Cafea cu înghețată de trandafiri – un dialog româno-bulgar 

Ana Tatu, LiterNet.ro, 21 august 2023

Vladimir Mitev este jurnalist bulgar românofon, corespondentul Radio România pentru Bulgaria. Începând cu 2015 a dezvoltat site-ul româno-bulgar Podul Prieteniei, care promovează o mai bună cunoaștere între români, bulgari și lume. Vladimir a absolvit Studii Iraniene și Relații Internaționale la Universitatea din Sofia și este și membru al Centrului de Studii asupra Orientului Mijlociu din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. A acordat interviuri sau a scris pentru mai multe media românești între care Digi24, Antena 3, PressHub, Libertatea, Decât o Revistă, Revista 22 și altele.

Ana Tatu: Vladimir Mitev, iată-ne în acest spațiu virtual, pe care sper să-l găsești confortabil. Noi ne-am mai întâlnit de câteva ori, eu sunt din Giurgiu, tu ești din Ruse, ca niște buni vecini propun să tratăm acest dialog cum se face în zona noastră, unde oamenii se întâlnesc la un pahar de vorbă. Suntem aici, la o cafea, amândoi credem că sunt multe lucruri care leagă orașele și țările noastre, credem în parteneriat și prietenie. Eu am o privire întoarsă mai mult spre trecut, mă interesează istoria locală și, tot citind și scriind despre Giurgiu, am descoperit că avem cu Ruse un trecut comun care mi se pare fascinant. Tu ești jurnalist, mai conectat la prezent, colaborezi cu presa din România și ai un blog unde scrii de mulți ani despre puntea de prietenie dintre noi, despre cum s-au schimbat relațiile la graniță, despre identitatea statică și dinamică, dar mai bine povestește tu. 

Vladimir Mitev: Îți mulțumesc că m-ai invitat la această discuție. Găsesc în atitudinea ta față de orașul Ruse și viața sa culturală ceva ce eu trăiesc de ani buni – nu simt că avem o graniță la Dunăre, iar spațiul românofon mă îmbogățește. Este o energie de descoperit dincolo de Dunăre și această energie este foarte necesară într-o zonă a stagnării, cum este cea de la periferia țărilor noastre. Oamenii tineri pleacă din Ruse și Giurgiu spre capitale și spre orașele mari din lume. Eu am trăit 12 ani în Sofia, însă interesul meu pentru România și jurnalismul în limba română m-a condus la impresia că și zona noastră poate deveni un centru prin dezvoltarea unor poduri ale prieteniei peste graniță. 

Altfel, cred că am un grad de vizibilitate în ambele spații. Sunt editorul secției române a Radio Bulgaria, unde sunt publicate știri despre Bulgaria în limba română. Sunt corespondentul Radio România pentru Bulgaria. Și am unele proiecte media proprii, între care blogul româno-bulgar Podul Prieteniei, un site despre care sper că demonstrează cum între cele două spații – cel românesc și cel bulgăresc – poate exista o legătură de cunoaștere mutuală care nu este pro sau anti cuiva, ci promovează o înțelegere mai complexă și modernă despre cine suntem. 

A.T.: O viziune europeană despre această regiune traversată de Dunăre. Vorbind despre jurnalismul din România și cel din Bulgaria, tu poți privi din interior pe ambele maluri. Eu, din exterior, doar pe malul românesc și de ceva timp sunt dezamăgită. Am renunțat să mă mai uit la televizor, îl ținem doar pentru filme, urmăream mulți jurnaliști, treptat au rămas doar câțiva. Încă îmi iau știrile din câteva publicații online independente, deși au început să se înmulțească și acolo articolele traduse automat și neverificate sau cu greșeli gramaticale supărătoare. Totuși, dincolo de asta este o mlaștină a fake news-ului și manipulării în care tot mai mulți par se afunde. Mi se pare de speriat. Cum crezi că stăm, de fapt? 

