Vladimir Mitev
Maria-Luisa Guevara este un nom de guerre a unei activiste române pentru dreptul la locuire, drepturile muncitorești a muncitorilor neeuropeni și în general pe subiecte progresiste. Ea face parte din Grupul de Acțiune Socialistă (GAS) , care este o organizație grassroots cu orientare marxistă din România și face muncă de teren pentru Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, una din organizațiile grassroots pe tema locuirii din România. Maria-Luisa Guevara stă de vorbă cu Podul Prieteniei în contextul proiectului său de cunoaștere a diferitelor fețe a României în anul supraelectoral 2024 și cum ele văd evoluția societății românești.
În cea de-a treia parte a discuției cu ea, discutăm despre opțiunile politice în fața românilor la alegerile din 2024.
Trecem la treia parte din discuția noastră care ne-am propus să fie legată de situația socială și politică din România. Pentru că voi lega subiectul cu ceea ce te ocupi ca activist sau cercetător. Știu că te ocupi de drepturile muncitorilor din Asia, adică oamenii din țări terțe din afara Uniunii Europeane, care au devenit foarte mulți în România în ultima perioadă. Ei lucrează foarte mult la hoteluri, restaurante, sau la livrări pentru platformele precum Glovo. Am observat că stânga românească este poate cea mai bine echipată cu contacte, cu cunoaștere ca să ofere înțelegere în media, adică înțelegere, să zicem cetățenească, dacă pot spune așa, sau pentru cetățenii privind acest fenomen care este relativ nou pentru România.
Ce observații ai din munca ta de cercetare, de documentare, când vine vorba de această problemă sau situație legată de creșterea mare a numărului lucrătorilor din Nepal, Șri Lanka și așa mai departe. Cu ce probleme se confruntă acești oameni în România? Cum se setează sau se redefinește societatea română ca să-i găzduiască, ca să facă o societate cu ei?
Cercetările mele pe tema asta inițial au debutat, abordând problemele livratorilor și șoferilor de Uber și Bolt acum doi ani de zile. În general, cei care lucrau pe platformele astea erau români și acum un an și jumătate s-a modificat foarte mult demografia muncitorilor și au apărut din ce în ce mai mulți muncitori migranți din Asia de Sud-Est, Nepal, Sri Lanka, Bangladesh, India, dar și din Africa subsahariană. Și am continuat cercetarea în ultimul an de zile.
Și când mă refer la cercetare, mă refer efectiv muncă pe teren, să intri în vorbă cu oameni, să stai de vorbă cu ei, să-i contactezi pe Facebook, să cauți toate grupurile de Facebook dedicate muncitorilor străini în România, să citești puțin și legislație. Problemele cu care ei se confruntă când vin în România sunt în primul rând de ordin legal, în sensul că majoritatea nu-și cunosc drepturile, nu-și cunosc nici obligațiile, să zicem așa, față de statul român, în sensul că de multe ori ei riscă să-și piardă dreptul de muncă și dreptul de ședere și mulți își pierd drepturile astea fără să știe, fără să-și dea seama, pentru că nimeni nu-i informează de ce demersuri au de făcut.
Sunt în primul rând victimele exploatatorilor, adică a firmelor de recrutare a intermediarilor. Deocamdată, rasismul societății sau a românilor este destul de mic comparativ cu, să zicem, Occidentul, pentru că, pentru moment, partidul de extremă dreapta AUR încă nu și-a însușit chestiunea migrației. Și bănuiala mea este că e în interesul capitalului românesc, a capitalului autohton, să aducă muncitori străini. Și AUR reprezintă în primul rând interesele capitalului autohton, interesele micilor, dar și marilor întreprinzători români. Și atâta timp cât ei vor avea nevoie de mâna asta de lucru străină, AUR nu va începe să facă prea mare tam tam. Dar în momentul în care vor găsi oportunitatea, sunt convinsă că vor vor ataca chestiunea și vor fi pe același nivel ca și Marine Le Pen în Franța, ca și AfD în Germania, ca și extrema dreaptă din Olanda etc etc.
Cazurile pe care le-am întâlnit în timpul cercetărilor sunt în felul următor. Există aceste firme intermediare de recrutori din România. Unele sunt serioase. Am vorbit și cu firme OK, care se ocupă de a face rost de vize pentru acești muncitori. Doar că România dă un număr fix de vize pe an. Anul ăsta a crescut cota la undeva 130 000 – 160 000 pe an și durează câteva luni să se elibereze viza. Apoi există și firmele din țările respective, firmele intermediare care iau foarte mulți bani de la acești muncitori, cam 5 000 de euro în medie, ca să ajungă în România. Și din banii ăștia doar o mică parte se duc pe costul vizei care e 100-200 de euro și eventual costul biletului de avion. Restul se duc numai pe șpăgi către consulatul din țara lor, șpagă către diverse instituții și din România.
Dar e foarte greu să dovedim asta. Colegii jurnaliști cu care am vorbit și care au făcut și anchete foarte greu au putut da de urma acestor bani. Adică e foarte bine acoperită treaba. Dar atunci când contactezi aceste firme intermediare din România, cei serioși îți spun “măi uite, pe tine te costă 1500 de euro ca să aduci un muncitor din străinătate aici și acolo intră costul vizei, al biletului de avion și al firmei de recrutare să și plătească angajații”. Bun. Problema se pune la firmele care spun că ei aduc pe gratis muncitorii migranți, pentru că muncitorul își plătește toate dările lui.
