Cum se formează un scriitor român în comunism, sau despre memoriile lui Ștefan Agopian

Recenzia cărții Scriitor în comunism (nişte amintiri) de Ștefan Agopian, Iaşi: Polirom, 2013

Alexandru Ionașcu

Povestirile din comunism ale prozatorului Ștefan Agopian atrag atenția prin umorul unui scriitor care se pare că nu a luat niciodată în serios rigorile socialismului autoritar de dinainte de 1989, un viitor scriitor care știa că vrea un singur lucru: să publice. Apărut în 2013, volumul cu titlul Scriitor în comunism (niște amintiri) conține articole apărute în Academia Cațavencilor, într-o vreme când președinte încă era Traian Băsescu, lumea simțea efectele primei crize economice majore din acest secol, nu aveam un partid de extremă-dreapta în parlament și nimeni nu se gândea la o posibilă pandemie – ei bine, în acest interval paradiziac, autorul unor romane originale ca Sara și Tobit își publica amintirile din comunism.

Născut în București în primii ani de după ultima conflagrație mondială, mai exact, în 1947, imaginea lui Ștefan Agopian nu este doar aceea a formării unui scriitor în vremea regimului trecut, dar și aceea a unui outsider aproape perfect: nu termină Facultatea de Chimie din cauza absențelor, este încorporat într-o unitate disciplinară și, ca prozator, nu se află chiar în centrul lumii literare, de îndată ce nu a urmat Facultatea de Filologie din capitală și nu a făcut parte din cenaclurile care vor forma ceea ce s-a numit generația optzeci. Dar până la formarea lui Ștefan Agopian ca scriitor, era cât pe-aci ca prozatorul nostru să nu se nască deloc, sau cât de uimitor de improbabilă a fost nașterea sa (how amazingly unlikely is your birth, ar spune Eric Idle în acel scheci din Monty Python: The Meaning of Life). Iar Ștefan Agopian era cât pe-aci să nu se nască de mai multe ori, chiar.

Prima dată când hazardul e în favoarea lui Agopian încă nenăscut: suntem la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, fascismul a acaparat aproape tot continentul european, iar Arșag Agopian, un armean cizmar din București și cel care va deveni tatăl prozatorului nostru, primește ordin de încorporare, însă crede că poate scăpa de o asemenea decizie arbitrară. Nu doar că nu scapă, dar este trimis într-un batalion disciplinar din Transnistria (în acel moment, toponimul nu desemna exclava din prezent de lângă Republica Moldova, ci un teritoriu aflat între Nistru și râul Bugul de Sud, ocupat de armata română după 22 iunie 1941). Cum este aici hazardul în favoarea celui care va scrie Tache de catifea? Dezertor fiind, un regim aliat cu Germania nazistă putea foarte bine să decidă că Arșag Agopian trebuie trimis în fața curții marțiale pentru a fi judecat ca dezertor și împușcat. În schimb, regimul Antonescu a decis că Arșag trebuie trimis într-un batalion disciplinar și instruit sumar, frontul de est sovietic fiind oricum o pedeapsă sinonimă cu moartea. Acum Arșag este într-un batalion disciplinar și, dacă nu va descoperi niște căi de-a scăpa de front, șansele lui de-a supraviețui celor mai devastatoare bătălii din istoria umanității sunt infime spre zero. Nu descoperă niciuna, sau dacă descoperă, toate presupun chestii dezgustătoare și care îi pot pune în pericol viața. Așa că doua oară hazardul se traduce în noroc chior, deoarece noul medic sosit la unitate se dovedește a fi un armean care îl cunoștea pe Arșag din vremea când îi trata bolile transmisibile sexual (în treacăt fie spus, norocul lui Arșag se mai punea termina definitiv și dacă același hazard făcea ca pandemia HIV/SIDA să se extindă cu patru decenii mai devreme), iar acest medic recent-sosit și cu grad de căpitan îl scapă de front în momentul în care îl informează pe comandantul unității că un cizmar de lux precum Arșag nu trebuie să se prăpădească prin Rusia sovietică. O altă versiune presupune intervenția unei surori a lui Arșag pe lângă un ofițer superior, însă ce este important de reținut este că tatăl viitorului romancier supraviețuiește celui mai devastator război din istoria umanității. După instalarea regimului comunist, Arșag își închide atelierul de cizmărie și se înscrie printre primii într-o cooperativă numită ,,Arta încălțămintei’’, deci viitorul prozator va avea ceea ce se numea în epocă ,,origine sănătoasă’’, adică un plus pentru avansarea lui social în noul regim ce se instalase. La fel cum, înainte de 1948, tatăl lui este apolitic și îi urăște pe legionari, înțelegând natura genocidară a extremei-drepte din această parte a Europei. Dar cum Ștefan Agopian se naște în 1947, vom considera că rolul hazardului era încheiat.    

