Spectacolul “Dispariții” al lui Elise Wilk ne cheamă să fim liberi și capabili din punct de vedere emoțional într-o lume a puterii omnipotente și a alienării

Vladimir Mitev

Producția Teatrului Dramatic din Ruse, “Dispariții”, în regia lui Dumitru Acriș, bazată pe un text al dramaturgistei române Elise Wilk, va fi probabil puțin greu de înțeles pentru publicul bulgar obișnuit ca teatrul să servească drept relaxare după încheierea zilei de lucru. În cazul spectacolului “Dispariții” (traducere de Lora Nenkovska), ne confruntăm cu drama unor personaje din patru epoci diferite ale modernității, care își exercită adesea agresiunea verbală și fizică unul împotriva celuilalt și ale căror povești pot părea la început deconectate și haotice. În timp ce urmăream spectacolul pe 10 aprilie 2023, două femei de lângă mine râdeau de ceea ce auzeau și vedeau pe scenă. Iar după ce spectacolul s-a încheiat, una dintre spectatoare l-a descris însoțitorii sale ca fiind “ciudat”.

Dar mesajele spectacolului, care modifică semnificativ textul original al lui Wilk, nu sunt atât de greu de descifrat dacă urmărim cu atenție desfășurarea piesei. Cel puțin două fire care leagă fiecare dintre episoade sunt izbitoare – puterea care îi face pe oameni singuri și neajutorați și ideea femeii care nu este liberă pentru că este sclava unei alte persoane și, prin urmare, nefericită. Aceste elemente există în “intriga” fiecărei epoci în care este plasată piesa – stalinistă, socialismul matur, tranziția și astăzi.

În timpul stalinismului, un cuplu tânăr este separat, bărbatul din cuplu fiind trimis în Siberia. El găsește un soț pentru prietena sa, un bărbat ciudat și impersonal care devine personificarea sclaviei ei. Când, în cele din urmă, reușește să-l părăsească, ea află chiar de la bărbat că prietenul ei îi trimitea scrisori din Siberia care nu au ajuns niciodată la ea. Puterea a triumfat, a divizat oamenii, i-a făcut neajutorați și o umbră a ceea ce ar fi putut fi.

În timpul socialismului matur, serviciile secrete erau puterea. Personajele sunt o familie cu un copil, în care părinții se detestă reciproc, dar continuă să trăiască împreună. Ei au temeri că sunt supravegheați. Evoluția personajelor face ca mama să decidă să se aleagă pentru o dată și să emigreze, lăsându-și fiica în urmă. Fiica nu o iartă. Dar mama se simte lipsită de libertate, tolerând agresivitatea soțului ei doar de dragul fetei sale. Este curaj sau slăbiciune faptul că ea alege să părăsească situația chinuitoare?

Ca o continuare a acestei epoci este povestea de dragoste a fiicei cu un tânăr care este homosexual. În timp, aflăm că acesta a fost obligat să devină informator și a denunțat familia iubitei sale. Dar, pentru a-și proteja iubita, a scris doar lucruri pozitive despre ea și părinții ei. 

În această a treia epocă, cea a tranziției, colectivul este important. Înțelegem acest lucru din umorul specific uneia dintre eroine, umor bazat pe glume populare și cinismul care exprimă “înțelepciunea” maselor. Fiica nu este liberă pentru că pare incapabilă să se aleagă singură. În ciuda slăbiciunilor prietenului ei, ea continuă să se bazeze pe el. 

În cea de-a patra epocă, o rudă în vârstă se întoarce din Germania și povestește cum s-a simțit singur în timpul sărbătorilor și, pentru că furnizorul său de telefonie mobilă i-a oferit 1.000 de mesaje gratuite, a început să trimită mesaje de felicitare către numere necunoscute. Unul dintre numere l-a înjurat, dar când au început să vorbească, s-a dovedit că în spatele lui se afla o femeie tânără, așa că cei doi au stabilit o întâlnire.

