Riccardo Petrella: Competitivitatea şi dominaţia financiară au dus comunitatea europeană la eşec, iar lumea – în pragul devastării

Vladimir Mitev

Riccardo Petrella este un economist italian care a fost analizator de politica stiinţifică şi de tehnologie al Comisiei Europene între anii 1979 şi 1995, devenind martor şi  voce de disidenţă împotriva definirii Europei ca uniunea competiţiei, de către Comisia Europeană. El a fost forţa principală în spatele raportului ”Limitele Competiţiei” întocmit de Grupul de la Lisabona care a criticat reformele neoliberale, iniţiate de Jacques Delors, reforme care susţin capitalul şi pieţele, dar care subminează reuşitele Europei de după război. Petrella a lucrat între 1967 şi 1975 ca secretar ştiinţific şi apoi director al Centrului European de Coordonare pentru Cercetare şi Documentare în Știinţele Sociale în Viena – o organizaţie care a contribuit la schimbul ştiinţific între Vest şi Est în timpurile Europei divizate. Profesorul universitar italian a predat între 1982 şi 2005 la Universitatea Catolică din Leuven (Belgia) discipline precum ”Politica ştiinţifică şi de tehnologie” şi ”Globalizarea economică” şi a predat totodată în alte universităţi şi ţări. Între 2005 şi 2006 a fost preşedintele Companiei de Apa a Pugliei (Italia). În 1997 el înfiinţează Comitetul Internaţional pentru „Contractul Mondial al Apei”, în care fostul preşedinte Mario Soares a devenit preşedinte. În 1998  Petrella a publicat ”Manifestul Apei” (prima dată în franceză şi în 2001 în engleză), în care el dezvăluie viziunea sa pentru apă ca un ”bun comun”.

Acest articol a fost publicat la 27 septembrie 2017 pe site-ul Baricada.

Domnule Petrella, Dvs. aţi avut şansa de a lucra la Viena în timpurile destinderii între Vest şi Est în anii `70. Dvs. probabil puteţi face multe comparaţii între timpurile de atunci şi cele de astăzi, când din nou există numeroase confruntări între Occident şi Răsărit. Cât de mult s-a schimbat lumea uitându-vă la situaţia internaţională de astăzi prin prisma anilor `70?

Cataclismul şi schimbarea cele mai importante în anii `70 au luat loc în sistemul financiar. În anii 1971-1973 sistemul financiar internaţional care a fost construit după Al Doilea Război Mondial a cedat. A început construirea şi aplicarea unei lumi complet nouă.

Fostul sistem financiar a fost bazat pe regulamentele, stabilite de Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, pe rate de schimb fixe între dolar şi celelalte valute occidentale. Dolarul a fost singura valută internaţională şi totul a trebuit să fie convertibil spre dolari. Controlul asupra activităţilor monetare ale naţiunilor a aparţinut statelor suverane. Băncile naţionale au fost publice, cea mai mare parte din băncile de credit şi de depozit au fost publice, doar activităţile comerciale şi financiare au aparţinut băncilor private, iar fiecare bancă a fost supusă reglementării (ex. banca de agricultură nu putea acorda împrumuturi bancare industriale). Acesta era un sistem financiar centrat spre suveranitatea naţională în limitele dominaţiei occidentale globale prin dolarul ca valuta internaţională. Când ai control asupra banilor tăi, îţi poţi realiza propriile politici de investiţii private şi publice.

Dar după criza din 1971-1973 dolarul n-a putut să rămână valuta internaţională care este fixată de aur. Rata de schimb a devenit flexibilă şi instabilitatea ratelor de schimb a creat piaţa de schimb valutar. Puteai să faci bani prin cumpărarea şi vânzarea de franci elveţieni sau de guldeni olandezi, fapt care nu a fost posibil înainte de asta. Altfel zis, valuta a devenit o marfă. Suveranitatea naţională asupra monedei în circulaţie a fost redusă. Băncile naţionale au continuat să producă bani, dar valoarea valutei în circulaţie a fost stabilită de piaţa financiar- valutară şi nu a mai fost funcţia ratelor de dobândă ale autorităţilor monetare naţionale.