V.M.: Și eu cred că jurnalismul din ambele țări este în criză. Din punctul meu de vedere, problema ar fi mai serioasă în Bulgaria. Suntem prea divizați în găști și tabere. Prea mult ne dominăm reciproc în societate. Iar mare parte din presa bulgară este o suprastructură sau o portavoce a intereselor politice, economice și geopolitice din societate. Iată de ce la noi este aproape universală părerea că a fi jurnalist înseamnă să nu fii un subiect care se stăpânește pe sine, ci să fii un proxy. De aceea, tot timpul ne etichetăm reciproc în Bulgaria – cel mai des ca „grantagii” sau „soroșiști” pe de o parte (oameni finanțați de fundațiile occidentale prin granturi) sau ca „rublagii” pe de altă parte (deci oameni care se hrănesc din bani „rusești”). 

Nu sunt multe media care să fie acceptate universal în Bulgaria, care să se adreseze tuturor taberelor în mod egal. Cel mai des polarizarea din societate se transferă în spațiul online. În condițiile unei anumite lipse de echilibru conștientizat în societate și în media mi se pare că ne e mai greu să înțelegem ce anume se întâmplă. Avem mai multe perspective părtinitoare și particulare, dar perspectiva de ansamblu este mai rar articulată public. Și astfel, se pierde multă energie în încercarea de a ne domina reciproc și în divizarea despre care am vorbit. Cred că voi, românii, puteți observa aceste tendințe manifestate, de exemplu, în falia dintre media mainstream și media și podcasturile suveraniste. Sau între media legată de sectorul ONG și cea finanțată de partide.

Îmi dau seamă că în România și în întreaga regiune au loc multe contestări – de exemplu legate de războiul din Ucraina sau competiția dintre capitalul străin și capitalul autohton. Dar văd în mass-media română ceva care îmi lipsește în cea bulgară – presa finanțată de cititori, care are profesionalismul sau integritatea să ceară socoteală inclusiv unor oameni din instituțiile de forță sau unor politicieni de rang înalt. Mă refer la ceea ce face Recorder. Dar pot da și alte exemple din cultura jurnalismului investigativ de la voi, care se poate vedea în media precum Libertatea, PressHub și altele. Îmi plăcea și ceea ce făcea DoR – promova nu atât știri sau texte lungi, ci o cultură și o gândire despre lume, care erau mai progresiste. 

Trăim în societăți prin care „măria sa banul” trece și corupe tot, iar dacă jurnaliștii și conducerea mediilor nu au criterii clare despre ceea ce fac și ceea ce țintesc, presa devine cu ușurință un spațiu dependent, lipsit de sensibilitate și responsabilitate. Dar chiar și în criză trebuie să dăm șanse celor care își asumă schimbarea. Și dacă consumul nostru media devine mai sofisticat și media ar trebui să evolueze spre ceva mai bun, altfel va fi foarte simplu să își piardă influența și publicul. 

A.T.: Dacă te uiți pe hartă, de-a lungul Dunării, orașele sunt prinse ca într-un dans: Giurgiu-Ruse, Zimnicea-Sviștov, Călărași-Silistra, Turnu-Măgurele-Nicopole. Ne vedem unii pe ceilalți, aproape că ne putem face cu mâna, dar nu prea ne cunoaștem. Iar pentru a-l accepta și a-l înțelege pe cel de lângă tine, este necesar să faci un mic efort și să îl cunoști mai bine, să fii curios și binevoitor. Am avut revelația asta cu ceva timp în urmă, când am participat la un proiect alături de bulgari, sârbi, unguri, austrieci, tema se lega chiar de orașele mici de pe malul Dunării. Totul s-a desfășurat în engleză, ne salutam, glumeam, socializam, munceam în engleză, ca și cum ai face un ocol prin Anglia pentru a ajunge în Bulgaria. Atunci m-am întrebat prima dată cum de s-a ajuns aici. Chiar dacă limba bulgară îmi este familiară, ca un cântec pe care-l fredonezi și ți-l amintești din anii copilăriei, când televizorul nostru alb-negru era „dat pe bulgari”, nu o înțeleg, nu o vorbesc. 

Pe de altă parte, româna ta este excelentă și știi ce se spune când înveți o limbă străină, dobândești și ceva din sufletul culturii respective. Mă întreb ce te-a determinat să înveți românește – se spune că nu-i deloc ușor – și cât te-a apropiat de România și de români. Când merg la Ruse, mai ales în locurile frecventate de români, sunt adesea întâmpinată în română, afișele, meniurile restaurantelor sunt scrise românește. Desigur, ține de afaceri, de interesele comerciale, dar este mai mult decât găseam în urmă cu 20 ani. 