În acest caz, femeia sclavă era fiica unei mame care avea nevoie de îngrijire specială. Fiica se plângea că nu trăiește liber și că este legată doar de mama ei a cărei stare nu se schimbă.

Astfel, apar sugestii și mesaje care dau de gândit și poate chiar pot determina o conștientizare și o acțiune. Unul dintre ele se referă la nevoia inconștientă, dar bine înțeleasă, a fiecăreia dintre femeile lipsite de libertate de a servi libertatea, de a fi un spirit liber. Compromisul cu libertatea duce la consimțământul de a suporta violența, care este aproape întotdeauna inutilă și fără rost, deoarece sacrificiul nu este apreciat de nimeni.

Celălalt mesaj se referă la patologia puterii și a traumei în orice epocă. Cândva au fost staliniștii, apoi serviciile secrete, apoi opinia publică și, în cele din urmă, corporațiile. În fața întregii puteri, omul de rând este neajutorat și singur. Putem ghici că puterea îi permite să-și satisfacă propriul gol sau propria neputință, astfel că nu reușește să dezvolte în el însuși caracterul și personalitatea pentru a se raporta în mod adecvat la femeia lipsită de libertate și pentru ca aceasta să devină liberă.

Tabloul societal desenat de Dispariții este lipsit de bucurie. La finalul piesei, fiecare dintre personaje anunță când și cum și-a trăit restul vieții și a murit fără să lase urme. Într-un fel, privim personajele cu ochii artistului însuși. Și este logic să ne întrebăm ce ar trebui să facem noi, spectatorii, pentru a nu fi și noi alți “dispăriți”. Dacă dăm crezare spiritului spectacolului, dragostea adevărată ar putea, poate, să îmblânzească autoritatea atotputernică și să depășească alienarea pe care o impune. Dar oare acest mesaj ne ajunge din urmă într-un moment în care am învățat deja prea multe lecții greșite, la fel ca personajele din serial? Și cum putem să le uităm sau să le rescriem?

Două detalii curioase fac ca spectacolul să fie foarte semnificativ. Primul este acela că oamenii din fiecare epocă sunt diferitele generații ale unei familii. Adică, avem de-a face cu o traumă transgenerațională care definește incapacitatea femeilor de a fi libere. Al doilea este că piesa este plasată în mijlocul comunității românești de limbă germană, din care face parte și Elise Wilk. Personajele sunt români germanofoni cu o predispoziție naturală de a călători și de a trăi în Germania. Au un alt loc în care să evadeze și totuși să simtă cumva că aparțin.

Din două surse independente, am înțeles că regizorul Dumitru Acris a modificat semnificativ textul original al piesei. Mă întreb care sunt diferențele față de producția Dispariții de la teatrele din România cum ar fi cele de la Târgu Mureș și Sfântu Gheorghe. Concluzia mea – capacitatea de a ne autodefini, inclusiv prin rebeliune, ne poate face umani, lăsând o amprentă pe această lume. Asta a lăsat în mine spectacolul de la teatrul din Ruse.

Închei cu cuvintele lui Elise Wilk despre propria scriitură:

“Scriu ficțiune de când aveam 8 ani și piese de teatru de când eram adolescentă, așa că poveștile au făcut mereu parte din viața mea. Cred că nevoia omului de a spune și de a asculta povești nu va dispărea niciodată. De aceea, cred că o piesă de teatru ar trebui, în primul rând, să spună o poveste. Și cum toate poveștile au fost deja spuse, ca dramaturg sunt mereu în căutarea unor noi structuri și a unor noi modalități de a spune povești. Un text teatral este o casă, iar eu sunt arhitectul ei. Arhitectura unui text este foarte importantă pentru mine și încerc să-mi construiesc piesele ca pe niște compoziții muzicale, în care fiecare personaj are propria voce.”

Foto: Există un spațiu gol enorm între personajele din Dispariții (sursă: Teatrul Dramatic Ruse)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram Este Aici.

About Author