O reconstituire fără nostalgie a României interbelice: O vară de neuitat (1994) de Lucian Pintilie

Marian Țuțui

Marian Țuțui este un critic de film român, vorbitor de limbă bulgară care lucrează la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. El a oferit această recenzie special pentru Podul prieteniei. Filmul „O vară de neuitat” este deseori dat ca exemplu de către români, în discuțiile cu bulgarii, că ocuparea Dobrogei de Sud a fost o greșeală.

Filmul meu preferat al lui Lucian Pintilie a fost respins de unii critici români care i-au reproșat regizorului lipsa de corectitudine politică, bazându-se pe subiectul și sursa de inspirație a filmului, un roman scris în 1957. Pe de altă parte, deși a fost apreciat în străinătate, fiind chiar nominalizat la Marele Premiu de la Cannes în 1994, mai mulți critici străini nu au înțeles unele detalii și mai ales contextul istoric.

Ca și în alte filme, dar aici mai mult ca oricând, regizorul Lucian Pintilie reușește să reconstituie cu luciditate, concizie și talent un episod mai puțin glorios din istoria României și a armatei sale. Chiar dacă, ca români, l-am putea suspecta de lipsă de patriotism, chiar dacă putem fi suspicioși asupra sursei de inspirație, nu putem să nu remarcăm instinctul artistic care l-a făcut să fie lucid chiar și cu epoca pe care o admiră cel mai mult și să ne captiveze cu o poveste pe care eram înclinați să o respingem. Deși doar Iugoslavia și URSS au înregistrat războaie interetnice după căderea comunismului, recurența naționalismului s-a manifestat peste tot, iar Pintilie a simțit nevoia să ofere un exemplu de „rebalcanizare postcomunistă a Balcanilor”. Așa se explică de ce regizorul a fost fascinat în 1993- 1994 de un episod aproape uitat din istoria României.

Am rezerve serioase față de alte filme ale lui Lucian Pintilie precum Reconstituirea (1970),  De ce trag clopotele, Mitică? (1982) și Terminus paradis (1998). Dintre filmele lui Lucian Pintilie favoritul meu este O vară de neuitat/ Un été inoubliable (1994, Franța- România). Pentru nominalizarea lui la marele premiu la Cannes în 1994 este filmul său cel mai cunoscut în străinătate, mai ales în Franța. Însă alți critici au obiecții față de acest film al lui Lucian Pintilie, reproșându-i lipsa de corectitudine politică în ceea ce privește subiectul și sursa de inspirație. Pe de altă parte, deși a fost apreciat în străinătate, am putut observa că mai mulți critici străini care l-au recenzat nu au înțeles câteva detalii și mai ales contextul istoric. De aceea, voi explica câteva amănunte care rămân neclare mai ales pentru români, mai ales tineri. 

Avem de-a face cu adaptarea pentru ecran a unui capitol din romanul autobiografic „Cronică de familie” (1957) al lui Petru Dumitriu. Tatăl scriitorului a fost ofițer în armata română iar mama, Theresa Debretzy, era unguroaică din Transilvania. În roman și film există o mică schimbare în sensul înfrumusețării realității: eroina Marie-Thérèse von Debretsy era membra unei familii aristocratice din Ungaria. Romanul a fost considerat deopotrivă o „capodoperă” dar și „unul dintre roadele <dezgheţului>”, ca și o operă literară scrisă în conformitate cu normele realismului socialist și al comunismului anti-național de dinainte de 1957. Într-adevăr, Petru Dumitriu a încercat în câteva din operele sale să facă pe plac autorităților pentru a compensa probabil pentru rușinea de a fi avut tatăl arestat pentru activitatea politică de dinainte de instaurarea comunismului. Însă în romanul „Cronică de familie” cu greu putem găsi așa ceva. Din păcate, romanele lui Petru Dumitriu sale sunt puțin cunoscute azi mai ales din cauza biografiei autorului sau mai precis a alegerilor sale în viață. Unii critici l-au acuzat și pe Lucian Pintilie că ar fi defăimat armata română din cauza faptului că scenariul său este bazat pe un roman din 1957, o epocă a proletariatului internaționalist. 

