O perspectivă postumanistă a monștrilor

Daniel Clinci și Vasile Mihalache

Acest text a fost prezentat pe 12 octombrie 2023 de Vasile Mihalache în cadrul festivalului literar “Visul rațiunii” de la Ruse, organizat de Societatea Internațională Elias Canetti la Casa Canetti. Autorii sunt Vasile Mihalache și Daniel Clinci de la Revista Română de Studii Postumaniste. Textul critică noțiunea umanistă a omului în centrul lumii ca fiind strâns legată de capitalismul emergent în contextul colonizării lumii de către Europa. Omul este alb, masculin, european și burghez. Oamenii care nu se conformează acestei norme – femeile, copiii, popoarele din Sudul Global și muncitorii – sunt construiți ca non-umani (monștri) care trebuie subjugați și exploatați. Tratamentul aplicat animalelor este similar.

Vasile Mihalache (n. 1985, București) este co-fondator al revistei Post/h/um. Journal of Posthumanist Studies și editorul acesteia. Este coordonator al mai multor colecții de teorie critică și autor de articole (în special despre postumanism și avangardă) în Caietele Avangardei, Observator cultural, Cultura, Idea, Corner. Fotbal + Societate și Post/h/um. A publicat o culegere de teorie ca urmare a tezei sale de doctorat Noli me tangere? On Legitimacy and Autonomy in Literature (Tracus Arte, 2013) și două colecții de poezie, Dead after Man (Tracus Arte, 2016) și The Creature of All Things (frACTalia, 2020).

Daniel Clinci este doctor în Studii Culturale al Universității din București și predă limba engleză medicală la Universitatea Ovidius din Constanța. A fost redactor al defunctei reviste de cultură Tomis și a publicat colecția Avangardă și experiment. De la estetica negativă la cultura postmodernă (2014), pe lângă câteva zeci de articole, studii etc. A tradus mai multe cărți și a contribuit la diverse colecții colective. Este co-fondator al revistei Post/h/um. Revistă de studii postumaniste.

“Post/h/um. Journal of Posthumanist Studies” este o revistă academică independentă, cu acces liber, un proiect complet necomercial lansat în 2013, care își propune să publice în limba română texte relevante în domeniile teoriei critice, studiilor culturale, feminismului și mai ales postumanismului, pentru a extinde spațiul de dezbatere asupra unor teme și resurse critice puțin discutate în mediul instituțional românesc și pentru a susține dezvoltarea unui vocabular critic românesc necesar pentru recuperarea și asimilarea unor idei fundamentale în științele umaniste de astăzi.

În secolul XXI, copii din Nigeria caută prin munţii de deşeuri electronice exportate de Occident în speranţa că vor găsi bucățele de metal pe care să le vândă pentru a supravieţui. Femei din Kenya se afundă în mormane de sticlă spartă, jucării vechi, folii de plastic și seringi folosite cu scopul de a găsi recipiente pe care să le depună în containere speciale, pentru a primi ulei, făină sau legume. În Nicaragua, Africa de Vest și Filipine, muncitorii de pe plantaţiile de banane sunt expuşi la substanţe chimice periculoase şi devin sterili. În Amazon, jungla este distrusă ca să facă loc plantaţiilor agricole şi pășunilor pentru vite, iar populaţiile indigene sunt obligate să devină forţă de muncă salariată sau itinerantă. În Polonia, guvernul conservator vrea să ia în posesie uterele femeilor şi să interzică avortul, indiferent de consecințe. Plasticul exportat de Statele Unite este ars în Malaysia, unde eliberează în atmosferă uriașe cantități de substanţe toxice. Pădurile de mangrove de pe coasta columbiană a Pacificului migrează spre nord din cauza exploatării intensive și a schimbărilor climatice. Toate acestea sunt consecințe directe ale credinței umanist-capitaliste în supremația Omului, ființa rațională care are capacitatea (și menirea) de-a lua în posesie natura și de-a o exploata pentru propria bunăstare.  

