personaje, care consideră că poți face bani și deveni, în același timp, faimos/faimoasă dacă ai o prezență și fani pe rețelele sociale. Romina chiar spune că ar putea găsi oricând un post de chelneriță într-o zonă turistică precum Costinești, deci job-ul obișnuit nu mai definește imaginea socială pentru zoomeri. Asta ar putea însemna că meseriile obișnuite, cunoscute din vremea statului social din secolul trecut, s-au prăbușit (în orice caz ideea de-a avea un statut social prin intermediul locului de muncă pare să rămână din ce în ce mai mult în urmă pe măsură ce ne distanțăm de secolul al XX-lea) și celor din generația Z nu le mai oferă nici măcar iluzia mobilității sociale. Cu atât mai bine că unele universități oferă cursuri de influencer, curs destul de util atunci când nu vrei să te înscrii la ceva plictisitor precum româna scrisă cu chirilice.

Cât despre interpretările actoricești, să spunem că acestea nu sunt chiar de nivelul Oscar, însă ar fi de remarcat Nicole Cherry, cu o expresivitate nu prea divesă, dar cu capacitatea de-a reacționa la mediu și cu prezența de spirit de-a ,,citi’’ celelalte personaje: din mimica lui Valentin, observă că acesta nu are experiență cu industria muzicală. Aș mai putea spune că Romina, VTM dă ora exactă-n ceea ce înseamnă trap-ul românesc, îi tratează pe bucureșteni ca pe alți provinciali care gravitează în jurul stațiunii Mamaia, poți vedea și scene apropiate de musical, însă ultimul cuvânt trebuie să-i aparțină lui Rareș Mariș (Valentin): ,,Să nu avem hate pe manele când ascultăm muzică albaneză și Maluma. Încerc să le spun oamenilor că e okay să cânți și manele, chiar dacă ești artist comerical. E okay să faci ce vrei tu.’’

Foto: Screenshot din filmul Romina VTM (sursă: YouTube)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram Este Aici.