Și mai există în sânul acestei categorii cei care le promit acestor muncitori că-i aduc în România le iau foarte mulți bani, mii de euro, sute de euro și nu le dau nimic. Nu se ocupă de a le face rost de viză, nici nimic. Deci ăștia sunt efectiv escroci. Și s-au înmulțit numărul lor foarte mult. Îi găsești pe Facebook. Sunt grupuri în care găsești persoane din Africa, din Nigeria, din Camerun, din Congo, care spun că au fost escrocați de români și la fel și muncitori din Asia de Sud-Est, care spun că au fost escrocați, iar pentru asta Poliția Română face foarte puțin.
Unii dintre ei au contactat Poliția Română, dar nu i-a ajutat cu nimic. Și atunci oamenii ăștia se găsesc în niște situații în care nu știu ce să mai facă. Pe lângă asta, foarte mulți muncitori ajung aici cu acte în regulă. Încep să lucreze la firma la care au fost repartizați, doar că uneori se trezesc că ei au fost angajați să fie bucătari și de fapt sunt trimiși pe șantier de construcții sau viceversa. Sau se trezesc că banii care le au fost promiși, salariul de 3500 de lei care le a fost promis este de fapt 2.000 sau 2.500 de lei în realitate, pentru că firma care-i angajează găsește tot felul de motive să nu le dea toți banii și după o lună două, normal, oamenii se revoltă și pleacă de la această firmă. Plecând de la firma care i-a adus, ei își pierd de fapt dreptul de ședere.
Legea românească e făcută în așa fel încât oamenii să rămână. Mi se pare că acum s-a dat o lege să rămână cel puțin un an la angajatorul care i-a adus. Ori dacă ei nu se înțeleg bine, nu sunt plătiți bine, sunt exploatați, muncitorii nu au niciun recurs. O parte din persoanele migrante sunt de fapt fără acte. Au rămas fără acte în România, nu au nicio soluție să-și recupereze actele, pentru că din câte am înțeles, pe legea românească nu prea poți să obții un permis de ședere odată ce ești deja în România. Ar însemna să se întoarcă la ei în țară și să aplice iarăși. Deci asta înseamnă alte mii de euro în speranța că vor reveni. Și atunci ce se întâmplă e că rămân fără acte aici.
O parte rămân în România și lucrează la negru sau o parte încearcă și emigrează către Occident de manieră clandestină, unde iarăși plătesc alți bani. Din din ce am cercetat costă cam 2500 de euro să treci frontiera până în Germania într-un camion. Sunt diverse metode. E tragedie atunci când nu ai acte pentru că nu ai la cine să apelezi dacă ești exploatat, dacă ești muncit pe gratis, dacă ești sclavagist.
În curând vom porni un proiect pe tema asta, dar a necesitat foarte multă muncă de documentare, pentru că sunt foarte puține informații și până nu mergi să discuți direct cu oamenii, să-i întrebi pe ei ce probleme au, tu nu ai de unde să știi cu ce se confruntă oamenii ăștia.
Cât despre cum primește societatea română muncitorii migranți… Sunt două tabere. Adică ai români care înțeleg de ce vin oamenii ăștia din Asia și din Africa la noi. La rândul nostru, românii, am tot plecat peste hotare pentru un trai mai bun. Și atunci evident că înțelegem că și alți oameni fac la fel. Și românii care sunt în poziția asta fac parte din toate păturile sociale, adică nu sunt doar intelectuali sau doar muncitori sau doar middle class, ci pur și simplu am văzut că sunt oameni de toate categoriile care gândesc așa și asta e un lucru foarte bun. Și pe de altă parte, există rasismul față de persoane de o culoare închisă la piele. El exista deja în România împotriva romilor, dar nu se manifesta neapărat împotriva persoanelor din Africa sau din Asia de Sud-Est, până când nu s-au filtrat și la noi mesaje din media occidentală.
Și aici, diaspora română, mult mai rasistă pentru că au fost expuși la mesajele rasiste din media occidentală, joacă un rol nefast, pentru că ei vin cu comentarii pe Facebook sau în discuțiile cu cei de acasă. Le spun “uite că negri sunt nu știu cum, că arabii sunt nu știu cum, că uite, aici în Franța, sunt prea mulți negri sau în Germania, prea mulți arabi” și tot așa. Adică discursul ăsta rasist a pătruns și în România. Încă nu este majoritar, ceea ce e un lucru bun. Dar mai sunt comentarii stupide de genul ăsta pe grupurile de Facebook sau pe care le poți auzi și în rândul vecinilor, colegilor de muncă, familiei, rudelor. Mai auzi comentarii de genul. Pentru moment sunt minoritare, dar în următoarele luni e posibil să crească ponderea lor.
Văd că cunoști foarte bine subiectul și tot așa pot spune că au ieșit mai multe articole în Libertatea pe acest subiect. Dar cum reacționează statul când jurnaliștii au documentat atâtea abuzuri? Oare instituțiile statului care se ocupă de drepturile muncitorilor, discriminare sau înșelăciuni ar fi trebuit să acționeze? În ce măsură fac asta și cum fac asta?
Până acum nu fac nimic efectiv. Adică nu e nicio reacție din partea statului. Din câte știu eu, din câte am văzut eu, în primul rând, nu există nicio asociație care să apere drepturile muncitorilor migranți în România. Asta ar putea fi ceva ce am putea porni noi în stânga și asta sper eu să ajungem să facem la un moment dat. Dar nu există deocamdată o asociație sau o fundație sau un ONG care să fie vocală pe tema asta, pentru că nici nu a fost nevoie până de curând, de fapt. Ponderea de muncitori migranți a fost foarte mică în România, iar statul în sine nu reacționează. Adică, dacă te uiți pe ce fac instituțiile statului, o să vezi că doar DIICOT-ul, adică cei care se ocupă de crima organizată și trafic, sunt singurii care au treabă cu chestiunea asta și au treabă numai din perspectiva migranților care trec granița ilegal, clandestin, către Ungaria și către Vest și din timp în timp, descoperă nu știu câți zeci sau de migranți băgați într-o dubă sau mai știu eu cum, într-un TIR sau, doamne ferește, că au murit deja asfixiați. Și asta este tot ce face statul român acum, pentru că statul român are treabă cu muncitorii migranți doar prin cei de la IGI (Inspectoratul General pentru Imigrări), cei care eliberează vize. După ce s-au publicat aceste articole, nu a fost nicio reacție din partea autorităților statului. Adică pare să fie o non-chestiune pentru ei.
