Filmul “Metronom” este mult mai mult decât o poveste de dragoste

Regizorii români contemporani au tendința de a realiza filme despre traume transgeneraționale, despre eforturile părinților formați în socialism sau în tranziție de a transmite copiilor neputința lor prin coruperea copiilor sale. Acest lucru poate fi văzut clar în filmul Bacalaureat al lui Cristian Mungiu, în care un tată din clasa de mijloc aranjează ca fiica sa, care a avut un accident supărător, să poată minți la examenul de maturitate pentru ca acest examen să nu o împiedice să se bucure de un viitor strălucit. Cu toate acestea, fiica nu pune o notă ascunsă în textul pe care îl trimite examinatorului și astfel povestea pare să se încheie cu un final fericit. Un final diferit îl vedem în filmul Metronom.

În timpul Războiului Rece, emisiunea “Metronom” de la Radio Europa Liberă, prezentată de legendarul Cornel Chiriac, transmitea cele mai recente hituri muzicale din rockul occidental. Nu puțini români și bulgari îl ascultau. Bulgarii chiar învățau limba română pentru a înțelege despre ce era vorba. Despre astfel de tineri români care sunt deschiși la muzica lumii și vor să se distreze este vorba în film.

Protagonista se întâlnește cu colegii ei și împreună ascultă “Metronom”. În timpul unei astfel de serate, se discută ca grupul lor să îi scrie o scrisoare lui Cornel Chiriac în care să îi spună cât de important este pentru ei și să ii solicite difuzarea anumitor artiști rock. În aceeași scrisoare, liceenii introduc și unele critici la adresa propagandei de partid și de stat, tot mai prezentă în viața lor. Scrisoarea urmează să fie înmânată de prietenul ei prin intermediul unui jurnalist francez, în timpul unei întâlniri ușor conspirative. În următorul moment al filmului, vedem cum serviciile secrete preiau controlul asupra apartamentului. 

În România socialistă, ascultarea posturilor de radio occidentale este o activitate antistatală. Tinerii sunt chemați undeva pentru a depune mărturie, descriind cine a fost prezent la eveniment și cine a făcut ce. Spre deosebire de prietenii ei, protagonista nu vrea să depună mărturie. Reacția forțelor de ordine este să o doboare. Ea este închisă într-o cameră strâmtă dintr-o secție al Securității. Cu toate acestea, tatăl ei reușește să obțină o scurtă întâlnire cu ea și îi explică faptul că totul este cunoscut de autorități și că încăpățânarea ei nu are rost. El îi spune că bărbatul care s-a oferit să scrie scrisoarea a fost un agent care să-i ducă pe ceilalți în ispită. Protagonista se crispează, dar în cele din urmă își completează declarația pe un ton supus. 

Ofițerul încearcă apoi să o recruteze. El îi spune că tatăl ei are o poziție bună (profesor de drept) și că serviciile o pot ajuta să finalizeze orice studii superioare pe care și le dorește. Ea se crispează din nou, dar în cele din urmă acceptă tacit să se gândească câteva zile.

Următoarele câteva momente ale filmului implică realizarea de către ea a faptului că poate familia ei face cumva parte din sistem. Părinții ei îi interzic să vorbească la telefon, iar ea îl aude pe tatăl ei la telefon spunându-i cuiva, probabil ofițerului, că fiica ei încă se gândește. Ceea ce urmează este scena de dragoste cu iubitul ei, care este pe cale să plece peste hotare. Există, de asemenea, o conversație ciudată cu o prietenă în care fiecare dintre ele vorbește despre ce scrisori scrie. Se pare că o tinerețe a fost scurtată și că puterea s-a reprodus într-o persoană până de curând tânără și inocentă. Acest lucru corespunde, desigur, intereselor geopolitice și naționale ale României din anii ’70, când liberalizarea și deschiderea lui Ceaușescu către Occident s-au erodat treptat. Țara este pe cale sa se transforme într-un sistem tot mai izolat și care îi privește cu suspiciune pe străini.

Regizorilor români din ultimii ani le place să facă filme despre cum părinții își corup copiii, transmițându-le traumele lor. Pentru mine, acesta este un semn că în România există o conștientizare a faptului că societatea trebuie să se reînnoiască și să dezînvețe “lecțiile” socialismului autoritar sau ale tranziției. Probabil că este o înțelegere în concordanță cu interesele clasei de mijloc din România. 

În Bulgaria, înțelegerea traumei transgeneraționale pare să fie mai puțin prezentă – cel puțin în cinematografie. Dimpotrivă, filme precum cele despre figuri istorice din Renaștere sau din Evul Mediu par să vrea să reproducă în noi un cult al strămoșilor, nu o emancipare față de aceștia. Protestele din 2013 și 2020 au fost o expresie a aspirațiilor tinerelor generații în politica bulgară, dar au fost, de asemenea, integrate rapid de sistemul politic cu nesfârșitele sale încăierări între oamenii de afaceri Prokopiev, Peevski și Borisov. 

“Metronomul” nu este un film despre dragostea adolescentină, așa cum este adesea anunțat. Mai degrabă, este un film despre cum, în regimuri autoritare și controale sociale puternice, copiii devin adulți aproape imediat, cu o perioadă minimă de rătăcire juvenilă și de căutare a libertății. Este în regulă ca niște copii să devină adulți fără să fi fost adolescenți? Sau unii copii, devenind adolescenți, nu se maturizează niciodată?

Filmul Metronom poate ridica diferite întrebări, nu doar despre socialism. Dar conștientizarea dilemelor și a experiențelor regimurilor autoritare din Europa de Sud-Est se poate dovedi utilă pentru a ne da seama ce direcție socială ne dorim pentru noi și pentru copiii noștri. Metronom urmărește evoluția protagonistei într-un mod veridic. Putem fi mișcați de sacrificiul ei?

Abonați-vă la canalul din YouTube al Cross-border Talks! Urmăriți pagina de Facebook și Twitter a mediei! Cross-border Talks are și un canal în Telegram!