Marius Ghincea, Contributors, 2 martie 2025
Acest articol a fost publicat originar pe Contributors și este preluat cu consensul autorului. Subtitlul aparține blogului Podul Prieteniei.
România se află astăzi la o răscruce de drumuri în ceea ce privește politica sa externă și de securitate: rămâne pe traiectoria stabilită prin consensul de la Snagov, care a garantat integrarea euro-atlantică, sau își reconsideră orientarea internațională într-un context geopolitic într-o profundă schimbare? Călin Georgescu și coaliția de dreapta radicală din jurul acestuia propune o ruptură profundă față de paradigma euro-atlantică care a definit politica externă românească a ultimilor treizeci de ani. Acesta pledează pentru o nouă doctrină de politică externă de factură neoceaușistă—pentru că împărtășește elemente importante din gândirea strategică a regimului lui Nicolae Ceaușescu—bazată pe autosuficiență economică, diversificarea relațiilor internaționale, o abordare de hedging strategic, nealiniere în structura emergentă de putere globală și un discurs extrem de sceptic cu privire la instituțiile și formatele occidentale de cooperare și integrare europeană, pe care le vede ca fiind anti-românești.
Doctrina Georgescu intră în conflict direct cu principiile fundamentale ale consensului de la Snagov, care definește parametrii operaționali ai politicii externe și de securitate a României. Consensul de la Snagov, stabilit în 1995 și reafirmat în 2001, reprezintă doctrina de politică externă a României, expresie a principalelor elemente de mare strategie (grand strategy) care ghidează comportamentul și pozițiile României în politica europeană și globală. Adoptată și urmată de toate partidele parlamentare din ultimele trei decenii, această doctrină este construită în jurul unei „trinități strategice”: aderarea la NATO ca garanție de apărare colectivă, integrarea în Uniunea Europeană ca fundament al dezvoltării economice și democratice și consolidarea parteneriatului strategic cu Statele Unite ca pilon al stabilității geostrategice și garant de ultimă instanță pentru securitatea țării. Aceste trei elemente ale trinității strategice au fost atinse treptat, cu multe eforturi, culminând cu ridicarea relațiilor bilaterale cu SUA la nivelul de parteneriat strategic în 1997, aderarea la NATO în 2004 și integrarea în Uniunea Europeană în 2007. Aceste reușite remarcabile au plasat România în rândul democrațiilor liberale europene și au integrat-o, pentru prima dată în istoria multiseculară a poporului român, în cadrul celor mai exclusiviste cluburi de la nivel mondial.
Cu toate acestea, după ce aceste ambițioase obiective strategice ale României au fost atinse, elita politică a țării, într-un proces de schimbare inter-generațională și definită de conflicte între diferitele rețele patronal-clientelare ce controlează marile partide, a trecut politica externă românească pe pilot automat. Resursele alocate politicii externe au scăzut semnificativ, prestigiul corpului și serviciului diplomatic s-a redus accelerat, până la punctul în care ministrul de externe este situat printre ultimii în ordinea de precădere stabilită de prim-ministru, iar liderii politici de top au refuzat să mai vină cu idei sau viziuni ambițioase pentru politica externă a țării. La Bruxelles, fie că vorbim de UE sau NATO, România se raliază pozițiilor altor state membre sau ale Comisiei, dar rareori vine cu propriile inițiative, idei sau propuneri substanțiale cu care să contribuie la rezolvarea unor provocări sau probleme colective. La modul general, asta a creat impresia generală că politicii externe românești îi lipsește vizibilitatea, asertivitatea și influența pe care românii consideră că ar trebui să o aibă în aceste cluburi exclusiviste în care am intrat depunând atât de mult efort. Cu alte cuvinte, odată intrat în cele mai importante formate și organizații ale lumii, elitele politice ale țării nu au mai găsit de cuviință să și facă ceva cu acest nou și mult râvnit statut.
