E 6.30 dimineața și văd o față cunoscută venind spre mine în autogara din orașul Ruse. Îmbrăcat în haine de piele neagră, cu părul vopsit negru, lung și ondulat ca al unui rocker, e bărbatul care mă va duce până la București. Îl cheamă Russko și are în jur de 60 de ani. Spune că numele i se trage de la orașul meu natal, Ruse, cel de-al cincilea oraș cu marime al Bulgariei, vecin cu Giurgiu de cealaltă parte a Dunării. Mașina lui Russko e un Logan MCV negru. Ca de obicei, mă așez lângă el pe scaunul din dreapta.
O sa fie o călătorie plăcută. Parcurge distanța intre Ruse și București de patru ori de zi. De două ori dus, de două ori întors. Poate lua șase pasageri și ține de o companie bulgărească de transport. Ajungem la granița aproape imediat, Russko platește taxa de pod, apoi pe partea românească a graniței ofițerul vamal ne verifică actele. Nu durează mai mult de 30 de secunde să intrăm în România.
Destinație e Hotel Horscop, aproape de Piața Unirii. Sunte trei la mașina – Russko, o tipă de 30 si ceva de ani și cu mine. Numele femeii e Stanislava. Lucrează la o fabrică de chimicale româno-bulgară din Ruse, care se numește Orgachim si e deținută, indirect, de cel mai mare producător de vopseluri din România, Policolor. E inginer chimist și a locuit în București o vreme, fiind trimisă la o specializare. Vorbește româna fluent și găsește multe în România care sunt pe plac unui bulgar. Crede că în România clienții magazinelor și restaurantelor sunt serviți cu grijă și că sistemul de ambulanța este foarte rapid și eficient. Este, evident, un fan al României.
Nu ne e greu să găsim subiecte de discuție. La fel ca ea, și eu sunt un locuitor al Ruseului, care a fost atras de limba română și de felul românesc de a face lucrurile. Interesul meu pentru români, precum și profesia mea de jurnalist, m-au făcut să călătoresc cei aproape 80 de kilometri dintre Ruse și București de mai bine de 20 de ori. De multe ori am făcut pe ghidul turiste pentru prietenii care au vrut să viziteze orașul de pe Dâmbovița. Dar am scris și câteva articole despre cum merg lucrurile în România de care sunt chiar mândru. E varianta mea a poveștii de dragoste, pe care, în felul lor, o împărtășesc și Stanislava și Russko, poveste, care în ultimii ani a apropriat orașul bulgăresc de 147 000 de locuitori cu capitala română.
E o poveste care a început cu mult înainte ca cele două țări să fi intrat în UE.
Faimosul armean Emanuel Mirzanyan – Manuc bei, care a devenit om politic în România și a dat numele Hanului lui Manuc, s-a născut în Ruse în 1769. În secolul XIX, o bună parte din emigrația politică bulgărească, la fel ca și centrul mișcării revoluționarilor bulgari, care luptau pentru independență, se stabilise în România. Iar Ruse-Giurgiu era axa cheie a legăturii dintre aceste două țări.
Cât despre legatură ceva mai recentă dintre Ruse și București Russko e cel mai potrivit povestitor. Este șoferul acestei Dacii din 2007. Spune că în primii ani, pasageri erau ”comercianți cu valiza”, care preferau sp facă drumul de o oră, o oră și jumătate dintre cele două orașe cu mașina. Dar cu timpul le-au luat locul studenții si cei cu joburi în București, care trăiau acolo și se întorceau în Ruse în weekenduri și vacanțe.
Îl intreb pe Russko dacă un student bulgar la studii europene în București, pe care-l cunoaștem amandoi, încă mai are prietena aia din Brașov. Zice că da.
Odată cu libertatea de mișcare între cele două țări, oamenii din Ruse au început să folosească masiv aeroportul Otopeni sau să vina la magazinul IKEA din București. În același timp, zeci de tineri, inclusiv doi veri de-al mei, au început să studieze în București medicină, arhitectură sau economie. Cum și Ruse a început să primească tot mai mulți vizitatori români în cafenelele și magazinele sale, diferite feluri de cooperare tranfrontalieră au început să prinda formă, inclusiv o euroregiune Ruse-Giurgiu, care se numește Danubius.
Tot fluxul acesta uman suflă în pânzele companiei pentru care lucrează Russko (care are concurența din partea câtorva firme de taxi și a unei alte companii de transport, care te duc până în centrul Bucureștului sau direct la aeroport). Russko spune că mai are puțini ani până la pensie. Din câte îl cunosc, îi place ce face acum. Îi cunoaște pe toți pasagerii frecvenți și știe și multe povestiri din România.
Când îi spun că am auzit că acum câțiva ani Bucureștiul a primit decorațiunile de Crăciun de la Paris, îmi zice imediat: ”Au avut un brad imens la Unirii. Era o privilește de minune, cu toate luminițele pe el”. Apoi îmi povestește despre un prieten de-al săi, care locuiește aproape de Piața Unirii și care l-a ajutat de multe ori. Ce e curios e că nici Russko nu prea vorbește românește, nici prietenul lui nu știe o boabă de bulgară.
Traficul de dimineață în București e prost în timpul săptămânii, dar Russko ajunge la Hotel Horoscop înainete să înceapă nebunia, în jur de 8:00. Când ne luăm bagajele din portbagajul Daciei, o fată se aproprie de el: ”Șefule, dă-mi o țigară”. ”N-am, n-am!”, îi spune șoferul. Stansislava își ia la revedere și îmi spune: ”Trebuie să vizitezi Muzeul Național de Istorie al României. Sunt multe de văzut, chiar dacă ei învață o istorie diferită de a noastră”.
”Te întorci astăzi?”, mă întreabă Russko, când îmi iau și eu la revedere. ”Nu, mă întorc în două zile”, îi răspund. Mă găndesc puțin și-i zic: ”Știi că mereu merg cu tine. Ești cel mai bun la treaba asta.” Își păstrează fața nemișcată și își aprinde o țigară, privind în depărtate.
Las în urmă șoferul care fumează și Dacia care unește două țări.
Sursă: Decât o Revistă #18
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
