Ana Tatu: Ruse și Giurgiu ar trebui să aibă legături bune de transport public

Vladimir Mitev

Ana Tatu s-a născut și a crescut în Giurgiu. O interesează istoria și cultura zonei, despre care crede că nu-i deloc pusă în valoare. Pentru totdeauna îndrăgostită de Balcani, crede în colaborare și bun-simț. Îi place să citească, uneori să scrie, în special proză scurtă. Îngrijește o grădină în care experimentează cu specii de plante mai puțin cunoscute și este mama a doi copii.

Ana, ai creat o pagină de Facebook – Giurgiu Neoficial, care oferă informații interesante și inedite despre zona Giurgiu, dar în ultima perioadă devine tot mai mult focusată și pe Ruse și viața culturală din acesta. Cum ai ajuns la inființarea acestei pagini și care e istoria ei? Ai o profesie legată de presă sau comunicare? 

Am început pagina Giurgiu Neoficial în urmă cu vreo 7-8 ani, deși ideea era mai veche, de când m-am mutat înapoi, acasă,  în Giurgiu. Eu sunt giurgiuveancă get-beget, dar soțul meu este din altă zonă a țării. Când ne-am mutat din București, el era foarte curios cu privire la oraș și la împrejurimi, iar eu aveam o atitudine inertă, ca să nu zic de-a dreptul negativă, la adresa orașului meu. Cred că este o atitudine comună mai tuturor locuitorilor din Giurgiu, giurgiuvenii nu prea își cunosc orașul și, în consecință, nici nu-l iubesc. Am început să facem mici excursii în zonă și am descoperit că natura a fost, de fapt, generoasă cu noi. Am văzut cu alți ochi Dunărea, canalele, bălțile, zăvoaiele de la malul Dunării, terasele Dunării. Treptat, am început să citesc despre istoria Giurgiului și am avut impresia că am dat peste o comoară. Erau multe lucruri pe care nu le cunoșteam, am devenit pasionată de istoria zonei și atunci m-am gândit să scriu și să fotografiez Giurgiul prin ochii mei și să le arăt și altora ce descopăr eu, în ideea că aș putea schimba un pic mentalitatea, măcar cu un milimetru. Pentru că un oraș nu este o sumă de clădiri și de locuri, ci, mai degrabă, este suma locuitorilor lui, iar oamenii ar trebui să iubească locul în care trăiesc, să le placă să fie acasă. Atunci poate ar lupta să schimbe ce nu le place, ce nu li se pare  în regulă, ar pune presiune pe autorități și orașul ar înflori.

Am crezut că voi scrie un an pe pagina ”Giurgiu Neoficial”, cel mult doi ani, dar uite că m-am întins nu doar ca timp, am trecut și Dunărea. Pentru că Ruse este cel mai apropiat oraș de noi, practic faci maxim 15-20 minute cu mașina – dacă nu este trafic mare în vamă – ne vine foarte ușor să facem excursii de o zi în Bulgaria. Ruse este ofertant, fiind mult mai mare decât Giurgiu, clădirile vechi sunt destul de bine păstrate, aveți cafenele, restaurante – mâncarea este bună – împrejurimile sunt frumoase, canionul este uimitor, în preajmă am descoperit peștera Orlova Ciucă, apoi un sit protejat UNESCO și cred că mai avem încă multe de văzut. Să nu uităm că orașele noastre au o istorie comună, iar mie îmi place să caut urme ale acestei istorii care ne-a legat: fortificațiile otomane, biserica îngropată, fostul ferryboat etc,  să privesc totul cu ochiul unui turist cultural, apoi să le spun și giurgiuvenilor mei.

Ca să îți răspund la toate întrebările, nu, nu am o profesie legată de presă sau comunicare, dar îmi place să scriu. Și mă folosesc de asta pentru a ambala fragmente de istorie în mici povești scrise accesibil, lecturi plăcute pentru omul care își deschide telefonul cât bea o ceașcă de cafea. Încerc să abordez totul dintr-un punct de vedere pozitiv – ceea ce nu înseamnă că nu văd ce este rău sau greșit, dar există destulă presă care are grijă să ne arate în fiecare ceas – încerc să privesc în jur cu ochi binevoitori, cred că am învățat asta de la copiii mei care, când erau mici, aveau superputerea asta a copilăriei, de a se bucura de cele mai simple lucruri.  Pagina este apolitică, fără reclame, voluntariat pur.