Deși anumite idei care ulterior vor fi privite ca „umaniste” sau „capitaliste” apar în cultura europeană încă din secolul al XIV-lea, capitalismul şi umanismul se dezvoltă și devin dominante în spațiul Europei Occidentale începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când încearcă să răspundă la anumite întrebări cu privire la „natura umană” şi, prin extensie, la relaţiile politice, sociale şi economice din noua lume a modernităţii. Totodată, umanismul şi capitalismul apar într-o perioadă istorică în care chestiunea proprietăţii devine extrem de importantă pentru filosofi şi economişti, ca ecou al unor schimbări sociale mai ample și al unui tip de individualism printre ai cărui reprezentați se află filozofi importanți din epocă, precum John Locke – potrivit căruia omul este individul autonom care ia în posesie natura prin muncă și o exploatează pentru prosperitatea întregii comunități. În plus/Mai mult, Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului (Paris, 1789) menționează proprietatea printre drepturile „naturale” ale omului – alături de libertate, siguranță și rezistența la opresiune. Punând proprietatea pe același loc cu libertatea și definind omul ca proprietar, secolul al XVIII-lea a creat nu doar un sistem economic și ideologic, ci și o întreagă sumă de relaţii sociale şi politice care au avut ca rezultat subjugarea și exploatarea unor largi categorii de ființe umane fără acces la proprietate, excluse din categoria de „om”, printre care femeile, copiii, indigenii din colonii și muncitorii. Pentru concizie și din considerente metodologice, voi discuta pe rând (chiar dacă, în practică, rețeaua de relații de exploatare și opresiune funcționează mai degrabă intersecțional) despre acești monștri ai capitalism-umanismului, definiți în opoziție cu Omul și, astfel, subiecți ai dominației acestuia: femeile, copiii, indigenii din colonii și muncitorii, lăsând loc la final și unei categorii înrudite, animalele non-umane. 

În primul rând, societatea proprietarilor era patriarhală, după cum au arătat deja teoria feministă și studiile de gen. Supuse dominației patriarhale încă din Antichitate, omul fiind considerat în acea perioadă ființa rațională și autonomă deținătoare de logos, femeile au fost definite în raport și în opoziție cu bărbatul, întruchiparea idealului uman. Fără acces la resurse și proprietate care să le asigure autonomia și izolate în sfera muncii reproductive, femeile au continuat să fie, inclusiv la apogeul umanismului, considerate mai puțin umane, în ciuda schimbărilor aduse în Europa de Revoluția Franceză și a acordării de drepturi cetățenești pentru toți membrii societății. După modelul declarației de la 1789, Olympe de Gouges cerea, de pildă, trei ani mai târziu, în Declaraţia Drepturilor Femeii şi ale Cetățenei, organizarea unei adunări naţionale a femeilor și aplicarea principiilor Revoluţiei Franceze şi în cazul lor. De asemenea, după cum observă Wollstonecraft, femeile erau considerate iraţionale, obiecte decorative cu „graţii fascinante” inclusiv în interiorul burgheziei (Wollstonecraft, 1796). Federici explică și ea că acumularea primitivă (aşa-numita tranziţie la capitalism) a izolat mai departe femeile în cadrul muncii reproductive, atribuindu-le un rol-cheie în reproducerea clasei muncitoare (Federici, 2004). Astfel, urmărind, în evoluția ei, perspectiva asupra femeilor de-a lungul istoriei, feminismul a arătat că femeia nu a fost niciodată considerată om în „adevăratul” sens al cuvântului, acest concept fiind doar menit să conserve relațiile de putere și privilegiile masculine. 