Putem reveni la subiect când avem mai multe ipoteze, dar vreau să te întreb și că în ianuarie 2024 în România au avut loc proteste ale fermierilor și transportatorilor. Sunt proteste care văzute din afară seamănă cu cele din Germania, din Franța, pe de o parte cu faptul că în ele participă, din ce înțeleg și muncitorii, și patronii mici, deci oameni din afacerile mici. Pe de altă parte, seamănă cu protestele din UE cu faptul că extrema dreaptă încearcă să intre în proteste, să le preia, să le redirecționeze în anumite direcții. Cum te referi tu la aceste proteste? La pricinile pentru ele, la solicitările lor?
Eu am observat că sunt solicitări economice, sunt solicitării sau revendicări legate inclusiv de Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Dar sunt și astfel de revendicări care sună cumva populist, în sensul că să fie reduse numărul deputaților până la 300? Deci asta e ceva vechi. A avut loc un referendum acum 10 ani parcă, care a cerut asta, dar cerințele sale n-au fost îndeplinite. Mi se pare că mai multe agende se reunesc în aceste proteste. Cum le percepi tu? În ce măsură aceste proteste sunt ceva progresist? În ce măsură nu sunt?
Da, e foarte interesant că au loc aceste proteste în mai multe țări din Europa și care nu știu în ce măsură sunt coordonate. Nu știu dacă există vreo coordonare între aceste grupuri de fermieri și transportatori din România, Belgia, Germania și parcă și în Irlanda și nu mai știu pe unde au ieșit, pentru că, din câte știu eu, nu prea sunt sindicaliști în sensul clasic, în sensul de sindicat european al fermierilor sau așa mai departe.
Adică asta este destul de ciudat. Mie mi se pare că e o formă de protest, e un gen de protest pe care nu pot să-l clasific. Adică în momentul în care ai în același protest și muncitori, dar și patroni, deja nu mai poți să faci o analiză clasică. Este o mișcare a muncitorilor sau este o mișcare a patronilor? Nu, este o mișcare complexă și nu cred că pot să o clasifici într-un anumit fel.
Faptul că uite, în România transportatorii critică faptul că au crescut taxele la motorină, benzină, energie și pe faza cu asigurările, ai putea să spui ”asta este o problemă de mic patron, deci nu ne interesează pe noi stânga”. Da, doar că creșterea acestor două elemente, a petrolului și a asigurărilor, fac parte din întreaga inflație pe care o pățim toți, de care ne lovim toți.
Pe urmă, faptul că fermierii sunt niște mici patroni ei înșiși. Da, doar că nu toți sunt mici patroni. Sunt și unii care chiar se autoexploatează. Pe urmă, este faptul că fermierii nu țin cont de chestiunile de mediu și de sustenabilitate și de poluare și că ei de fapt, bagă tot felul de chimicale. În același timp, mulți nu au de ales. Eu am vorbit cu fermieri din Ialomița care mi-au confirmat că ei nu pot semăna orice sămânță vor pe terenul lor. Sunt obligați să cumpere numai de la marile firme de semințe, care le impun apoi să folosească anumite ierbicide, pesticide, îngrășăminte chimice și atunci de multe ori au chiar mâinile legate.
În rândul stângiștilor din România am văzut că este un scepticism și ideea că noi nu trebuie să ne solidarizăm sau nu trebuie să avem treabă cu oamenii ăștia. În același timp, extrema dreaptă încearcă să acapareze mișcarea, deși vedem foarte bine că George Simion și Șoșoacă au fost respinși de manifestanți, care este un lucru foarte bun. Adică ar trebui în următoarele zile, săptămâni cât durează mișcarea asta ca stânga, stângiștii, efectiv să ne ducem pe teren și să întrebăm ce doleanțe au oamenii ăștia și să înțelegem cât din dorințele astea fac parte dintr-o cerință mai mare a tuturor care suntem afectați de creșterea prețurilor, de supra exploatare, de toate politicile neoliberale care ne sunt băgate pe gât. Și cât din cerințele astea nu sunt progresiste?
Deocamdată e destul de neclar și de multe ori, ca stângist, e foarte ușor să spui “păi teoretic cutărică X e muncitor, deci mă solidarizez cu el, dar cutărică Y nu este muncitor, deci nu mă solidarizez cu e”l. Asta nu este soluția. Nu așa trebuie să privim problema.
Deocamdată eu nu mi-am făcut o opinie clară. Simt că mai am nevoie să citesc, să mă informez și mai ales eu simt nevoia să mă duc să vorbesc direct cu oamenii ăștia, să înțeleg ce doleanțe au, din ce perspectivă vin, pentru că până acum ce am văzut, am văzut că autoritățile nu le-au permis de multe ori desfășurarea protestelor după ce li s-a dat autorizație. De fapt, nu au venit decât câțiva în Piața Victoriei. Adică e un haos și o dezinformare și până nu te duci pe teren și până nu vorbești cu oamenii, nu ai de unde să afli lucrurile astea.