– Cât de populare erau stațiile de radio din Ruse și respectiv emisiunile lor muzicale în Giurgiu după 1989?

Sunt dintr-o generație care a crescut auzind zilnic limba bulgară. Ne uitam mai mult la televiziunea bulgară, pe timpul comunismului, decât la postul românesc, se spunea că ”prinzi bulgarii (postul TV) cu furculița, dar pentru români ai nevoie să instalezi o antenă”. Arată-i oricărui giurgiuvean de peste 40 ani clipurile cu Suncho (Лека нощ, деца) și îi vor juca ochii în lacrimi de emoție. Urmăream seriale, filme la Studio X, iar muzica a venit după Revoluție, pe filiera radio. Eram adolescentă, pentru adolescenți contează mult muzica, face parte din identitatea lor. Ascultam Radio Horizont, îmi amintesc că duminica seara aveau o emisiune de vreo trei ore de rock. Începea târziu, pe la 10 seara, deci ținea până după miezul nopții, iar eu pândeam ultima jumătate de oră când se difuzau cele mai noi albume. Aveam un radio cu casetofon și puteam înregistra, apăsam rapid butonul de REC cât să nu pierd nici măcar o secundă. Așa am înregistrat ultimul album Metallica – Metallica 91 –  iar caseta s-a plimbat prin tot orașul și a fost copiată de multe ori.

Și mai târziu, după 2000, când intraseră pe piață internetul, youtube-ul iar muzica devenise foarte accesibilă, ascultam în mașină tot un post de radio bulgăresc, Pristis sau ceva de genul acesta se numea, brusc a încetat să mai emită, și m-ați lăsat fără radio de rock la volan.

Descoperiți la Ruse mai multe lucruri care va încântă – cum ar fi scena sa culturală. Ce reprezintă interes pentru o giurgiuveancă la bulgarii dincolo de Dunare? 

Dincolo de ce am spus mai sus – la care ar trebui să adaug că venim în Ruse și pentru cumpărături – sunt foarte atentă la evenimentele muzicale de la voi. Muzica mă interesează, poate ar fi mai multe, poate aș putea include și teatrul, dar intervine bariera lingvistică. La Opera din Ruse programul este bogat, instituția este foarte activă,  am descoperit în ultimul an că la voi se leagă frumos muzica clasică de rock, și așa ies, împreună, pe scenă. Am fost la două spectacole, orchestra era dirijată de Dimitar Kosev, fenomenale mi s-au părut, one of a kind, practic am avut un noroc să fiu în mijlocul acestor evenimente, despre care am speranța că ar putea deveni o mișcare culturală. 

Urmăresc mai multe pagini și grupuri din Ruse, traduc automat cu Google translate, aștept anul acesta să mergem la Max Club, la Karaoke Star și, cu siguranță, la Ruse Summer Fest. 

Pe lângă muzee, pe care le-am vizitat deja, pentru mine și mâncarea unui popor face parte tot din cultură. Să nu fim ipocriți, noi, giurgiuvenii, venim la Ruse să mâncăm, iar eu aleg întotdeauna ceva tradițional bulgăresc, n-o să uit să spun aici cât de mult îmi place zacusca voastră de ardei copți, lutenița, chiar cred că ar trebui să facem un muzeu viu, comestibil și transfrontalier al tuturor tipurilor de zacuscă de la Dunăre. Glumesc, dar nu 100%. Cred că mai am de explorat pe partea culinară, mă interesează prăjitura orașului, torta Garash, este frumoasă povestea din spatele acestui desert, păcat că n-am putut veni toamna trecută, când ați avut un eveniment cu muzică și torta Garash. 

În ce măsură lipsa de un transport public dezvoltat între Giurgiu și Ruse va împiedică să veniți mai des? Credeți că o linie de autobuz sau microbus între ambele orașe trebuie susținută cumva de administrațiile locale, dacă companiile private nu văd suficiente profituri în ea?

Printre giurgiuveni circulă o glumă: 

”- Când ai musafiri veniți din altă zonă a țării, unde îi duci în Giurgiu? Ce e de văzut în Giurgiu?

– Ruse!”