În acest context și conștient de acest diagnostic larg acceptat cu privire la starea diplomației și politicii externe românești, Călin Georgescu vine și propune un tratament: distanțarea față de Occident, o teorie economică distributistă incompatibilă cu logica pieței unice europene, inclusiv prin limitarea influenței capitalului străin, și o reevaluare a relațiilor cu Rusia și China. Diagnosticul rămâne corect, însă tratamentul propus prin doctrina Georgescu riscă să omoare pacientul numit România, împreună cu toate reușitele, obținute cu multe sacrificii, ale poporului român din ultimele trei decenii.
Având în vedere acest tratament „chirurgical” propus de Călin Georgescu și contra-elitele de dreapta radicală, apare întrebarea dacă elitele euro-atlantiste pot să vină cu un tratament mai puțin invaziv, unul care să mențină principiile fundamentale ale consensului de la Snagov, pe care se bazează prosperitatea și securitatea țării, dar care să nu omoare România. Un tratament care să țină cont, în același timp, de erodarea certitudinilor geopolitice care au definit gândirea strategică a anilor 1990, când consensul a fost formulat și instituționalizat inițial. Până în prezent, elitele euro-atlantiste nu au făcut decât să reafirme principiile fundamentale ale consensului dar au eșuat să vină și cu o soluție coerentă la diagnosticul cât se poate de real privind bolile politicii externe. Iar timpul se scurge în defavoarea lor—și a noastră, a întregului popor.
Doctrina Georgescu: Neoceaușism în secolul XXI
Viziunea de politică externă propusă de Călin Georgescu se revendică de la un „suveranism” radical, pe care eu îl numesc „neoceaușism”. Asta pentru că deși Georgescu propune o doctrină de politică externă menită să oprească sincronizarea României cu Occidentul, în termeni neolovinescieni, el preia elemente cheie din gândirea politicii externe a regimului Ceaușescu, chiar dacă într-o formă adaptată secolului XXI, ceea ce implică necesitatea definirii acestei gândiri în termeni „neo”ceaușiști.
Astfel, doctrină Georgescu are mai multe elemente definitorii. În primul rând, ea presupune o distanțare semnificativă de Occident, inclusiv de NATO și UE, văzute drept surse de constrângeri inacceptabile. Georgescu, la fel ca contra-elita de dreapta radicală, consideră că România a renunțat la suveranitatea politică și economică prin aderarea la aceste structuri, iar rezultatul este o subordonare față de capitalele occidentale.
În al doilea rând, doctrina promovează o abordare de hedging strategic. Georgescu consideră că, într-o lume multipolară, România nu ar trebui să-și pună toate ouăle în coșul occidental, ci să cultive relații pragmatice cu statele din afara sferei occidentale, de la Rusia și China la Turcia sau țările din Orientul Mijlociu. În teorie, acest lucru ar trebui să ducă la reducerea riscurilor strategice prin diversificarea relațiilor internaționale, ar duce la maximizarea spațiului de manevră în politica externă și ar permite valorificarea unor beneficii economice sau politice din diferite zone ale globului. În realitate, însă, o astfel de abordare implică un risc semnificativ de diluare a solidarității euro-atlantice și poate conduce la situarea României pe o poziție ambiguă între blocuri geopolitice aflate în competiție directă—victima perfectă pentru subversiune, cooptare și hărțuire, dacă se situează de una singură într-o zonă gri geopolitică. Abordările de hedging strategic sunt comune în relațiile internaționale, dar rareori sunt și eficace, iar România este departe de a avea condițiile geostrategice care să asigure eficacitatea unor astfel de abordări.
În al treilea rând, pe plan economic, Georgescu insistă asupra unei autarhii de tip distributist, în care statul să controleze într-o măsură mai mare resursele și sectoarele strategice, argumentând că piața unică europeană și capitalul străin au înrădăcinat inegalități și au periclitat industriile naționale. Mai mult, orice reglementare sau normă venită dinspre UE este percepută ca o formă de ingerință în afacerile interne ale României. Din acest punct de vedere, doctrina Georgescu rezonează cu curentele populiste care resping globalizarea și atribuie responsabilitatea pentru problemele interne unor entități supranaționale.