Semnul de speranță pe care eu îl văd este că i-au respins pe Simion și pe Șoșoacă. Asta e un lucru extraordinar, pentru că, dacă ne uităm la protestele transportatorilor din Canada, care au avut loc acum câteva luni sau acum un an, acolo înșiși transportatorii aveau valori de extremă dreaptă, valori conservatoare. Se pare că la noi în România nu prea e cazul ăsta. Și atunci de-aia trebuie să vorbim cu oamenii, să-i înțelegem, să ne facem o opinie și abia apoi să punem o etichetă dacă sunt sau nu clasa muncitoare.
Ceva ce am mai spus deja la întâlniri cu stânga este că în ziua de azi noi trebuie să redefinim ce înseamnă clasa muncitoare. Nu mai e aceeași clasă muncitoare care era acum 150 de ani când a scris Marx Capitalul sau acum 100 de ani, când a avut loc revoluția din Rusia. Astăzi avem categorii total diferite, meserii total diferite, situații total diferite. Nu putem să punem o etichetă așa foarte simplă asupra oamenilor. Deci, în concluzie, nu știu. Eu nu am o părere bine stabilită despre ce se întâmplă cu protestele astea, pentru că simt că încă nu am informații și sper să pot cerceta un pic subiectul pe teren și apoi să revin cu o părere și sper să mi-o pot face publică la un moment dat pe Facebook sau prin alte mijloace.
Chiar mă bucur că nu te grăbești să ai opinie și că vrei să studiezi și să gândești complex. Nu vrei simplu să pui etichete și să alegi tabăra atât de simplu. Parcă este mai multă speranță în abordarea ta decât în cea mai leneșă, să zicem, în care simplu ne gândim cine e cel bun, cine e cel rău. Iar a lua partea ”binelui” mi se pare foarte simplist.
Acum o provocare de tip similar. În ultima perioadă apar mai multe articole cum că România trăiește în prezent cel mai bun moment din istoria sa. Poate că știi argumentele. PIB-ul a crescut foarte semnificativ. România face parte din Vest. Sunt multe oportunități. Pot confirma și eu că cel puțin în orașele mare unde pătrund se simt omul se simte foarte sigur în România. Și pot fi date mai multe argumente că România într-adevăr un fel de creștere. Dar pe de altă parte sunt și multe poveste de eșec puternic.
Pot da exemplul aceste teste PISA, pot da exemplu plagiatele. Mai mulți miniștri și politicienii mari au fost prinși că au plagiat tezele sale de doctorat. Pot fi găsite, dacă cauți argumente e un eșec la diferite niveluri în societatea, dacă cauți așa ceva. Și aici vreau să te întreb despre inegalitatea între lumile orașelor mari și lumile orașelor mici. Pentru că mi se pare că în România e foarte mare această diferență. Deci chiar Mircea Geoană, care este un candidat pentru alegerile prezidențiale spune că 12 orașe din România, produc 80 % din PIB. Deci, practic viața economică în România e concentrată în 12 zone. Ceea ce nu e în aceste zone nu există. Vreau să te întreb ceva foarte larg despre asta. Poți merge în orice direcție.
Cum vezi să evolueze această contradicție între orașele mare și așa numită Românie profundă? Și întreb asta punându-mă în contextul alegerilor din anul acesta și creșterea suveranismului. Cine propune soluții pentru oamenii care nu au avut privilegiul să fie născuți și să trăiesc în orașele mari? Și, pe de altă parte, în ce măsură o nemulțumire, dacă există așa ceva pe partea lor, poate fi folosită la alegerile și de cine poate fi folosită?
Da, e o întrebare complexă. O să deschid mai multe paranteze sau mai multe axe de răspuns.
În primul rând să confirm că da, e clar o mare diferență între marile orașe din România și orașele mai mici, care e foarte pregnantă în ultimii 30 de ani, din cauza felului cum au fost dezvoltate politicile de investiție, de atragere a investitorilor străini sau locali, pe când în regimul comunist, din câte am citit și am înțeles și am observat se făcea o anumită descentralizare. Aici vreau să aduc un exemplu concret orașul Lehliu din Bărăgan din sud. E un orășel foarte mic, nu știu câți locuitori, are parcă opt mii de locuitori sau șase mii de locuitori. Sunt efectiv două străzi mari și câteva străduțe mici împrejur. În timpul regimului comunist, acolo s-au dezvoltat mai multe industrii locale. Era o fabrică de textile care exporta către Occident și avea contracte cu Nike, Adidas și alte firme de sport. Era o întreprindere de producție de containere sau ceva de genul. Aveau și niște mici cooperative de mecanică. Transportul feroviar mergea foarte bine și pe partea de marfă, dar și pe partea de personal și în primul rând industria agricolă era foarte dezvoltată. Era acolo un IAS (Întreprindere Agricolă de Stat), dar era și întreprinderea de producție legume (IPL) care făcea export către țările din est, dar mi se pare că și pe vest mai aveau exporturi și mai ales era foarte bine conectată cu fabricile de conserve și cu diversele magazine de desfacere. Deci, acolo cei care locuiau în satele dimprejur aveau de lucru în diverse locuri, erau restaurante, mai erau cazări, tot felul de mici activități periferice în jurul acestor acestor industrii locale.
După ce a venit revoluția, la scurt timp după, s-a desființat întreprinderea de producție legume prin 1992-93. S-au privatizat multe. Fabrica de textile s-a închis prin 94-96, restul cooperativelor s-au închis total și locuitorii s-au găsit în poziția de a nu mai avea de lucru aproape deloc. Iar acum, dacă te duci, sunt foarte multe magazinașe și cam atât. Și mai e o fabrică de ulei care a fost. Nu știu dacă mai există. A fost cumpărată de diverși investitori străini de-a lungul anilor.
