Începutul Noului Val românesc

Craiovean fiind, pe la mijlocul lui decembrie anul trecut am participat la conferința lui Tudor Giurgiu din foaierul Teatrului Național din oraș. La un moment dat, regizorul lung-metrajului De ce eu? susține că, în ceea ce privește cinematografia românească din prima decadă postcomunistă (și ultima din secolul al XX-lea), aceasta era sublimă, dar lipsea cu desăvârșire. Ceea ce vrea să spună că regizorii și producătorii scoteau filme din zona fanteziilor naționaliste, așa cum au fost primele filme ale lui Sergiu Nicolaescu din această perioadă, sau cu subiecte/scenarii neverosimile/neitneresante. Premiile festivalelor de film ocoleau cinematografia autohtonă din aceste vremuri, dar vremurile oricum nu erau prea bune pentru cultura de la nord de Dunăre în totalitatea ei: suntem la începutul tranziției și nivelul de trai scade, inflația e-n creștere și cinematografele construite înainte de 1989 se închid unul după altul, mai ales că, oricum, numărul de spectatori se reduce de la un an la altul. În situația în care cei mai mulți români se gândesc acum la ziua de mâine și dacă vor avea suficienți bani pentru cheltuielile zilnice, mersul la cinema era ultima chestie la care s-ar mai fi gândit cineva. Dispariția cinematografelor este cea mai acută în orașele mici (urbanul mic, ar spune Vasile Ernu), sub o sută de mii de locuitori, ceea ce se poate vedea și în statistici – chiar și pe Wikipedia, se poate vedea cum un film precum Terminus Paradis în regia lui Lucian Pintilie (cel mai proeminent regizor român al anilor ’90) are, în anul 1998, sub douăzeci de mii de spectatori în cinematografele din România. Așa cum se întâmplă de-a lungul istoriei zbuciumate, și fazele urâte ajung la final.

Suntem în anul 2001 și un regizor precum Cristi Puiu scoate Marfa și banii. Dintr-o dată, peisajul filmului românesc începe să se schimbe și filmele apărute după această bornă nu mai sunt obsedate de trecutul receptat naționalist sau de comedii cu bășcălie enervantă și misogină (recunosc, aceste comedii mai apar și acum), ba chiar încep să obțină premii importante. Cum ar fi Moartea domnului Lăzărescu, regizat de același Cristi Puiu și premiat cu Un certain regard la ediția din 2006 a Festivalului de la Cannes. Ceea ce criticii cinefili vor numi noul val românesc va domina cinematografia românească a anilor 2000, iar Marfa și banii este punctul de plecare. Noul val românesc înseamnă un stil realist, cu cadre strânse precum sunt și bucătăriile blocurilor muncitorești și imaginea unei societăți plină de convulsii sociale, adică sărăcie și inegalități. Ceea ce se poate vedea și în acest prim lung-metraj al lui Cristi Puiu, în care familia unuia dintre protagoniști, Ovidiu interpretat de Alexandru Papadopol, vinde necesități ca ulei, sucuri sau acadele chupa chups (care s-au terminat și Ovar, așa cum îi spune amicul Vali, trebuie să le mai cumpere de la București), iar precaritatea îl obligă pe Ovidiu să facă o cursă până în capitală pentru a transporta o geantă cu medicamente pentru un tip dubios. Tipul dubios pare a fi bine plasat pe scara economică, deoarece conduce o mașină străină, o imagine deloc obișnuită la începutul anilor 2000, când cel mai răspândit model de mașină pe care-l puteai vedea într-un oraș precum Constanța era Dacia 1310. Acest grangur pe nume Ivanov, interpretat de Răzvan Vasilescu (iar Răzvan Vasilescu este foarte amenințător în roluri negative, mai ales în roluri de interlopi, dar în ce rol nu ar fi Răzvan Vasilescu amenințător?) îi oferă lui Ovidiu o geantă cu șase cutii de medicamente pe care trebuie să o transporte în patru ore la o anumită adresă din București.

Ovidiu nu va pleca singur, ci i se alături Vali – interpretat de Dragoș Bucur – și partenera acestuia pe nume Betty (primul rol al Ioanei Flora). Și chiar va avea nevoie de amicul Vali, deoarece dubița lor va fi atacată și urmărită pentru o bună porțiune a drumului de ocupanții unui SUV roșu. Cu acest prilej, Ovar (pardon, Ovidiu) și Vali au discuții filosofice despre cum asemenea atacuri și infracțiuni, să fii atacat și să-ți spargă parbrizul la dubiță doi tipi cu bâte de baseball nu are cum să se întâmple în mod obișnuit într-o țară săracă precum România, cel mult se poate întâmpla în State; dar Vali crede că nici acolo nu au loc asemenea atacuri, mai ales că așa a auzit el de la un prieten, deci trebuie să fie adevărat.

Filmul este un road movie, probabil primul film românesc de acest gen, ceea ce înseamnă că putem vedea cum arătau drumurile naționale acum două decenii. În 2001, autostrada București-Constanța nu fusese terminată, deci eroii noștri vor trece prin porțiuni neasfaltate și vor mitui poliția rutieră pentru a nu le fi verificată dubița. Așadar, filmul lui Cristi Puiu nu ezită să prezinte realitățile dure dintr-o societate care nu doar că nu făcea parte din Uniunea Europeană, sau inflația epocii, când un PET de ulei îl cumpărai cu un teanc de bancnote. La fel cum spectatorul poate vedea și drumurile de cartier cu gropi dintr-o capitală mare ca Bucureștiul. Ajungând la adresă și livrând pachetele despre care nu știe ce conține, Ovar (știu, Ovidiu) și Vali vor descoperi că sunt prinși în poziție de cărăuși pentru un tip pe care îl credeau un afacerist local, dar care se dovedește a fi un interlop periculos și influent. Răzvan Vasilescu nici nu trebuie să interpreteze interlopi pentru a fi amenințător pe ecran – vocea sa lapidară, privirea scrutătoare și siguranța de sine sunt suficiente pentru a intimida pe cineva și dacă Răzvan Vasilescu ar cere cât face o cutie de smântână. În alte roluri, în acest film o putem vedea pe Luminița Gheorghiu în rolul mamei lui Ovidiu, o femeie care face și munca unui bărbat pentru a se lupta să țină pe linia de plutire mica afacere de familie. Mina ei blazată și vocea puțin asertivă ne arată cât de mult s-a degradat statutul femeilor în timpul tranziției capitaliste, aceste fiind obligate să-și extindă sarcinile și să muncească zi-lumină până la epuizare. În acest timp, fiii nerecunoscători precum Ovar-Ovidiu vor să să-și deschidă propriul butic cu ajutorul cu ajutorul unor comisioane pentru tipi dubioși despre care nu știu nimic. Mica afacere de familie este o altă realitate a tranziției românești, ce acum pare să fie istorie.

Dacă doriți să vedeți cum a început noul val românesc, cum arăta jocul actoricesc al lui Alexandru Papadopol în tinerețe și de ce Răzvan Vasilescu este așa de amenințător în atât de multe roluri, dar și cum arăta societatea românească într-o vremea când nu exista mall-uri, internet de mare viteză, iar manelele evoluau simultan cu muzica rap și hip hop (așa cum ne spunea Adrian Schiop), Marfa și banii este un film de neratat.

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici, iar aici este contul de la Substack.

About Author