Nu în ultimul rând, doctrina Georgescu include și elemente foarte critice la adresa ordinii liberale internaționale, văzută ca un sistem prin care marile puteri occidentale își perpetuează dominația. Prin comparație, partenerii estici, Rusia, China, sunt prezentați într-o lumină mai benignă, fiind apreciați fie pentru conservatorismul lor cultural, fie pentru capacitatea lor de a oferi investiții rapide fără condiții politice. Această abordare romantică a unor potențiali parteneri autoritari ignoră însă costurile pe termen lung pe care le-ar putea avea dependența de capitalul provenit din aceste regiuni, precum și diferențele profunde de valori și interese. Mai mult decât oricât, ar crea condițiile pentru capturarea statului de rețele patronal-clientelare care nu ar mai avea reținerile impuse de condițiile și regulile liberale venite de la Bruxelles. Cu alte cuvinte, liber la furat fără consecințe, cam cum se întâmplă zilele acestea în Georgia sau în țările din Asia Centrală.
Însă această doctrină propusă de Călin Georgescu nu vine de nicăieri. Așa cum menționam și în introducere, ea vine drept răspuns la un diagnostic real și grav cu privire la bolile politicii externe românești. Probleme ce nu au primit un răspuns adecvat de la elitele euro-atlantice, promotoare ale consensului de la Snagov, doctrina de politică externă actuală.
Consensul de la Snagov: Pro-Atlantism pe pilot automat?
Consensul de la Snagov, formalizat în 1995 și consolidat în 2001, reprezintă acordul politic intern care definește direcția de politică externă și de securitate a României: aderarea la NATO, integrarea în Uniunea Europeană și parteneriatul strategic cu Statele Unite. Această „trinitate strategică” continuă să fie considerată soluția optimă pentru asigurarea securității naționale și pentru atingerea standardelor democratice și economice ale Occidentului.
În contextul post-Război Rece, România căuta garanții ferme de securitate și își dorea să se disocieze de statutul de țară din fostul bloc sovietic. Obiectivul aderării la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a devenit, astfel, o prioritate națională, mai ales pentru a asigura protecția militară pe termen lung. Pe lângă securitate, România avea nevoie de dezvoltare economică și de reforme structurale profunde pentru a se alinia standardelor occidentale. Obținerea statutului de membru al UE a oferit țării acces la fonduri de dezvoltare și la piața unică, dar și un cadru instituțional care să accelereze reformele în domenii precum justiție, administrație și stat de drept. Totodată, SUA erau văzute drept principalul garant al stabilității regionale și al securității, atât prin rolul lor predominant în NATO, cât și prin capacitatea lor de a exercita influență politică și economică la nivel global. Prin urmare, România a urmărit consolidarea relațiilor bilaterale cu Washingtonul, devenind un partener pentru Statele Unite în Europa de Est.
Prin atingerea acestor obiective, Consensul de la Snagov a funcționat ca o ancoră strategică pentru România. Acordul a semnalat partenerilor externi că România își asumă cu hotărâre reformele și se angajează pe o direcție pro-occidentală clară și ireversibilă. Totodată, într-o perioadă marcată de tensiunile tranziției, consensul a ajutat la menținerea unei linii de politică externă coerente și predictibile, indiferent de schimbările de guvern ori de fluctuațiile electorale. Însă poate cel mai important a fost faptul că consensul a asigurat accesul la resurse și mecanisme de dezvoltare. Integrarea în NATO și UE a deschis calea pentru investiții, proiecte de infrastructură și inițiative menite să modernizeze economia, administrația și alte sectoare cheie.
Cu toate acestea, așa cum am menționat și în introducere, odată atinse obiectivele centrale ale consensului de la Snagov, România și-a diminuat vizibil eforturile de a fi un actor relevant în aceste structuri euro-atlantice. Autoritățile de la București au dat prioritate altor agende politice interne, iar politica externă a intrat pe pilot automat. Totuși, această slăbire a inițiativei diplomatice nu anulează progresele obținute și nici nu demonstrează că ar fi necesar un viraj radical spre diversificarea politicii externe. Ea arată, mai curând, că elitele politice românești trebuie să își asume un rol mai activ în organizațiile euro-atlantice, pentru a valorifica pe deplin potențialul strategic pe care l-au negociat cu atâta trudă.