Ce se întâmplă cu orașele mici. Lehliu este unul din numeroasele exemple. Un alt exemplu este Târgu Jiu, care e mult mai mare, dar unde a fost problema cu minele care s-au închis. Buzău la fel. Adică putem da exemple infinite în România. Când discuți cu oamenii de acolo, îți dai seama că majoritatea își văd viitorul în București, dacă au șansa să poată să facă studii superioare și atunci, dacă fac o facultate, se pot angaja în București pe un salariu mai bun. Iar șansa celor care nu au nicio oportunitate de a face studii superioare – este să emigreze, să lucreze ori temporar la căpșuni sau la zmeură, în Anglia, în Franța, în Germania sau pur și simplu să emigreze de tot și să plece cu anii și eventual să-și facă o căsuță mică la care să revină o dată pe an. Dar ideea e că atunci când discuți cu oamenii din locurile astea, nu prea există o revoltă anume, ci pur și simplu o dorință de a scăpa de locul ăla. Și atunci, pe termen lung, ca să politizezi chestiunile astea, trebuie instrumentalizată treaba asta. Deși faptul că românii au instinctul ăsta de a emigra ori către orașe, ori către străinătate face că e destul de greu să fie instrumentalizat. Vezi vreo nemulțumire? Lumea nu e neapărat furioasă. Pur și simplu se gândește să plece.
Și atunci, ca să răspund și la întrebarea cine ar putea instrumentaliza asta din punct de vedere politic și cum ar face-o? Sigur, oricând s-ar putea face treaba asta. Dar ținând cont că oamenii de obicei nu sunt neapărat furioși, ci doar încearcă să scape de acolo, e mult mai simplu pentru ei și atunci nu prea ai ce să instrumentalizezi.
La Lehliu, există tot timpul un tip de la AUR care distribuie fluturași. Îl vezi că discută cu lumea, dar oamenii și-au pierdut speranța politică. Adică au fost atât de înșelați de politică încât ei nu prea mai cred în chestia asta. Și când întreb oamenii dacă i-ar vota cu AUR, de obicei spun ”Pai nu, că sunt tot aceiași hoți sau mincinoși ca și celelalte partide”.
În schimb, ce contează foarte mult acolo sunt alegerile locale. De ce? Păi pentru că e important cine e primar la tine în oraș sau în sat. Și atunci miza sunt aceste alegeri locale, nicidecum alegerile parlamentare sau naționale sau europene, prezidențiale și europene. Asta nu prea e o problemă, pentru că oamenii spun că oricum ei vor fi victimele politicii și că ei oricum pot să plece de acolo. Deci asta zic. Cred că instrumentalizarea furiei oamenilor se face destul de greu, pentru că e acest “avantaj” că oamenii se gândesc să plece.
De exemplu, Franța are aceleași probleme la nivelul ăsta din cauza politicilor de-a lungul anilor – de a investi numai în orașele mari și de a lăsa la abandon complet orașele mici, zonele rurale, zonele uitate, să zicem așa. Așa cum ai spus tu, România profundă, la fel este și Franța profundă. Acolo oamenii însă nu au instinctul de a se muta la oraș mai mare sau de a emigra în altă țară. Și atunci acolo e foarte ușor pentru Marine Le Pen și partidul ei să instrumentalizate furia și nemulțumirea.
La fel și în Anglia. Uite că vorbeam despre Brexit. Când trăiam acolo am vorbit și cu oameni din orașe mai mici. Și clar Brexitul asta a fost, a fost instrumentalizarea nemulțumirii legitime a oamenilor care locuiau în orașe mici și care vedeau români că vin și muncesc temporar sau permanent acolo. Și susținătorii Brexit-ului le băgau în cap ideea oamenilor că “uite, dacă votezi Brexit, nu o să mai ai vecini români care să-ți fure jobul, sau polonezi care să vină să-și deschidă magazin de mâncare poloneză la tine în oraș. O să fii doar tu cu familia ta și cu prietenii tăi englezi”. Și acolo a fost foarte ușor să fie instrumentalizat. În România încă e instinctul ăsta de emigrare sau de mutare la oraș mai mare, care, da, e nasol pentru noi în stânga, pentru că asta înseamnă că nici noi nu prea putem lucra cu oamenii, nu îi putem sindicaliza sau grupa. Asta vine dintr-un instinct oarecum individualist, dar nu individualist neapărat la modul de o singură persoană, ci mai degrabă eu și familia mea să ne fie bine mie și familiei mele. Și pentru noi, stângiștii, e foarte greu să adunăm oamenii ăștia, să-i convingem, să-i sindicalizăm, să-i organizăm. Dar avantajul este că nici extrema dreaptă nu îi va putea coagula și nu va putea să instrumentalizate această nemulțumire foarte repede. Sigur, dacă trec ani de zile și AUR, având finanțele pe care le are, va putea cu timpul să facă ceva, dar în viitorul cel mai apropiat nu cred că va putea avea puterea asta. Sau nu cred că pe asta vor miza foarte mult.
Da, voi reveni la comparațiile cu Franța și Marea Britanie. Ce așteptări ai privind alegerile naționale legate de Parlament și președinte? Și aș întreba astfel – în ce măsură crezi că ceva se va schimba într-adevăr? În ce măsură se poate ca niște partide să se schimbe sau niște persoane la vârf să se schimbe, dar în esență să rămână cam la fel. Politicile să rămână cam la fel. Este oare într-adevăr o miză legată de suveranism sau de alte subiecte? Este oare într-adevăr ceva posibil să meargă într-o direcție nouă sau nu prea este miză?