Pasionat de mic de chimie, intră la facultatea de profil fără să învețe nimic toată vara, preferând să citească Frații Karamazov într-o traducere în două volume, împrumutată de la biblioteca de cartier, o bibliotecă aflată ,,într-o cămăruță prăfuită de la Căminul Cultural’’, un loc pe unde în 1965 nu trecea nimeni și stratul de praf de rigoare fiind, evident, la locul lui. Nu învaţă nimic, dar intră la Facultatea de Chimie exact cu nota la care se aştepta – deci poate că şi tu ar trebui să citeşti unul din romanele canonice ale lui Dostoievski înaintea unui examen important. De fapt, până la sfârșitul adolescenței, viitorul nostru scriitor este atât de convins că va fi chimist, încât cartea lui de căpătâi din copilărie se numea Chimistul casei, alături de alt volum din același domeniu și de același autor numit Minuni în eprubetă, ambele destinate ,,activității practice a pionierilor și școlarilor.’’ Prin urmare, de ce se vorbește de prozatorul Ștefan Agopian, și nu de profesorul chimist Ștefan Agopian? Amestecul de pasiune pentru lectură și energia tinereții post-adolescentine îl fac să creadă că poate aborda orice specie literară, de la poezie la teatru, ba chiar scrie o piesă cu un subiect dintre cele mai originale: într-o piață bucureșteană, un tip vrea să-și dea foc la o mână pentru a le dovedi celor adunaţi să vadă ciudăţenia că ,,nici românii nu sînt de lepădat.’’ Scenariu inspirat studentului Ștefan Agopian de legenda lui Mucius Scaevola din istoria lui Titus Livius. Evident, o asemenea farsă (mai mult absurdă decât contra regimului) nu avea să fie montată în România aflată la începutul regimului ceaușist – prin urmare, nonconformismul viitorului scriitor se manifesta încă din primul an de studenţie. Eşuat ca dramaturg, va debuta cu un grupaj de poezie într-un supliment al revistei craiovene Ramuri, numit Povestea vorbei. Pornit pe acest drum al scrisului, tânărul Agopian trimite un dosar cu câteva proze scurte la un cenaclu al Uniunii Scriitorilor. Nu va debuta în volum nici cu acest prilej, dar va face cunoştinţă cu membrii a ceea ce s-a numit grupul oniric, scriitori ca Dumitru Ţepeneag, poetul Leonid Dimov sau Vintilă Ivănceanu ori poetul Virgil Mazilescu, primul grup literar apărut în România comunistă din zorii dezgheţului ideologic şi având importanţa de-a fi o continuare a suprarealismului care va influenţa mişcări literare viitoare precum postmodernismul optzeciştilor. Grupul va fi desfiinţat de autorităţile comuniste, iar unii onirici se vor stabili în Franţa, precum Dumitru Ţepeneag. 