Poate este o glumă un pic crudă, dureroasă pentru noi, în spiritul românului de a face haz de necaz, dar este adevărată. Apropierea aceasta, a orașelor noastre, despărțite de fluviu, faptul că ne vedem de pe un mal pe celălalt, este fascinantă. Poate că noi ne-am obișnuit, dar pentru cei care vin prima dată este o atracție în sine. Înainte de pandemie am avut în vizită două fete din Canada, respectiv Israel, am mers în portul Giurgiu să mâncăm și au fost surprinse că pe partea cealaltă este un oraș din altă țară. Li s-a părut aproape, au vrut să renunțăm la restaurantul din Giurgiu și, cum noi nu aveam suficient timp la dispoziție să le ducem cu mașina, au zis că ele se duc singure, pe jos. Nu le-am lăsat, desigur, le-am spus că distanța este ceva mai mare decât pare și nu se poate ajunge pe jos.

Ei, aici este problema, dacă nu ai mașină la dispoziție, nu este deloc simplu să ajungi de pe un mal pe celălalt. Și nu-i deloc ieftin, văd mereu trecând spre București taxiuri cu numere de Ruse, probabil o astfel de cursă este destul de piperată, dar și cu mașina personală trebuie să plătești podul, apoi vigneta. Știm că optica aceasta, fiecare cu mașina lui este depășită și nici nu este sustenabilă, așadar cred că ar trebui să avem curse regulate de autobuz. Nu doar atât, ne trebuie tren la ore convenabile, ferryboat, pistă de biciclete și – de ce nu? – un vaporaș care să circule de primăvara până toamna între cele două porturi. Poate că sunt o visătoare, dar facilitarea circulației oamenilor ar putea contribui la dezvoltarea zonei din punct de vedere turistic și economic. Mai devreme sau mai târziu va trebui să privim totul integrat și să depășim mentalitatea aceasta a graniței peste care nu se poate trece. Acum suntem împreună în U.E., cultural suntem în aceeași zonă a Balcanilor, niște locuri pentru petrecerea timpului liber avem și noi în zonă și oricum Bucureștiul este aproape. De partea cealaltă, în Bulgaria, Ruse și nu prea departe Veliko Târnovo. Totul sună idealist pentru că nici măcar între Giurgiu și București nu sunt legături bune de transport, dar dacă nu mai îndrăznim nici să visăm, nu vom ști niciodată ce ne trebuie și ce să cerem de la autorități. 

Însă așa arată viitorul, așa este la toate granițele europene, de exemplu sora mea locuiește în Franța, la granița cu Belgia. Granița trece printr-un parc, când te plimbi prin parc ești ba în Franța, ba în Belgia, iar ea merge la serviciu cu autobuzul francez sau sau cu cel belgian, cu care ajunge în stație. 

Probabil prima inițiativă ar trebui să le aparțină autorităților din cele două orașe, dar cred că intrăm într-un infern birocratic imposibil de traversat, deși o legătură rutieră – pentru că doar atât se poate pentru început – susținută de ambele administrații ar însemna că sunt ancorați în prezent, se gândesc la viitor și cinstesc trecutul, podul peste Dunăre fiind construit în anii 50 cu niște sacrificii ale comunității.

Anecdotic, să știi că a existat în urmă cu vreo două decenii  ideea  – dată cu vopsea electorală –   unei legături aeriene între Giurgiu și Ruse, mai exact o telegondolă, cable car. Nici măcar nu s-a trecut de acest stadiu, dar sunt orașe în Europa legate și prin acest mijloc spectaculos de transport.

Ce mai trebuie să facă oamenii din Ruse și Giurgiu pentru a avea o viață mai satisfăcătoare în zona lor în loc de a pleca spre București, Sofia sau Varna?

Să fie cu adevărat cetățeni, să fie atenți la ce se întâmplă în jurul și să se implice. Fiecare cu ce poate, oricât de puțin ar dedica orașului, puținul acela este câștigat de toată comunitatea, iar comunitatea nu este formată din anonimi, comunitate înseamnă părinții și copiii noștri, vecinii, profesorii de la școală. Noi suntem comunitatea. Să se uite la tineri, la nevoile lor și să le acorde cât mai multă atenție. Tinerii vor pleca, să încerci, să explorezi, ține de vârsta tinereții, dar poate le oferim ceva la care să se întoarcă.

Abonați-vă la canalul din YouTube al Cross-border Talks! Urmăriți pagina de Facebook și Twitter a mediei! Cross-border Talks are și un canal în Telegram!

About Author