Ce este de făcut? O Românie mai vizibilă și mai asertivă
Faptul că România se confruntă cu neajunsuri în sfera politicii externe nu justifică adoptarea tratamentului „chirurgical” propus de doctrina Georgescu. Multele deficiențe care definesc astăzi politica externă și serviciul diplomatic și consular românesc pot fi rezolvate printr-o reangajare activă și prin lansarea de inițiative în cadrul structurilor occidentale, nu prin părăsirea lor.
- Avem nevoie de o revalorizare a serviciului diplomatic și de o creștere a resurselor alocate Ministerului Afacerilor Externe. Asta în condițiile în care guvernul, prin bugetul recent aprobat, a tăiat cu aproape 20% bugetul diplomației românești. Așa cum am arătat și în anii precedenți, diplomația românească este printre cele mai prost finanțate din regiune, deci nu poți să ceri performanță când nu investești suficient. Avem nevoie de un nou ministru cu anvergură politică și cu viziune pentru diplomația și politica externă românească, unul care să poată face reformele necesare într-o instituție încă închistată de clanuri nepotiste și definită de o cultură organizațională neprielnică colaborării și dezvoltării personale și profesionale a tinerilor diplomați.
- Avem nevoie de lideri politici care să promoveze o viziune pro-atlantistă mai asertivă și dinamică, care să producă mândrie, satisfacție și mulțumire în rândul românilor descumpăniți și care cred că România este prea submisivă puterilor străine. Cu alte cuvinte, avem nevoie de voință politică. Asta implică viziune, ambiție și tact pentru promovarea unor noi inițiative, idei și propuneri concrete în domenii cheie, pe care ulterior să le promoveze adecvat atât în străinătate—este nevoie și de mai multă vizibilitate—cât și în țară, în rândul românilor, într-un mod accesibil. Asta nu trebuie să implice însă o abandonare a trinității strategice sau o deraiere de la consensul de la Snagov, ci doar o folosire a potențialului și oportunităților oferite de apartenența noastră la spațiul euro-atlantic pentru a ne promova proactiv și vizibil interesele. Însă pentru ca asta să devină posibil avem nevoie ca Bucureștiul să investească mai mult în resursa umană și intelectuală atât din partide cât și din MAE.
- Avem nevoie de o abordare de comunicare diferită. Limbajul de lemn și stilul caracteristic de comunicare politică și diplomatică al MAE și al liderilor politici pe teme de politică externă necesită o reînvigorare. Liderii politici și MAE trebuie să reîmpacheteze politica externă într-un limbaj mai sexy pentru românul de rând, în special cel cu atenție limitată și cu o educație ceva mai precară. Asta vine în opoziție cu o lungă tradiție, bine înrădăcinată, în cercurile de politică externă care apreciază un discurs extrem de riguros și care valorizează semi-opacitatea instituțională. Însă nevoile momentului cer o schimbare de discurs, o reîmpachetare a consensului de la Sinaia într-un veșmânt mai atrăgător pentru marea masă de votanți.
- Avem nevoie și de o recalibrare a ierarhiei din interiorul trinității strategice, în funcție de evoluția relațiilor transatlantice și de participarea SUA în garantarea securității europene și a României. În cazul confirmării replierii americane din Europa, pilonul integrării europene trebuie să devină mai proeminent. Această recalibrare pare să aibă deja loc, având în vedere mesajele lui Ilie Bolojan, dar rolul definitoriu îl va juca următorul președinte, care va avea obligația de a realiza noua strategie de apărare și de reconfigurare a viziunii de politică externă.
Concluzie
O reorientare radicală de tip neoceaușist, precum cea propusă de Doctrina Georgescu, riscă să anuleze eforturile și progresele din ultimele trei decenii. În schimb, o atitudine pro-atlantistă mai vizibilă, mai asertivă și mai bine explicată publicului poate corecta deficiențele actuale ale politicii externe, menținând totodată stabilitatea și prosperitatea obținute sub umbrela consensului de la Snagov. România are nevoie să își redefinească rolul în cadrul structurilor euro-atlantice, nu să renunțe la ele, pentru a își consolida profilul de țară și a răspunde noilor provocări geopolitice.
Foto: MAE Român (sursă: Facebook)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