Sinceră să fiu, nu prea am speranțe foarte mari de la alegerile din anul ăsta, deși faptul că sunt patru alegeri într-un an și din câte am citit, anul 2024 e unul dintre cele mai cei mai mari ani electorali la nivel global, pentru că foarte multe țări vor avea alegeri anul asta. Dar problema e că nu avem o alternativă concretă de stânga în România, dar și la nivel european. Și atunci pentru mine speranțele sunt foarte mici.
În schimb, ce este îngrijorător este creșterea extremei drepte în toată Europa și, evident, și în America, și în România. Pe mine asta mă îngrijorează – AUR. De ce? Am citit tractele lor, primesc în cutia poștală tractele lor, văd chioșcurile lor enorme care se deschid numai în cartierele muncitorești ale Bucureștiului. Deci niciodată nu vezi cortul aur cu George Simion pe el în Floreasca sau în Dorobanți. În schimb, vezi în Rahova, vezi în Sălăjan, vezi în Drumul Taberei, în zonele muncitorești, chiar dacă, să spunem așa, rasismul sau chestiunea migranților nu este neapărat preocuparea numărul unu a românilor comparativ cu a francezilor sau englezilor. Totuși, mesajele AUR sunt foarte bine punctate și ei știu cu cine stau de vorbă. Ei își cunosc foarte bine audiența și cunosc foarte bine publicul. Uite, de exemplu, pe unul din tractele AUR pe care l-am primit în cutia poștală sunt niște mesaje aproape de stânga. De exemplu, “mai mulți bani pentru salariați”. “Vom reduce impozitul pe salarii” ne spune AUR. “Vom elimina inechitățile fiscale, vom corela pensiile cu salariul minim. Vom reduce impozitul pe salarii”. E și o chestiune de stânga. De ce taxăm munca și nu taxăm capitalul?
Adică au preluat foarte mult din argumentele de stânga și le pun în față de manieră populistă. Adică e foarte puțin probabil ca ei chiar să facă lucruri bune pentru oamenii muncii, dar având aceste mesaje păcăl toare, e foarte probabil să atragă multă lume. Și în loc de speranță, eu văd mai mult un risc în anul ăsta cu alegerile, pentru că, neavând o alternativă de stânga, neavând un partid politic de stânga adevărat (nu vorbim de PSD, vorbim de un partid politic care să fie acolo și să vorbească cu oamenii și să fie vizibil), singurele mesaje în favoarea muncitorilor le pune AUR pe sticlă și pe ecranele noastre. Și atunci, da, ăsta e un risc foarte mare. Ai spus tu mai devreme faptul că, indiferent cine e la putere, până la urmă tot aceleași politici fac. Da, evident. Adică indiferent că vine Geoană sau mai știu eu cine altcineva, nu o să implementeze altfel de politici decât cele ale lui Iohannis sau cei care au fost înainte.
Deci nu crezi că se va putea schimba ceva pe fondul acestor alegeri?
Nu cred că se va schimba ceva anume, ți-am zis, pentru că nu există o alternativă, Nu vine nimeni cu contrapropuneri. Vorbind și cu oameni care sunt din clasa mijlocie, înstărită, să zicem așa, lor, de exemplu, le e frică de AUR și atunci ei se vor duce masiv să voteze și nu vor să iasă AUR. Dar această dezamăgire cu clasa politică și această deziluzie a omului de rând, care trăiește din salariu minim sau dintr-o pensie amărâtă e foarte nasoală. Și atunci, sinceră să fiu, nu prea văd o schimbare foarte mare. Plus că trebuie să ținem cont și de următorul lucru – că aici intervine ideea de suveranism.
Știm foarte bine că o mare parte din politici nu sunt decise doar la nivelul Guvernului unei țări, ci și la nivelul forurilor internaționale UE, Banca Mondială, care dau bani pentru anumite proiecte neoliberale, etc. Și atunci? La alegerile la nivel național, din ce constat eu și e faptul că parcă nu au acest impact asupra vieții oamenilor, altul decât să nu avem extrema dreaptă la putere. Adică cam asta e miza. Cam asta e miza și în Franța, și în Anglia, și în țările europene, și în America la fel. Adică, în loc să fie miza, “ îl voi vota pe cutărică pentru că ne-a promis nu știu ce”, sau uite, “vrem guvernul cutare, vrem partidul cutare să câștige”, eu ce aud este că “nu vrem să iasă extrema dreaptă”. Și atunci e o miză foarte deprimantă. Până la urmă, dacă ăsta e singurul motiv pentru care poți să te mai duci la vot astăzi doar ca să nu iasă cutărică, nu sunt foarte optimistă.
În ce măsură alegerile din România sunt reduse practic la o competiție între diferite tipuri de capital? Așa general putem vorbi de capital internațional sau capital vest-european, capital suveranist sau capital național. Oare banii mari nu determină cine este candidat? Am auzit o teorie că în România așa numitele servicii secrete sunt foarte puternice, deci poate că combinația între influența acestor servicii și capitalul mare contează când vine vorba de alegeri?
Da. Când eram copil, în anii 1990-2000 auzeam în jurul meu adulții care spuneau că securiștii în sus, securiștii în jos, că ei controlează, că nu știu ce vine. Eram copil și nu prea dădeam importanță acestui discurs. După aia, crescând în alte țări și trăind în alte țări, am fost total deconectată de treaba asta. Și acum că mă învârt în mai multe cercuri și de stânga și unele care nu au legătură politică aud în continuare multă lume spunând asta și la început nu prea am dat crezare. Mi s-a părut un fel de teoria conspirației cu savoare locală, să zicem așa. La americani e teoria conspirației cu deep state pe care, culmea, Trump a tot promovat-o. Dar vorbind cu mai multă lume și încercând să mă informez în stânga, în dreapta, da, înțelegi că de fapt serviciile secrete au o putere foarte mare în statul român.