Crezi că modul în care abordăm comunicarea s-ar putea schimba pe viitor la un nivel mai profund? Vor ajunge școlile din orașele de la graniță să colaboreze, poate vor fi de schimburi de elevi și profesori, poate vom găsi o altă modalitate astfel încât să venim mai aproape unii de alții și să creștem noile generații cu o altă filosofie a vecinătății? 

V.M.: Am început cu o curiozitate sinceră pentru limba română și români. Treptat am descoperit cum stăpânirea limbii lui Eminescu mi-a deschis mai multe uși. Iar din 2015 încoace, din momentul în care m-am întors la Ruse și am înființat Podul Prieteniei, limba română și experiențele românești au devenit un motor al transformării mele interne. Astfel am ajuns la momentul în care, în mai multe articole, discut despre marele potențial al oamenilor de rând să facă ceva nou în cadrul și prin intermediul relațiilor româno-bulgare. Am descris filosofia abordării mele jurnalistice și a mea, ca editor, în acest articol.

Sunt convins că tot mai mulți oameni pot construi propriile poduri ale prieteniei în zona transfrontalieră, că pot dinamiza viața de la graniță prin experiențe inedite. Dar sunt cumva sceptic în ce privește conducerea instituțională, în general. Cred că oamenii de rând pot contribui mai mult la relațiile româno-bulgare, pentru că nu au bagajul unei gândiri prea axată pe perspectivele naționale și au mai mare răbdare cu ceea ce nu le convine. Mulți oameni interesați de relațiile româno-bulgare sunt plasați în anumite ierarhii și într-un cadru birocratic care le limitează spațiul de activitate. Sunt optimist mai ales când vine vorba de oameni mai puțin integrați în ierarhiile puterii și mai puțin dispuși sa reproducă orbește logica „național centrică” a societăților lor. Cred că acești oameni pot dezvolta ceea ce numesc identitate dinamică cu vecinii – adică să fim capabili de schimbări profunde și multilaterale și să evoluăm împreună, dincolo de spațiul îngust al periferiei noastre provinciale. De asemenea, cred că între acești oameni putem căuta viitoarele poduri ale prieteniei – oameni și organizații care au încrederea ambelor „maluri” și sunt capabili să-și transporte experiența și energie peste granițe. 

A.T.: Îți spuneam că încerc să fiu conectată la ce se întâmplă în Bulgaria, iar blogul tău îmi este util. Urmăresc pagini bulgărești, aici ajută mult Google translate și omniprezenta engleză. Am aflat despre mișcarea feministă din Bulgaria de la sfârșitul lunii iulie – începutul lunii august 2023 și de protestele din orașele mari. Cred că au fost și în orașele mai mici, am fost la un pas să vin la protestul din Ruse. Același lucru s-a întâmplat recent la Sarajevo, la voi s-a ieșit în stradă după ce o tânără de 18 ani a fost mutilată de iubitul ei, la Sarajevo o femeie a fost ucisă de partener. În România, astfel de mișcări au fost izolate și nu au reușit să implice societatea civilă. Am o fiică adolescentă – din toamnă va înființa un club de film feminist în orașul nostru, filme scrise sau regizate de femei vor fi vizionate și apoi discutate de adolescente – sperăm să fim o părticică din schimbare. Bate un vânt al schimbării în și dinspre Bulgaria? 

V.M.: Am mare încredere că Bulgaria, ca parte din lume, trece prin schimbare. Am și un mare scepticism. Sunt conștient cât de multă rezistență la lucruri noi există în Bulgaria. Protestele împotriva violenței domestice de la noi au impresionat prin simplul fapt că oamenii din peste 40 de orașe au participat în număr mare. Aceste proteste au demonstrat că există energie pentru schimbare pe subiecte legate de drepturile femeilor și ale persoanelor queer. Problema este cum această energie poate fi canalizată de experți și lideri și să fie materializată în politici și legi. 