Filmul începe cu un bal la București la care participă căpitanul Petre Dumitriu (interpretat de Claudiu Bleonț) și soția sa Marie-Thérèse von Debretsy (Kristin Scott-Thomas). După ce avansurile sale au fost respinse de Marie-Thérèse, generalul Ipsilanti (Marcel Iureș) se răzbună pe căpitan, mutându-l într-o garnizoană din Cadrilater, la granița româno-bulgară. Cuplul încearcă să se adapteze situației, dar căpitanul se confruntă cu ura adjunctului său, locotenenetul Turtureanu (Răzvan Vasilescu), în plus, soldații îi disprețuiesc pe cei doi soți: pe el din cauza monoclului iar pe ea din cauza originii maghiare. După uciderea și mutilarea a opt camarazi de la pichetul din Staro Selo, soldații români iau ostatici mai mulți țărani bulgari din zonă. Marie-Thérèse îi folosește pentru amenajarea grădinii, le servește ceai și insistă să le plătească. În cele din urmă, căpitanul Dumitriu primește ordinul de a-i împușca. Întrucât nu exista nicio dovadă a vinovăției lor, el refuză să execute comanda dacă nu o primește în scris. În consecință, este degradat. Povestea este povestită de fiul lor la maturitate, care își amintește evenimentele, însă în mod ironic, pentru el, a fost o vară de neuitat, probabil cea mai frumoasă.

De fapt, deși filmul constituie o adaptare pentru ecran destul de fidelă a unui episod din romanul lui Petre Dumitriu, Lucian Pintilie reușește să fie destul de obiectiv în reconstituirea României interbelice. Regizorul a mărturisit într-un interviu la Cannes, în 1994, că este „monarhist” și că „Singura epocă istorică a României cu care mă identific un pic e această perioadă în care se combină un boom economic, liberalismul burghez și toleranţa în gândire.”  Deși după 1990 asistăm la o „nostalgie post-comunistă după perioada interbelică” a majorității intelectualilor români dornici să găsească repere istorice și culturale, Pintilie nu are o „perspectivă măgulitoare”, dacă avem în vedere episodul istoric oglindit de romanul lui Petru Dumitriu, mai puțin cunoscut și neconvenabil românilor.  

În căutarea unui alt caz în care un cineast român are o perspectivă acuzativă asupra istoriei propriei țări, constatăm că „Aferim! are în comun cu O vară de neuitat alura căutată de „western balcanic”, refuzul ferm al nostalgiei, concentrarea pe descrierea unei orânduiri brutal-opresive și compasiunea pentru ocupanţii celei mai de jos trepte a orânduirii respective.” În acest sens este semnificativă secvența în care un țăran bulgar, Petco (Ioan Gyuri Pascu) spune că, atunci când trăia sub țarul bulgar, Ferdinand, li s-a spus că românii sunt ticăloși, iar acum sub stăpânirea regelui român Ferdinand bulgarii sunt considerați răi.  

Chiar dacă pare că ne îndepărtăm de analiza propriu-zisă a filmului, trebuie să detaliem câteva episoade din istoria României. Prima parte a comunismului românesc, până în 1957, a fost una a „internaționalismul proletar” când românii au aflat că înaintașii lor avuseseră tendințe imperialiste de a cuceri și exploata teritoriile străine, în timp ce în timpul lui Nicolae Ceaușescu, în era „comunismului național”, românii au învățat să se mândrească cu trecutul lor istoric, inclusiv pentru că întodeauna strămoșii au fost preocupați numai de a-și apăra teritoriul național și nu au încercat să cucerească teritorii străine. Evident, ambele concluzii sunt exagerate. Din astfel de motive, episodul anexării Cadrilaterului (Dobrogei de Sud) în dauna Bulgariei între 1913-1940 este mai puțin cunoscut de români și chiar cei care îl cunosc nu îl evocă în mod obiectiv. Chiar și în perioada interbelică, în 1927 și 1938, subiectul era sensibil întrucât cele două ecranizări ale comediei sentimentale ale lui Charles Maurice Donnay, Educația prințului/ Éducation de prince (1927, Franța, regia Henri Diamant-Berger) și Educația prințului/ Éducation de prince (1938, Franța, regia Alexander Esway), nu au putut fi distribuite în România. În cea de a doua ecranizare strălucea celebra actriță franceză de origine română Elvire Popesco (1896 – 1993) în rolul reginei Silistriei, alături de alt actor de origine română, Alexandre Mihalesco (1883- 1974). „Silistria” era o invenție a dramaturgului Charles Maurice Donnay, cu intenția de a ironiza micile state din Balcani. Numele micului regat este aproape identic cu cel al „Silistrei”, cel mai mare oraș din sudul Dobrogei.