Așa cum femeia a fost definită în raport cu bărbatul și percepută ca tot ceea ce nu este el, copilul a rămas captiv în gândirea binară până în a doua jumătate a secolului XX, fiind exclus adeseori și din discursurile emancipatoare contemporane. Cu un model al sinelui dezvoltat în Occident pe baza tradiției creștine, copilul umanist a fost construit într-o relație duală cu „ideologia adulteții” (Ashis Nandy, 1987), fie ca „sălbatic”, monstru haotic care trebuie disciplinat și civilizat, fie ca ființă „inocentă” care trebuie păzită de imoralitatea lumii adulte, în special în ceea ce privește sexualitatea, dar întotdeauna ca irațional și lipsit de autonomie. De altfel, din aceste două direcții s-a dezvoltat imaginea copilului umanist care persistă și astăzi: generic, dar unic; indisciplinat, dar inocent; sălbatic, dar imagine a civilizației; monstruos, dar om al viitorului. La sfârșitul secolului al XVII-lea, teoriile despre educația copiilor încep să fie influențate de ideile despre proprietate, așa cum se întâmplă cu tratatul lui Locke, Some Thoughts Concerning Education (1693). Scopul ultim al educației, spune Locke, este crearea de adulți utili societății, care să urmărească aceleași scopuri ca ceilalți, motiv pentru care copilul trebuie să-și supună voința educatorului pentru a ști să se supună la maturitate propriei voințe și rațiuni. Astfel, statutul copilului în epocă, privat de posibilitatea de a-şi dezvolta individualitatea, se aseamănă izbitor cu statutul celorlalte grupuri defavorizate, private şi ele, la rândul lor, de accesul la proprietate. 

Întemeiată pe alt ideal al secolului al XVIII-lea, progresul, metanaraţiunea capitalist-umanistă a permis, prin conceptul de dezvoltare istorică progresivă, legitimarea violenței practicilor coloniale în numele „civilizării sălbaticilor”, considerată un proces la fel de natural ca procesul de maturizare a omului, de eliberare de superstiţii, dezvoltat de Kant în sumara sa explicaţie despre Aufklärung. Conceptul de om ca agent civilizator a influenţat şi legitimat subjugarea indigenilor din Africa și Americi, aflată la originea rasismului. „Sălbatici”, „primitivi”, „înapoiaţi”, asemenea unor „copii” ai Omului, într-o stare naturală pe care individul european o depăşise inventând proprietatea privată obţinută prin forţa de muncă aplicată naturii, aceștia au fost considerați meniți să devină sclavi. Practicile europene occidentale fiind privite ca „universale”, coloniştilor nu le rămânea decât să-i guverneze cum credeau de cuviință. Chiar dacă erau recunoscuți ca fiinţe umane (juriștii spanioli au tratat cu mare seriozitate această problemă în secolul al XVII-lea), indigenii nu erau oameni în sensul european, fiind definiţi de absenţa calităţilor „superioare” europene. Coloniştii, în schimb, aveau datoria umanitară de a-i civiliza, de a-i „educa”, în același spirit al utilității lor viitoare. Totodată, europenii erau datori moral să le invadeze pământurile și să le ia în proprietate pentru exploatare agricolă; dacă ar fi rămas necultivate, ar fi reprezentat o jignire adusă naturii și potențialului de transformare a terenurilor, adică progresului, chiar dacă această transformare avea să fie realizată cu forță de muncă locală redusă la sclavie și, ulterior, după ce războaiele și bolile aduse de europeni în Americi aveau să decimeze populația indigenă, cu sclavi importați din Africa. 

În afară de proprietate, capitalism-umanismul avea nevoie şi de forţă de muncă. După cum explică Marx, aşa-numita acumulare primitivă nu pleacă de la o viaţă frugală care să permită acumulare de capital, ci de la îngrădirea terenurilor comune, ceea ce i-a lăsat pe săracii Europei fără mijloace de subzistenţă. În felul acesta, a apărut proletariatul, clasa celor care nu dețineau nimic altceva decât propria forţă de muncă, pe care aveau s-o vândă capitaliştilor pentru a supravieţui. Clasa capitaliştilor burghezi avea să fie formată din proprietarii mijloacelor de producţie şi, un fapt adeseori omis, din rentieri, din proprietarii care deţineau fie bunuri imobiliare, fie mediile (sau vectorii) de comunicare, ca în cazul celor pe care McKenzie Wark (2004, 2019) îi numeşte „clasa vectorialistă”. Definiţia clasică a omului drept cel care ia în posesie natura şi o supune prin propria forţă de muncă pentru a extrage valoare se transformă în cea care spune că omul poate să ia în proprietate şi forţa de muncă, prin sclavie (salariată sau nu), idee justificată de propriul statut superior săracilor, „înapoiaţilor” indigeni din colonii și chiar copiilor, ca în Anglia secolului al XIX-lea, când întreprinzători aflaţi în căutare de mână de lucru ieftină pentru maximizarea profitului din industriile textilă şi minieră aflate în plină ascensiune au văzut în copiii săraci din zonele urbane un potenţial de exploatare uriaş, asemănător cu cel al indigenilor, făcând din copii „coloana de susţinere a industrializării” (Sommerville, 1982). Astfel, la vârsta de cinci ani, de multe ori, copiii săraci lucrau deja în fabrici, în mine sau pe şantiere, spre deosebire de bebeluși, care, neavând valoare economică, erau luaţi de părinţi la muncă, unde trebuiau să îndure aceleași condiții sau mureau în urma administrării de preparate cu rol sedativ, ca opiul sau melasa (Colón & Colón, 2001).