Pas cu pas în anii  `80 şi `90 toate activităţile financiare au fost privatizate, toate băncile de depozit au fost privatizate şi toate activităţile publice au dispărut. Băncile naţionale au devenit şi ele private, cu puţine excepţii. Valoarea valutelor a fost stabilită de  un grup de bănci private mari, iar nu de băncile centrale, care doar reacţionau celei ce se întâmpla pe pieţe.

În alte cuvinte statul naţional a pierdut controlul asupra instrumentului financiar, prin urmare a pierdut controlul asupra politica sa economic-monetară în totalitate. Operatorii financiari de bază au devenit fuzionările între băncile naţionale mari. Astăzi 12-13 bănci globale domină toate pieţele financiare ale lumii. Cu excepţia Chinei, Statelor Unite şi parţial a Germaniei toţi ceilalţi au pierdut orice control asupra politicii sale economice. Miniştrii finanţelor au doar puterea de a înregistra ceea ce a fost deja decis de pieţe.

Astăzi economia financiară globală este caracterizată de volatilitatea structurală. La Fiecare 4-6 ani ia loc câte o criză financiară. Sistemul financiar contemporan este şi unul criminal, cum dovedesc scandalurile mari şi frecvente în care băncile mari fac ceva ilegal si sunt condamnate să plătească milarde de dolari. Acest sistem financiar răspunde doar nevoilor investitorilor de a-şi optimiza randamentele financiare. Investitorii sunt cel mai puternic grup de interese după cum reiese şi din toate felurile de acorduri de comerţ şi investiţii bilaterale precum TTIP. Sistemul ISDS pentru rezolvarea unor dispute între Investitori şi State arată că statele nu au putere proprie în aceste acorduri.

Aşadar astăzi avem un sistem financiar complet nou. El este predispus la crize, inegalitate şi criminalitate, adică generează de la sine crize, inegalitate şi crime.

A fost schimbarea financiară singura mare schimbare în lume pe care aţi observat-o în anii `70 şi mai târziu?

Transformarea financiară a venit însoţită cu o altă schimbare globală care a început de asemenea în `70 – revoluţia tehnologică, numită A Treia Revoluţie Industrială – revoluţia informaţională şi de biotehnologie. O serie de termeni noi a apărut în anii 70 şi 80 – biosocietate, infosocietate, economie bazată pe informaţie. Toţi aceşti termeni au influenţat toate sferele economiei – inclusiv în procrearea bebeluşilor noi, definirea morţii şi în documentele personale de identitate. Această revoluţie a permis o cucerire a spaţiului în jurul planetei, crearea unor noi materiale, inteligenţa artificială şi a influenţat şi arta.

Rezultatul a fost că totul s-a transformat repede în marfă. Astăzi viaţa noastră depinde de un număr din ce în ce mai mare al lucrurilor care nu sunt create natural. Roşiile sunt artificiale, aerul, apa, totul face subiectul unei transformării tehnologice. Acum noi suntem creatorii vieţii.

GMO este doar o mică revoluţie în comparaţie cu microbii, creaţi de om. Astăzi putem produce microbi care nu sunt o versiune modificată genetic a ceva care a existat dinainte, ci sunt ceva care n-a existat niciodată în natură. Putem reproduce genetic animale. Va veni ziua în care vom putea produce animale care nu au existat niciodată.

Există o individualizare a vieţii şi a intereselor din ce în ce mai profundă. Ea este rezultatul schimbărilor financiare şi tehnologice şi provoacă conflicte pentru putere şi supravieţuire. Viaţa va pierde din ce în ce mai mult sensul său de un chef d`oeuvre colectiv. Dar creativitatea nu poate fi individuală, ea este întodeauna împărtăşită. Iată de ce cresc crizele de identitate colectivă şi formele violente de xenofobie.