Pentru unii spectatori apare o confuzie din cauza unor denumiri utilizate în film. Aromânii stabiliți în România și inițial colonizați în Cadrilater sunt adesea numiți și azi adesea „macedoneni” în România, deoarece provin din Macedonia istorică, adică și din alte țări, nu numai din actuala Republică Macedonia de Nord. În film sunt numiți „macedoneni” membrii bandelor naționaliste bulgare (cunoscuți și sub numele „komitadji”) care atacă soldații români, deoarece la acea vreme militau pentru anexarea Macedoniei la Bulgaria. Evident, criticii străini și chiar unii români nu au reușit să înțeleagă cine se luptă cu cine sau de ce dacă soldații români sunt atacați de macedoneni, ei îi pedepsesc pe țăranii bulgari. Într-adevăr, istoria balcanică este complicată, parcă mai complicată decât în cazul marilor națiuni.

În mod sigur romanul despre Cadrilaterul anilor `20 i-a redeșteptat lui Pintilie amintirile despre Bugeacul natal, o provincie cu un peisaj similar de stepă arsă și o populație mixtă, care și-a tot schimbat stăpânii. Cu toate acestea, spre deosebire de alți intelectuali români, Pintilie se lasă cu greu cuprins de melancolie și rămâne lucid.  

Deși nu există în film nicio menționare a anului când are loc acțiunea filmului, putem deduce exact când are loc acțiunea din mai multe detalii. Căpitanul Dimitriu se referă la vremurile în care a luptat în cel de-al doilea război balcanic (1913), menționând că a fost cu 10 ani înainte. Pe de altă parte, coloniștii aromâni au venit în Cadilater în 1925. De asemenea, cineva din film citește în franceză al șaselea volum din romanul „În căutarea timpului pierdut”, publicat în 1925 de Marcel Proust. 

Căpitanul Dumitriu, soția sa, copiii lor și cățelul lor par stranii pentru ceilalți. Căpitanul pare îngâmfat din cauza monoclului, în timp ce soția sa maghiară, este reprezenanta dușmanului tradițional al românilor. În mod destul de firesc balul de la București constituie nu numai plotul (intriga) filmului, ci constituie locul unde se întâlnesc pentru prima dată mai multe personaje iar bârfele, în mod destul de veridic, țin loc de prezentare a personajelor. Căpitanul participase la ocuparea Budapestei în timpul intervenției împotriva revoluției comuniste din Ungaria din 1919. Acolo a cunoscut-o pe soția sa salvând-o de la viol. Aflăm aceste detalii despre familia lui Marie-Thérèse de la o bătrână care o bârfește în timpul balului.

Evenimentele din 1919 sunt destul de proaspete pentru personaje. Prostituata maghiară Erji (Beatha Fülop) strigă „Trăiască Béla Kun!”, în timp ce generalul Cilibia (George Constantin) îl întreabă pe Dumitriu dacă soția lui este comunistă deoarece auzise că familia ei și-ar fi dat pământul țăranilor. Când Marie-Thérèse folosește țăranii prizonieri bulgari pentru a semăna salata pe un teren uscat, ea este ciudată, dar atunci când insistă să le plătească devine chiar bizară. Tânăra soție cântă la pian și le vorbește în franceză copiilor săi în mijlocul unui peisaj arid, astfel încât chiar și fiul ei, după mulți ani, ajunge la concluzia că ea înfrumuseța lucrurile, prezentându-le într-o lumină atrăgătoare, încât unui deal modest din apropiere ea îi spunea „Fujiyama”. 