Să nu uităm că serviciile și capitalul sunt totuși legate. Adică, când spunem că un anumit candidat vine din partea capitalului, automat trebuie să aibă și susținerea serviciilor în România. Și ca dovadă că businessul și capitalul sunt foarte strâns legate de securitate, am auzit opiniile că marile firme românești, de exemplu gigantul din construcții One Properties, au legături foarte strânse cu Securitatea. În ce măsură se poate dovedi asta? În ce măsură e totul doar o conspirație, o teorie a conspirației sau o impresie? E foarte greu de dovedit.
Cel puțin eu așa am găsit din ce am căutat și din ce am cercetat și din ce am încercat să citesc că e foarte greu să dovedești legăturile astea. Și tocmai că problema este această condiționare a candidaturii: dacă ai acceptul sau susținerea serviciilor pe care multă lume o știe și multă lume o înțelege, asta face că și interesul pentru alegeri e foarte jos în rândul românilor. Adică te gândești ”Și atunci la ce folosește să mă duc eu la vot, dacă oricum candidatul ăla mi-e pus în față de către servicii”? Și asta e un mare deficit democratic în politica română și de asta e și foarte periculoasă creșterea AUR, pentru că poate să nu fie o creștere organică, să zicem așa. Adică poate să nu fie o cerere a poporului, a omului de rând, ci pur și simplu să fie împins de susținerea anumitor părți ale serviciilor.
La fel, am înțeles că așa-numitele servicii secrete nu sunt o chestie concretă, unică și unită, ci sunt mai multe branșe, mai multe tendințe, mai multe orientări, politici. Și atunci, e o încrengătură foarte complexă și pentru cetățeanul de rând care merge la vot, e foarte greu să mai aibă motivația să se mai ducă la vot.
Ți-am zis, apropo de alegerile locale, însă acolo mi se pare că e un pic o altă miză și un pic o altă perspectivă la nivel local, de provincie și orașe mici și sate. Acolo tocmai lumea e foarte interesată să voteze, pentru că existența lor de zi cu zi depinde de cine e primar la ei în sat. Și uite, auzi critica de genul “ce proști sunt țăranii români că se duc și îl votează pe ăla fiindcă le-a dat un o sticlă de ulei și un sac de grâu” sau nu știu ce. Păi da, dar înseamnă că e atât de gravă situația omului ăla încât o sticlă de ulei face diferența pentru el. Sau dacă stă pe ajutor social, deci se duce și îl votează pe primarul ăla. Păi hai să vedem de ce oamenii sunt nevoiți să facă apel la ajutor social. Pentru că nu e niciun job în jurul satului, pentru că nu are cu ce să ajungă la job etc etc. Și atunci, la nivel local, ai acești baroni locali, această mică mafie. Și lumea vede mult mai bine motivul pentru care să meargă la vot, și anume că le este afectat traiul de zi cu zi.
Pe când la nivel național e mai mult faptul că doar o parte din români văd interesul de a merge la vot, pentru că înțeleg că alegerile astea le pot influența viața într-un anumit fel. Dar aici această deziluzie, această acest dezinteres, pentru că oamenii nu văd de ce s-ar duce la vot, din moment ce ei nu au niciun control, nu există transparență în jurul candidatelor candidaților. Și uite, ca să revin un pic la experiența Demos, din ce am înțeles eu, una din problemele a fost faptul că pragurile de semnături (trebuie să strângi un anumit număr de semnături în România ca să poți să fii candidat la europarlamentare și la prezidențiale) sunt enorme, sunt de neatins pentru un partid mic și evident că asta contribuie la acest deficit de de democrație foarte mult.
Închid partea asta a discuției cu o astfel de întrebare despre stângă, nu în sens strict al fenomenului. Ce poate face stânga la alegeri? Pentru că ai explicat foarte bine că nu prea se poate schimba ceva așa ușor prin vot. Dar în aceste condiții, pe care le descriem de ceva timp și tu descrii foarte bine condițiile în care oamenii potențialmente progresiști, pro-schimbare, sunt cumva apatetici, nu sunt dominați de o hegemonie fie a capitalului, fie a serviciilor cum ai vorbit, fie a unor baroni locali și așa mai departe. Deci mereu este un fel de concentrare de putere care, la rândul său, limitează sau scade puterea celor care rămân în afara acestei concentrării. În aceste condiții, bănuiesc că stânga mereu este orientată cel puțin retoric spre o schimbare pozitivă, transformarea și alte fraze motivaționale. Ce strategie poate avea stânga? Chiar dacă știm că stânga nu e și un lucru unitar? Ne-o imaginăm așa ca o tendință politică îndreptată spre mai multe drepturi, mai mult respect către omul de rând, îndreptată spre afirmarea unor valori progresiste și așa mai departe. Dar această tendință în toate dimensiunile sale ce poate face?
Da. Asta e efectiv o întrebare despre strategia stângii și ce putem face noi ca stângiști. Și asta e o discuție pe care am avut o de-a lungul timpului și aici, în România, dar și cu alți tovarăși, în alte în alte țări, dar mai ales aici, în România. Voi spune opinia mea personală, cum văd eu că ar trebui să facă stânga.