Femeile, copiii, indigenii, muncitorii sunt, cu toate acestea, doar o parte din monștrii capitalism-umanismului. Excepționalismul uman și industrializarea au condus la creșterea exponențială a exploatării animalelor non-umane, care pentru Descartes, spre exemplu – impresionat de inovațiile tehnologice ale epocii sale, în special de automate (Helen Steward, 2015) –, erau simple mecanisme biologice pentru a căror înțelegere nu este nevoie decât de un fel de rațiune cauzală și de anatomie. Astfel, oamenii erau îndreptățiți să le trateze cu oricât de multă cruzime dacă acest lucru îi ajuta la atingerea scopurilor. Primele proteste pentru drepturile animalelor (pentru încetarea vivisecțiilor multiple pe un singur animal viu, mai exact) de la începutul secolului XX au avut o strânsă legătură cu mișcarea sufragetelor (Linda Kalof, 2007). Folosite în principal ca forță de muncă și sursă de hrană, animalele au servit și la accentuarea supremației omului, prin punerea în lumină a acelui lucru care îl diferențiază de animale: substanța gânditoare conștientă de sine care le-ar lipsi tuturor celorlalte ființe vii, indiferent că poartă numele de „rațiune”, „suflet” sau „conștiință”. Astfel, se poate spune că animalele au fost și ideologizate, nu doar exploatate, de multe ori condiția lor fiind similară cu a altor categorii supuse oprimării. Acest aspect se poate observa foarte ușor în cazul grădinilor zoologice, acolo unde contemplarea stranietății acestor ființe diferite, dar înrudite, a făcut deliciul burgheziei, indigeni din Africa și animale non-umane împărțind același teritoriu din spatele gardurilor și uneori chiar aceeași cușcă până a doua parte a secolului XX, când oamenii au fost în cele din urmă eliberați, spre deosebire de rudele lor.

Bibliografie

A.R. Colón & P.A. Colón, A History of Children: A Socio-Cultural Survey Across Millennia, Westport, Connecticut & London, Greenwood Press, 2001, p. 372.

Silvia Federici, Caliban and the Witch. Women, the Body, and Primitive Accumulation, Autonomedia, 2004.

Linda Kalof, Looking at Animals in Human History, Reaktion Books, London, 2007.

Ashis Nandy, „Reconstructing Childhood: A Critique of the Ideology of Adulthood”, în Traditions, Tyranny and Utopias: Essays in the Politics of Awareness, Delhi, Oxford University Press, 1987, pp. 56-76

John Sommerville, The Rise and Fall of Childhood, Beverly Hills, London, New Delhi, SAGE Publications, 1982, p. 160.

Helen Steward, „Do Animals Have Free Will?”, în The Philosophers’ Magazine, nr. 68, 2015, pp. 43-48.

McKenzie Wark, A Hacker Manifesto, Harvard UP, 2004

McKenzie Wark, Capital is Dead: Is This Something Worse?, Verso, London, 2019.

Mary Wollstonecraft, A Vindication of the Rights of Woman, ediția a treia, London, 1796.

Foto: Vasile Mihalache la Ruse (sursă:‌‌ Momcil Mihailov-Momo)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici.

About Author