Valentin Radomirski: România a devenit cel mai important și de încredere aliat al SUA în regiunea Mării Negre

Vladimir Mitev

Valentin Radomirski este diplomat de carieră. Din 1976 până în 1992 a lucrat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Bulgariei, avansând în toate gradele, de la atașat stagiar la ministru plenipotențiar. A fost ambasador extraordinar și plenipotențiar al țării noastre în România și ambasador neacreditat în Republica Moldova. Între 2005 și 2009, a fost consilier pentru politică externă și securitate națională în cadrul cabinetului prim-ministrului. Co-fondator și membru al Societății Diplomatice Bulgare. Director executiv al Institutului de Economie și Relații Internaționale (IIR).

D-le Radomirski, tendințele suveraniste sunt în creștere în regiunea noastră și în Europa. Cum afectează aceste tendințe relațiile internaționale din regiunea noastră, în general, și relațiile româno-bulgare, în special?

Să începem prin a clarifica conceptele. Folosiți adjectivul “suveranist”, care, cel puțin pentru mine, nu se găsește în jargonul politic bulgar. Este mai potrivit pentru construcțiile românești. Pentru mine, traducerea sa în limba bulgară poate însemna, într-o interpretare pozitivă, responsabilitate națională, iar într-o interpretare mai critică, tendințe naționaliste. Prin urmare, răspunsul meu nu poate fi lipsit de ambiguitate. 

Tendința de a căuta o politică responsabilă la nivel național a devenit din ce în ce mai evidentă în ultimii ani, iar motivul este reprezentat de deficiențele din ce în ce mai evidente ale proceselor de integrare globală (mai ales economico-financiară), denumite generic “globalizare”. Tocmai aceste neajunsuri ale modelului de integrare impus sunt cele care provoacă rezistență (la scară variabilă de la țară la țară) în sectoare tot mai largi ale societății civile. Iar acest lucru, la rândul său, creează un teren propice atât pentru căutarea unor politici responsabile la nivel național, cât și pentru o derivă spre sentimente naționaliste, care, după cum știm din istorie, pot fi ușor manipulate până la nivelul șovinismului național. Și aceasta este ultima etapă înainte de a întoarce spatele diplomației și de a trece la continuarea ei, războiul. 

Atât Bulgaria, cât și România fac obiectul acestor procese. Mai mult, în opinia mea, din mai multe motive de natură istorică, aceste tendințe sunt mai pronunțate în România decât la noi în țară. Acest lucru îngreunează găsirea unor formule din ce în ce mai eficiente pentru dezvoltarea unor relații reciproc avantajoase și egale. Sentimentele naționaliste readuc la viață temeri vechi și amplifică temeri noi atât în rândul publicului, cât și în rândul elitelor politice din ambele țări. Conflicte istorice uitate sunt rememorate, alături de inițiative politice și economice eșuate din ultimii ani. Exemple în acest sens sunt eșecurile din jurul proiectelor de poduri peste Dunăre și incidentul deosebit de neplăcut din timpul vizitei președintelui român, cu refuzul premierului Borisov de a confirma angajamentul președintelui Plevneliev de a crea o alianță militară comună româno-ucraineano-bulgară.

Există, de asemenea, diferențe în ceea ce privește optica celor două țări față de partenerii din NATO și UE. Ambele țări încearcă să câștige favorurile Washingtonului, dar acest lucru se transformă adesea într-o competiție pentru aceleași inițiative NATO. De fapt, trebuie spus că, din acest punct de vedere, Bucureștiul a câștigat poziții mult mai prestigioase în NATO și preferințe în cooperarea cu SUA și alianța. Există o divergență în UE, unde România se bazează în principal pe Franța și Italia, în timp ce Bulgaria urmează destul de direct virajele politicii germane față de Uniune.