Există o altă schimbare importantă în ultimele patru decade? Ce puteţi spune despre relaţiile internaţionale?

A treia schimbare mega este că ”ordinea globală” a intrat într-o criză.

SUA crede că secolul XXI va aparţine şi el Americii, pentru că ei vor continua să fie liderul global militar şi tehnologic. Ei sunt în continuare liderul global din cauza tehnologizării activităţilor militare. În propria lor ţară ei consideră posesia armei un drept fundamental, înseamnând capacitatea de a te apăra. În acelaşi mod ei cred că singurul fel de a proteja libertatea poporului lor este înarmarea. Ei niciodată nu-şi vor abandona strategia de a împinge spre conducerea militară şi tehnologică a lumii.

Trebui să reamintim că în ultimii 50 de ani SUA sunt singura ţară care are 1005 baze militare înafara ţării. Va fi necesar mult efort pentru a abandona aceste baze în toată lumea. Acest lucru este de neconceput pentru ei. Iată de ce Trump este o reacţie domestică împotriva faptului că o parte din opinia publică americană a acceptat deja declinul relativ al conducerii americane. Mulţi oameni l-au susţinut pe Trump care a apărat ideea că Statele Unite trebuie să-şi reseteze conducerea, care conducere este din punctul lui de vedere o conducere naturală a unei naţiuni asupra celorlalte naţiuni. Iată de ce ideile suprematiste au explodat de recent în SUA.

În ultimii 15 ani Rusia şi China s-au schimbat. Mulţi oameni vorbesc într-un mod pozitiv despre grupul BRICS (acronim pentru Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud). Însă între aceste ţări nu există unitate. Ei au numai un singur interes comun – să contribuie la reducerea conducerii mondiale a SUA.

Nu îmi pot imagina China ca aliat al Indiei. Nici India nu va fi un aliat cu Brazilia sau Africa de Sud. China este candidatul cel mai serios pentru înlocuirea SUA în conducerea mondială până la 2050 sau 2070. Dar China nu ia în consideraţie interesele tuturor cetăţenilor pământeni  – 8 miliarde de oameni până la 2023. Beijing se gândeşte la propriul său popor, la capacitatea proprie de a controla relaţiile internaţionale. Nici SUA nu are această agendă. Agenda lor este : ”Ceea ce e bine pentru noi, este bine pentru lumea”.

Aşa că ultimele patru decade au fost o perioadă care a dus la o situaţie în care nu există o comunitate puternică care munceşte la elaborarea unei agende pentru lume. Există doar o agendă – cea a dominării. Asta se întâmplă cu toate că, vorbind tehnologic, am putea avea o agenda pentru lume. Am putea face aşa ca oamenii să nu moară de foame, de sete. Avem 4 miliarde de oameni care locuiesc în zone fără acces regulat şi sigur la apa potabilă. Trăim într-o lume fără agendă pentru sine.

Ce vă îngrijorează cel mai mult despre lumea de astăzi ?

Finanţele care au ocupat rolul dominant ca regulator. Dar finanţele sunt un instrument, nu un obiectiv. Rolul finanţelor este colectarea banilor economisiţi şi transformarea lor în investiţii. Ele nu mai fac nimic în această privinţă. 30% din tranzacţiile financiare din prezent sunt tranzacţii de înaltă frecvenţă care se desfăşoară în milionime din secunda şi sunt generate de algoritmi. Asta înseamnă că finanţele nu mai sunt o legătură între economisire şi investiţie. Ele sunt o simplă reproducere tehnologică a puterii dominante (might – în vederea lui Petrella este capabilitatea de a-i forţa pe ceilalţi să facă ceea ce tu vrei, împotrivă voinţei lor; noţiunea de „might” – puterea dominantă – se opune noţiunii de „power” care înseamnă conducere prin respect mutual şi interdependenţă – notă editorului).