Acelaşi nonconformism va face ca tânărul chimist şi scriitor în devenire să nu aibă prea multe aderenţe la cerinţele unei societăţi care se urbaniza rapid, dar al cărei regim socialist de factură autoritară şi conservatoare (în acelaşi an în care Ştefan Agopian debutează cu un grupaj de cinci poeme în Povestea vorbei, va fi dat infamul decret care interzicea avorturile, ale cărui consecinţe se observă şi în lumea scriitoricească, vezi episodul ,,afacerilor’’ dintre Nichita Stănescu şi poetul cu interese de istoric amator Gheorghe Tomozei, afaceri nu doar în interes de numismatică, dar şi pentru ca Tom, cum i se spunea lui Tomozei, să plătească un chiuretaj) şi să urmeze un parcurs la limita marginalului permis de regim. Astfel, va fi exmatriculat din Facultatea de Chimie din cauza absenţelor (în studenţie, un chimist pasionat care era Agopian este înlocuit de un cititor vorace şi un scriitor care va căuta că evite presiunile unui realism orientat ideologic către realizările regimului) şi va fi luat în armată, apoi se va găsi şomer vreme de patru ani şi va intra târziu în ceea ce de obicei se numeşte câmpul muncii. Amintirile despre scriitorii majori ai epocii formează o parte însemnată din acest volum, Agopian având norocul de-a fi prieten cu Nichita Stănescu, dar şi să-l întâlnească pe Marin Preda, cel care nu îi va înţelege primul roman, Ziua mîniei, apărut în 1979. Dar ancorarea rigidă a lui Marin Preda în convenţiile unui realism literar de primă jumătate a secolului al XX-lea nu-l va opri pe acesta să accepte la invitaţia lui Agopian la restaurantul Capşa, un local atât de select în Bucureştiul de la sfârşitul anilor ’70, încât cravata era obligatorie. Evident, un scriitor atât de popular precum Marin Preda avea trecere. Un punct important din aceste amintiri este avantajele şi privilegiile scriitorilor din perioada ante-1989, când un poet precum Nichita Stănescu putea câştiga zece mii de lei pe lună, deşi nu prea dădea pe la locul lui de muncă, adică redacţia revistei România literară, în timp ce memorialistul nostru şi soţia lui câştigau împreună ,,o treime din veniturile lui Nichita’’, alţi scriitori câştigau de trei-patru ori mai mult decât Nichita Stănescu, la fel cum ecosistemul literar din acea vreme funcţiona pe baza unei întregi infrastructuri, un exemplu fiind palatul Pelişor, care în anii ’50 era o ,,casă de creaţie pentru scriitorii care serveau regimul’’, dar şi reviste literare ca Luceafărul se bucurau de sprijin instituţional, aceasta aflându-se ,,[…] pe bulevardul Ana Ipătescu, într-o frumoasă vilă, vecină cu Observatorul Astronomic […]’’. În acelaşi timp, tirajele atingeau cifre de neimaginat acum: un roman complet uitat (la fel şi autorul lui), cu un titlu de un ciudat umor involuntar – Ana, stăpîna măgarului – apărea în 1978 într-un tiraj de ,,22.310 exemplare’’. Un alt exemplu al implicării statului în activitatea culturală din epocă îl reprezintă nenumăratele traduceri făcute înainte de 1989, formarea unui scriitor pasionat de teme istorice ca Ştefan Agopian avea nu doar lecturi din clasicii realismului european de secol XIX, dar şi romane mai puţin cunoscute ca Heinrich cel Verde, romanul formării al prozatorului elveţian Gottfried Keller – tradus la noi în 1970. Dar şi istoriografia clasicismului latin. Însă lipsurile din a doua jumătate a anilor ’80, când România îndura austeritatea ceauşistă, transpar în episodul colocviului ,,despre romanul european contemporan’’. Trei scriitori sunt trimişi de Uniunea Scriitorilor la acest colocviu din Bratislava (pe atunci, oraş aflat în statul Cehoslovacia), cel mai tânăr dintre ei fiind protagonistul nostru. În grupul de trei scriitori era şi o legendă precum Radu Tudoran, iar misiunea lor? Să găsească magazine cu ,,ciorchini uriaşi de banane’’ şi să stea în locuinţe cu căldură la calorifere şi apă caldă.