Marie-Thérèse este un personaj memorabil tocmai pentru rezistența la greutăți și forța de a ridica moralul copiilor și soțului; se comportă ca o adevărată mamă, deși pare o orășeană la modă, neadaptată vieții într-un loc izolat. La rândul ei, Kristin Scott Thomas, deși nu cunoaște limba română, dovedește că este o mare actriță pentru că reușește un rol remarcabil. Putem spune că interpretarea ei în rolul unei femei române în anii `20 este asemănătoare cu cea a unei englezoaice implicate într-o poveste de dragoste fatidice în momentul izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial în celebrul film Pacientul englez/ The English Patient (1996) al lui  Anthony Minghella, pentru care a câștigat un premiu Oscar pentru în rol principal. Claudiu Bleonț în rolul căpitanului Dumitriu este un pic prea caricaturizat și unilateral, deși actorul a arătat în alte filme capacitatea de a aborda roluri complexe. Ca de obicei, la Pintilie actorii din rolurile secundare sunt foarte bine aleși. De exemplu, Marcel Iureș în rolul generalului Ipsilanti este impecabil. Nu întâmplător, actorul va deveni imediat o vedetă internațională cu alte roluri negative memorabile, precum cele ale ale unui ofițer rus în Misiune: Imposibilă/ Mission: Impossible (1996, SUA, regia Brian De Palma), terorist sârb în Pacificatorul/ The Peacemaker (1997, SUA, regia Mimi Leder) sau ofițer nazist în Hart’s War/ Războiul lui Hart (2002, SUA, regia Grigore Hoblit).

Filmul începe cu un plan-secvenţă în care spectatorul se leagănă cu călărețul pe calul care  galopează. Comentariul din off este al copilului care a devenit matur și își amintește de mama sa și de dealul Fujiyama. După aceea se poate auzi vocea călărețului care își cheamă calul. Câteva minute în timp ce calul aleargă spre Dunăre vedem o parte din genericul filmului. În același timp auzim o melodie cântată la harpspicord, o alegere inspirată a compozitorului Anton Șuteu. Vedem călărețul numai după derularea genericului. În mod surprinzător, nu este un personaj principal, ci locotenentul Turtureanu (Răzvan Vasilescu), care a alergat călare ca să prindă bacul pentru a ajunge la timp la bal. Este un semn că cineastul nu preia nici perspectiva naivă a copilului, nici cea conclusivă după mulți ani de la evenimente, întrucât directorul de imagine Călin Ghibu se joacă uneori cu diverse perspective, astfel încât camera să rămână omniprezentă și obiectivă. Vocea naratorului nu se aude din nou decât la final. Pe de altă parte, cuvintele locotenentului Turtureanu anticipează întrucâtva tema și întreaga poveste a filmului: „Mi-o fi și mie silă de ţărani bulgari, de broaște, de Dunăre, de comitagii! Mi-o fi și mie dor de-un ceas de viaţă civilizată.” 