Întreabă-i pe IT-iştii care au scris software-ul pentru aceste tranzacţii de înaltă frecvenţă care este  scopul programului lor. Ei vor răspunde că scopul este să scalpeze valoarea produsului financiar într-o milionime de secundă. Iată ce sunt finanţele astăzi – o scalpare.

Există oare ceva pozitiv privind dezvoltarea globală din ultimele patru decade ?

Da. Mă gândesc în speţă la trei procese.

Primul este naşterea şi consolidarea unei forţe sociale globale reprezentată de femei. Această forţă socială este exprimată de la Marşul Mondial al Femeilor şi a depăşit în dezvoltarea sa, dar fără a-şi pierde legătura cu problemele legate de gen. Pe data de 8 martie 2017 mişcarea femeilor a reuşit să organizeze prima greva muncitorească globală în istoria lumii. Sindicatele tradiţionale din „Nord” şi din „Sud” n-au reuşit s-o realizeze niciodată. Mişcarea globală a femeilor are încă un drum lung de parcurs dar ei au început şi va fi dificil ca marşul lor să fie oprit. Este o sursă nouă şi mare a încurajării şi o speranţă pentru dezvoltările viitoare.

Al doilea, apariţia unei noi generaţii de lideri politici şi de mişcări la nivel local în America Latină în ţări precum Mexic, Chile, Bolivia, Ecuador, Venezuela, Brazilia, Paraguay. Începând cu anii `70 aceste ţări au fost dintre cele mai inovative laboratoare pentru schimbări sociale şi politice în lume. Chavez, Lula, Lugo şi mişcarea Zapatiştilor au avut curajul de a re-naţionaliza petrolul şi alte resurse naturale care au fost înainte sub controlul companiilor multinaţionale private, mai degrabă celor din SUA. Aceste naţionalizări au avut loc cu scopul de a finanţa programe inovatoare de eradicare a sărăciei (precum „Fome Zero” al lui Lula şi decizia lui Chavez să împărtăşească veniturile din petrol cu familiile sărace).

Morales, Correa şi alţi lideri au fost primii lideri de origine indigenă care ”şi-au descoperit” identitatea distrusă şi şi-au condus ţările, inspiraţi pe o parte de narativele vechi (mai ales Pachamama – cultul zeiţei naturii) şi, pe de altă parte, de o agendă politică nouă (filosofia socială ”buen vivir”).

Forţele conservative nord-americane niciodată nu le-au iertat pentru aceste ”păcatele capitale”.  Ştim ce s-a întâmplat cu Lula. Lugo a fost demis din post în 2012. Chavez a fost tratat ca şi cum el este un dictator periculos şi Venezuela a intrat într-o perioadă lungă şi devastatoare de război civil. Conducerea lui Correa şi lui Morrales este din ce în ce mai mult provocată de ”opoziţia populară” din ”zone indigene”, finanţată  de … companii multinaţionale străine şi locale. Există o mare probabilitate să devenim martori ai unei perioade de destabilizare şi crize, susţinute de grupuri sociale dominante (externe). Aici din nou, schimbările şi progresul făcute în perioada 1980-2010 au fost atât de relevante încât moştenirea lor şi valoarea lor vor rămâne şi vor creşte în viitor.

Al treilea proces este digitalizarea societăţii şi a generaţiilor tinere. Astăzi despre digitalizarea societăţii (una dintre forţele puternice în spatele militarizării lumii, comodificării vieţii şi privatizării puterii politice) se poate considera că ea încurajează inegalităţile în şi între societăţile noastre. Totodată această digitalizare susţine individualizarea relaţiilor sociale.

Pe de altă parte, cu toţii avem impresia că generaţiile tinere sunt pe calea să inventeze şi să experimenteze cu formele legăturilor sociale şi cu modurile de viaţă care au tendinţa de a reconstrui baza sistemului ”democratic” al nostru. Intuim dar nu avem evidenţe că este vorba despre un fenomen nou structural. Sunt convins că ceva diferit în comparaţie cu trecutul va marca anii `30 ai secolului XXI, dar nimeni nu poate garanta ca aceste schimbări vor fi înspre bine.