Simt totuși că organizațiile feministe de la noi nu sunt prea puternice și nu pătrund în profunzime, în toate păturile societății. Este un discurs conservatorist puternic în Bulgaria și fiecare încercare de a promova drepturile femeilor e etichetată ca venită de la „Soros”, din Vestul putred, ca și cum nu au fost Uniunea Sovietică și socialismul cele care au promovat drepturile femeilor în perioada de dinainte de 1989. Deci, vântul bate, clopotele zdrăngăne, dar deocamdată doar niște șocuri puternice – cum a fost știrea cu femeia căreia i-au fost cusute 400 de copci în spital – ne trezesc. Inerția în societate este un fapt. Bulgarii, în general, mi se par obosiți. Se citește puțin. Mă întreb cum o societate care pe de o parte se crede pragmatică, iar pe de altă parte își gândește adesea interesele în cadre înguste, mai poate evolua 

A.T.: Tot a venit vorba despre citit, de când am avut revelația aceasta, că trăiesc la graniță, dar nu știu mare lucru despre vecini, am încercat să schimb lucrurile și am câștigat o Bulgarie a mea. Am citit scriitori bulgari, tu mi-ai atras atenția că sunt traduși în română Ivan Stankov și Kapka Kassabova – Gospodinov mi-era deja cunoscut, se vorbește mult despre cărțile lui și în România. Din Bulgaria personală mai fac parte câteva plaje sălbatice și alte locuri unde îmi place să merg, iubirea trece și prin stomac, așadar adaug și mâncăruri bulgărești ca liutenitsa, parlenka și tarator. Sunt relativ la curent cu scena de rock din Bulgaria, am devenit un spectator entuziast al Operei din Ruse și încă mai am mult de explorat. Este un puzzle la care mă bucur să găsesc piese care mi se potrivesc. Bănuiesc că ai și tu o Românie a ta. 

V.M.: Da. În primul rând, am o librărie vastă de cărți în limba română – probabil câteva sute de titluri. Îmi place mult să citesc în românește. Dar citesc mai degrabă non-fiction – cărți despre relațiile internaționale, despre jurnalism, despre problemele sociale și politologie. Mi se pare că, în general, în România se traduc cărți mai interesante din Vest, în timp ce asociez Bulgaria cu o deschidere tradițională spre Est, care are, totuși, meritele sale. 

În al doilea rând, de fiecare dată când merg în București pentru câteva zile, încerc să ajung la teatru. Ador teatrul romanesc. Îl consider unul care apelează la minte. Teatrul bulgăresc prea des este teatru de bulevard. În România m-am uitat la spectacole care m-au marcat și, periodic, îmi amintesc de mesajele lor. De exemplu, spectacolul Eterna pace a Teatrului Național București sau Privește înapoi cu mânie, la Teatrul în Culise.

Când mă uit la teatru în altă limbă sunt mult mai atent, concentrat și senzitiv. Poate că și asta mă face un fan al teatrului romanesc. Să nu uitam că la Ruse vine periodic teatrul Masca cu statuile sale vivante, iar uneori vin și alte teatre românești. Era o perioadă în care frecventam și teatrul din Giurgiu, am scris mai multe recenzii despre spectacolele lor. În al treilea rând, eu nu sunt chiar un turist pasionat de arhitectură sau muzee, dar apreciez foarte mult prietenia pe care o am cu diferiți români. Înțeleg că românii ar putea fi în competiție unii cu alții, și că și-ar putea contesta integritatea, onestitatea sau intențiile. Dar eu sunt prieten cu oameni din mai multe generații, cu mai multe convingeri. Și asta mă face mai puternic.

Apreciez că pot sesiza pulsul și evoluția unei întregi societăți datorită tuturor lucrurilor pe care le fac în viața profesională și personală. Acest sentiment, desigur imaginar, că comunic cu o întreagă națiune care se revelează în fața mea îmi dă multă satisfacție. 

A.T.: Tot ce simțim și interiorizăm ajunge până la urmă să facă parte din realitate, cel puțin din realitatea personală. Să nu sune prea pretențios, în realitate am lăsat dialogul acesta să stea la răcit cât am explorat Nessebarul, apoi l-am revizuit – proces un pic cam nesuferit – la o înghețată de trandafiri care a făcut totul mai plăcut. Vladimir Mitev, până ne vom revedea pe oricare mal al Dunării – se anunță o toamnă plină pe la noi, pe acasă – îți mulțumesc că ai participat aici, la mica noastră discuție cu cafea virtuală. 

Foto: Ana Tatu și Vladimir Mitev (sursă: Facebook și Vladimir Mitev)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici.

About Author