O mulțime de detalii semnificative dau textului suficientă ambiguitate pentru o scriere remarcabilă, astfel încât Pintilie are de unde alege. Dacă luăm în considerare unele dintre ele, am putea observa atât un fel de melancolie pentru perioada interbelică, când România ajunsese la cea mai mare dezvoltare economică și politică, cât și elemente de critică socială. De fapt, chiar dacă îl putem suspecta pe scriitorul Petru Dumitriu pentru asemenea tendințe, nu este cazul aici pentru regizorul Lucian Pintilie. Regizorul preia din roman imaginile cu execuția țăranilor bulgari, în timp ce o buburuză se îneacă în sosul salatei. El adaugă o scenă foarte concisă și complexă în care Marie-Thérèse îi cheamă să le plătească pentru munca prestată și apoi merg la interogatoriu. La un moment dat, un țăran este chemat de doamnă, dar își aude numele chemat de un soldat pentru interogatoriu. El ezită, fără să știe unde să meargă. Pintilie reușește astfel cu mijloace minime de a sugera absurditatea condiției țăranilor și inadecvarea carității femeii. Un alt exemplu de imagine multistrat, cu efect copleșitor asupra publicului, este acela în care în care căpitanul Dumitriu părăsește clădirea în care se hotărâse să i se ia comanda companiei și se duce la casa sa. El se mișcă împreună cu camera de filmat și se pot vedea în prim plan un prizonier bulgar săpând în grădină, în timp ce în al treilea plan se pot vedea soldații români făcând exerciții cu puștile. Peisajul ales, partiturile muzicale, decorurile (Paul Bortnowski și Călin Papură) și costumele (Miruna Boruzescu) au o contribuție semnificativă la reconstrucția fidelă a României anilor `30. Putem adăuga o posibilă imagine simbolică pentru intelectualii români: este vorba despre cea în care Marie-Thérèse (Kristin Sscott- Thomas) doarme pe câmp înfășurată într-o pătură, cu brațul sub capul așezat ușor oblic, amintind de sculptura lui Constantin Brâncuși „Muza adormită”. Un studiu recent caută asemenea imagini simbolice în câteva filme românești recente și consideră că în acest caz Pintilie realizează „o transigurare a valorilor europene în pericol” sau că asemenea „referințe artistice… dezvăluie, de asemenea, tensiunea dintre o imagine externă și una internă a României, ca și aspirația <celeilalte Europe> de a se conecta cu tradiția culturală europeană, într-o demonstrație complexă a unui proces de <a se face cunoscută>”.  

Ca și în alte filme, dar aici mai mult decât oricând, regizorul Lucian Pintilie reușește să reconstruiască cu luciditate, concizie și talent un episod mai puțin glorios din istoria României și al armatei sale. Ca români, chiar dacă l-am putea suspecta de lipsa patriotismului, chiar dacă putem suspecta sursa de inspirație, nu putem să nu remarcăm instinctul artistic care l-a păstrat lucid chiar și față de epoca pe care a admirat-o cel mai mult, reușind să ne captiveze cu o poveste pe care eram înclinați să o respingem. De aceea, putem vorbi fără exagerare despre o poveste de neuitat, despre un magician al ecranului și de catharsis. 

Revoluția sângeroasă din 1989 și unele emisiuni de televiziune nefavorabile despre casele de copii orfani din anii `90 au adus România în atenția lumii. Ulterior, aderarea României la NATO (2004) și la Uniunea Europeană (2007) au contribuit fără îndoială și la o mai bună înțelegere a României și a culturii sale. Se poate spune că regizorii Noului Val au contribuit la acest lucru realizând filme remarcabile și inteligibile pentru publicul străin, dar au și beneficiat și de un context în care România devenise o țară mai cunoscută și mai interesantă. 

Putem conchide că filmul O vară de neuitat constituie un caz oarecum semnificativ pentru generațiile mai vechi de regizori români care au beneficiat mai puțin de un context favorabil sau care au abordat subiecte dificile și au folosit un limbaj mai puțin inteligibil pentru publicul străin. Deși numai Iugoslavia și URSS au înregistrat războaie interetnice după căderea comunismului, reapariția naționalismului s-a manifestat peste tot, iar Pintilie a simțit nevoia de a oferi un exemplu de „re-balcanizare post-comunistă a Balcanilor”. Așa se explică de ce regizorul a fost fascinat în 1993-1994 de un episod aproape uitat din istoria României. Dintr-o dată, având în vedere conflictele etnice din vecini, România devenise din nou o țară balcanică, adică instabilă și vulnerabilă, dacă nu mai mult de atât.

Foto: Captură de ecran de pe trailer-ul filmului O vară de neuitat (sursă: YouTube)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici, iar aici este contul de la Substack.

About Author