În primul rând, să ridicăm conștiința oamenilor despre drepturile lor la locul de muncă, în societate, în familie. Aici vorbim de valori progresiste și la nivel social și societal. Uite violența împotriva femeilor, violența împotriva copiilor etc etc. În engleză s-ar zice ”to raise awareness” (să crești conștientizarea). Adică măcar munca asta de convingere, de informare este esențială și asta o putem face ca stânga.
E adevărat că nu avem foarte multe media outlets, încă nu avem foarte multe canale media pe care să ne exprimăm, dar le-am enumerat deja cele câteva pe care le avem. Avem entuziasm, avem energie. Suntem totuși câteva mii de oameni în toată România care suntem de stânga și care putem face lucrul ăsta și deja îl facem. Adică prin aceste mici asociații, care sunt aceste mici grupuri, deja se lucrează la a informa, la a ajuta oamenii să înțeleagă.
Uite, de exemplu, Politeia fac o muncă extraordinară pe tema drepturile muncitorilor. Adică e un proiect absolut deosebit și foarte practic, foarte pragmatic, care poate nu se revendică neapărat de stânga sau de socialism. Din câte am înțeles, deși cei care participă la el evident, sunt cu valori de stânga, faptul că ei fac munca asta este este un lucru extraordinar și ar trebui să fie mai multe inițiative de genul ăsta.
Pe urmă, munca cu sindicatele. OK, sindicatele nu sunt perfecte. Există sindicate galbene, adică deținute de patroni. Sunt tot felul de probleme interne ale sindicatelor, dar totuși există și oameni de treabă în sindicate cu care se poate sta de vorbă. Și faptul că încă mai avem sindicate în România e un lucru extraordinar și se poate face o muncă de informare a muncitorilor, de solidarizare cu ei când e cazul și măcar lumea să fie conștientă de clasa din care fac parte.
Adică, dacă e clasa muncitoare, să știe că sunt muncitori, indiferent de tipul de job pe care îl au și să știe că pot conta unii pe ceilalți în cazul în care sunt niște exploatați, opresați etc etc. pentru acțiune socială sau socialistă, ca să spunem așa. Eu văd și asta ca fiind necesară, adică dincolo de informare, dincolo de a încerca să promovăm valori de stânga pe toate canalele posibile, pe toate media posibile, trebuie să și ieșim în stradă. Și nu mă refer doar la proteste, mă refer efectiv să extindem rețeaua către oameni care altfel nu au fost politizați, să intrăm în vorbă cu ei, să facem apel la rudele noastre și la contactele pe care le au. Adică asta e ceva ce la fel putem să facem.
O mișcare grassroots trebuie coordonată, bineînțeles. Dar am spus, există deja niște mici organizații, niște mici grupuri care deja încep să facă asta și care ideal ar fi ca în 2024, tocmai să ne extindem, să ne mărim, să colaborăm între grupuri și să unim stânga. Asta era speranța mea. Anul trecut și mă gândeam că, uite, ar trebui să putem face ceva pe tema asta. Cu timpul am înțeles că e foarte complexă chestiunea și că e foarte greu să unești stânga indiferent de țara în care ești. Dar măcar dacă am avea obiectiv comun – informarea și extinderea rețelei de stânga, să spunem așa, încetul cu încetul se pot mișca lucrurile în direcția bună.
Nu am foarte mari speranțe pe partea electorală, dar pe partea de acțiune directă, de acțiune socială și de mișcări grassroots, România chiar are un potențial foarte mare și deja se mișcă lucrurile. Deja, cum ai spus și tu, este un entuziasm enorm pe partea asta și atunci rămân optimistă la partea asta, doar că e foarte mult de lucru. Asta e singura chestie. Foarte, foarte mult de lucru. Pentru că totuși venim după treizeci de ani de propagandă anticomunistă, pro capitalistă, pro imperialistă la nivel de UE și Statele Unite sunt hegemon și ne luăm după ei.
Dar uite, de exemplu, încă o chestie: Statele Unite nu sunt doar marele capital, Milton Friedman și capitalism. Statele Unite au și o mișcare foarte importantă de sindicalizare a muncitorilor din Starbucks, de la Amazon. Sunt oamenii care sunt sensibili la ideea de Statele Unite, putem sta de vorbă cu ei și să le spunem “măi uite, e mult mai complex decât crezi tu. Statele Unite nu e doar Hollywood. Uite aici și mișcări de genul ăsta. Uite ce cool e, uite ce cool sunt tinerii de la Starbucks care se pun pe Instagram și care se se solidarizează”. Adică putem găsi moduri și modalități de a răspândi idealurile de stânga, pentru că asta trebuie făcut.
Deocamdată, românii au fost spălați pe creier timp de 34 de ani, că comunismul e rău. Da, trebuie criticat regimul care a trecut. Au fost chestii foarte nasoale și trebuie să le recunoaștem și să le spunem. Dar asta nu înseamnă, cum se zice în franceză, “nu tre să arunci copilul cu apa în care l-ai spălat” sau ceva de genul. Sau și în engleză se spune la fel. Adică nu, nu poți să arunci comunismul doar pentru că un regim care s-a băgat sub umbrela comunistă a făcut anumite lucruri negative. Trebuie să fim mult mai realiști, mult mai cumpătați în felul cum analizăm lucrurile. Și da, e foarte mult de lucru la capitolul de mistificare și dezinformarea și propaganda care a avut loc în ultimii 34 de ani. Va dura destul de mult timp până o să o desfacem. Dar se poate. Adică avem instrumentele și platformele necesare să o facem și avem și energia și entuziasmul să o facem.
Photo by Anete Lusina from Pexels: https://www.pexels.com/photo/woman-showing-paper-with-prohibition-sign-5723268/
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici.
About the Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