Amintirile din comunism ale lui Ştefan Agopian reprezintă şi un document despre cum să supravieţuieşti atunci când descoperi că trăieşti într-un provizorat istoric, când o lume ale cărei realităţi socio-politice le credeai stabile este înlocuită de o alta cu realităţi la care încerci să te adaptezi (a se vedea lista de la pagina 80, meseriile dispărute în vremea debutului industrializării comuniste), adică România primilor ani de comunism dejist. În acei ani, trebuia să ştii să faci săpun, copiii învăţau în mod natural, alergând pe maidane, ce anume fructe erau comestibile, ce ciuperci crescute după ploaie să nu mănânci şi, dacă lucrurile se înrăutăţeau, puteau oricând şterpeli păsări de la vecinele din cartier, aşa cum proceda mama prozatorului nostru. Nu doar meseriaşii mic-burghezi dispar în România anilor ’50, ci şi oamenii de forţă din bâlciurile începutului de secol XX, precum putem observa în paginile despre personajul Titi Boldescu, obligat să renunţe la luptele greco-romane nereglementate de carnaval datorită ciocnirii cu un campion naţional la luptele libere (în afară, aceste lupte libere de carnaval vor constitui nucleul industriei numite wrestling). Lipsit de ocupaţia sa din cauza creşterii urbanizării, deci şi a profesionalizării sporturilor, Titi Boldescu va muri în sărăcie şi ,,uitat de toată lumea’’, un alt simbol al trecerii de la o realitate socio-economică la alta. 

Iar Ştefan Agopian are meritele de-a prezenta istoria atât de turbulentă a României de la jumătatea secolului trecut şi din perspectiva femeilor: ,,Principalii beneficiari ai acelor vremuri au fost în primul rând bărbaţii. În definitiv, ei făcuseră politică, ei fuseseră micii şi marii proprietari, ei făcuseră crime de război, ei îmbrăcaseră cămaşa verde. Femeile erau, în majoritatea cazurilor, victimele colaterale ale acelor întâmplări. Un rar exemplu de expunere a falocraţiei din partea unui scriitor român postbelic, la fel cum un interesant este şi indiferentismul religios al acestuia: ,,Pe zi ce trecea, îmi era tot mai clar că Dumnezeu nu există sau, dacă există, nu are nicio treabă cu trecerea mea prin această lume.’’ O extraordinară mărturisire, când ne gândim că este făcută într-un spaţiu dominat de puterea instituţiei bisericii ortodoxe. Pentru generaţiile actuale, aceste amintiri ale unui scriitor asociat cu metaficţiunea prozei postmoderne pot fi relevante din mai multe motive. Pot arăta o lume, e drept, cu totul străină şi aflată sub un socialism autoritar, dar care încă nu se confrunta cu dificultăţi ca oraşe sufocate de maşini, probleme care au contribuit şi contribuie la schimbările climatice: prin anii ’70 ai secolului trecut, cei mai mulţi români călătoreau cu trenul, iar cel mai cunoscut poet al vremii, adică Nichita Stănescu, nu avea o maşină personală, ceea ce acum ar fi de neconceput. Mai pot arăta cum să eviţi actualele rigori neoliberale care aneantizează viaţa personală şi să te foloseşti de sistem – aşa cum proceda un poet acum uitat, pe nume Valeriu Pantazi. La fel cum lui Agopian însuşi nu i-a păsat niciodată de obligaţiile vieţii militare (paginile care descriu perioada petrecută de acesta în armată ar putea fi considerate un fel de M*A*S*H plasat într-unul din cele mai autoritare regimuri ale socialismului de tip sovietic) şi a refuzat să fie un profesor de chimie. 

Dincolo de asemenea elemente de istorie socială, aceste memorii aparţin nu doar unuia dintre cei mai originali prozatori apăruţi în România postbelică, un prozator care a îndepărtat proza de la noi de aşteptările realismului aşa cum era acesta înţeles începând cu scriitori ca Slavici şi Rebreanu, dar şi unui scriitor cu un umor incredibil şi mereu sceptic faţă de figurile autorităţii.  

Foto: Ștefan Agopian și cartea sa Scriitor în comunism (sursă: YouTube)

Citește în limba engleză!

Citește în limba bulgară!

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter.

About Author