Conflictele politice din Balcani (controversele turco-grecești și conflictele înghețate din Balcanii de Vest) împiedică România și Bulgaria să joace împreună pentru un rol mai mare al regiunii în relațiile internaționale. Formatele trilaterale pentru reuniunile anuale ale guvernelor (Turcia-România-Bulgaria și Grecia-România-Bulgaria), care au caracterizat primul deceniu al secolului actual, nu mai există în practică. Tendințele “suveraniste” au prevalat.

Una dintre țările din regiunea noastră care a urmat o linie suveranistă de ani de zile este Polonia. Cum ar trebui să abordeze Bulgaria și România interacțiunea sporită dintre Polonia și Ucraina în contextul războiului din Ucraina? În ce măsură se justifică apropierea româno-bulgară în contextul formării diverselor alianțe conjuncturale în regiunea noastră?

Nu putem influența relațiile dintre două țări atunci când acestea doresc să le dezvolte. Pe de altă parte, există scenarii individuale în care acest interes ar putea afecta grav interesele Bulgariei și ale României. Nu am de gând să le analizez pe toate, pentru că cele mai multe dintre ele depind de forma și de existența sau nu a statului ucrainean după conflictul actual. 

În cazul unei victorii ucrainene, va exista posibilitatea unei puternice alianțe polono-ucrainene. Se poate prezice cu încredere că statele baltice i se vor alătura. Care ar fi participarea României în cadrul acesteia ar depinde dacă ar fi un partener egal cu Varșovia și Kievul sau dacă i s-ar acorda un rol de sprijin, așa cum ar fi probabil capitalele baltice. Poate că Bulgaria, precum și celelalte țări din inițiativa Trimorie, vor fi de asemenea invitate să se alăture, dar în acest stadiu este dificil de prezis reacțiile într-un astfel de scenariu.

În cazul unei înfrângeri a Ucrainei (fără a însemna sfârșitul independenței sale), procesul de formare a unui tandem româno-polonez care să urmărească tot mai mult interesele anglo-saxone în Europa de Est se va intensifica. Rolul geostrategic în creștere al României a fost confirmat în ultimii ani de o serie de vizite ale unor înalți oficiali guvernamentali americani și este un semn că România a reușit să devină cel mai important și mai de încredere aliat al SUA în regiunea Mării Negre. În 2014, șeful influentei agenții americane de informații globale Stratfor, George Friedman, a subliniat că această activitate diplomatică din partea SUA nu este deloc întâmplătoare, deoarece “dacă acest mic Război Rece devine semnificativ, există două țări europene care sunt de o importanță capitală: Polonia și România”. Friedman a subliniat faptul că “din cele 82 de milioane de persoane care trăiesc de-a lungul frontierei estice (Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria), aproximativ 58 de milioane trăiesc în Polonia și România”.

O mare parte din motivul pentru lipsa unui interes și a unei dorințe suficiente pentru cooperarea româno-bulgară în acest domeniu este dat de prioritățile de politică externă ale celor două țări, conturate în mod istoric.

Pentru Bulgaria, atitudinea față de apropierea dintre România și Polonia depinde direct de amenințările crescânde la adresa sa din partea celor două superputeri regionale – Rusia și, mai ales, Turcia, care se confruntă cu alegeri cruciale în acest an. Pentru România, apropierea de Polonia se justifică din punct de vedere strategic, având în vedere problemele serioase pe care le are cu vecinii de nord-vest (Ungaria) și de nord-est (Rusia, în perspectiva viitorului Republicii Moldova). Direcția sudică a politicii sale este, prin urmare, secundară în această etapă, mai ales că bunele sale relații cu Serbia sunt o tradiție istorică.

În general, apropierea Bulgariei și a României va urma, ca și până acum, în principal tendințe geopolitice și nu va fi impulsionată de conștientizarea faptului că avantajele unei mai mari coerențe a politicilor comune depășesc dezavantajele pe care aceasta le poate avea asupra elitelor lor actuale.

Foto: Mircea Geoana este secreat general-adjunt al lui NATO – o recunoaștere pentru importanța strategică a României (sursă: YouTube)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici.

About Author