Grija cea mai mare de-a mea, dar şi speranţa profundă de-a mea este că digitalizarea societăţii va deveni un instrument pentru politici naţionale şi globale care se vor aţinti asupra reducerii mişcării masive către megapolisurile din ce în ce mai mari (cu 10, 20 sau 30 de milioane de locuitori). Consider că eşecul societăţii noastre de a limita aceste migrări va creea un dezastru existenţial global pentru omenirea şi pentru viaţa de pe Terra.

Totodată scriu în ultima mea carte ”În numele omenirii” că nu trebuie să mai folosim cuvintele sărac şi sărăcie, ci însaracit şi însaracire. Sărăcia nu este o condiţie a naturii, ci este un produs social. Aşa cum ea este produsă, aşa poate să fie şi eliminată. Cred că conştiinţa oamenilor străzii din oraşele Sudului global creează baza pentru oameni să înceapă să aibă încrede în omenire.

Omenirea nu există. Ea este o concepţie literară şi filosofică. Fiecare vorbeşte din numele naţiunii si banilor, lui Dumnezeu, puterii, dar cine poate vorbi din numele omenirii? Nici măcar ONU nu vorbeşte din numele omenirii. Dacă un anumit membru al ONU refuză o anumită idee, ONU nu poate face nimic. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Tribunalul Internaţional al Crimelor împotriva Omenirii. Condamnările sale nu sunt în numele omenirii. Condamnările se pronunţă din numele statelor care au înfiinţat tribunalul.

Aşadar eu văd ca un aspect pozitiv dezvoltarea conştiinţei globale aşe interconectivităţii noastre. Dacă nu dezvoltăm acest fel de conştiinţă care acţionează din numele omenirii, nu vom avea niciodată o lume bună.

Am înţeles că după părerea Dvs. explodarea capitalismului financiar creează numeroase efecte nedorite, dar totodată într-un mod dialectic ajută evoluţia conştiinţei globale la fel cum finanţele sunt globalizate.

Cum schimbările menţionate de Dvs. au influenţat Europa? Dvs. aţi fost consilier al Comsiei Europene între 1979 şi 1995 şi în 2014 aţi candidat pentru postul de deputat în Parlamentul European de la lista ”Cealaltă Europa cu Tsipras”. Cunoaşteţi bine pedeapsa impusă Greciei, inclusiv pedeapsa din cauza încercării lui Tsipras să renegocieze memorandumul cu creditorii Greciei. Aţi stat pe ambele părţi a ecuaţiei politice europene. Ce observaţii aveţi despre evoluţia UE din comunitatea europeană anilor `70 până la azi?

La sfârşitul anilor `70 şi `80 a apărut o concepţie nouă despre societate care a fost un fel de teologie capitalistă universală. Ea a creat Sfânta Treime, unde Dumnezeu a fost considerat capitalul, Fiul – întreprinderea, iar Sfântul Duh – piaţa, care acţionează printr-o mână invizibilă. Această treime a stipulat că, singura cale spre mântuire, în graţiile şi selectat de Dumnezeu, este competiţia. Dacă nu eşti competitiv, eşti vinovat. Este vina ta dacă-ţi pierzi munca şi banii, dacă eşti un „loser”.

Competiţia a devenit „mantra” societăţii noastre, în special pentru că sistemul financiar a fost subjugat dominaţiei pieţii financiare, din cauza tehnologilor noi, din cauza afacerilor internaţionale. Aşa competiţia a fost considerată drept instrumentul cheie pentru supravieţuirea ta. Viaţa a fost considerată o luptă pentru supravieţuire. Dacă crezi în asta nu poţi construi o comunitate. Înseamnă că nu poţi construi şi nici nu poţi trăi împreună pe baza noţiunii că trebuie să-l ucizi pe celălalt pentru a supravieţui.

Aşadar conştiinţa competitivităţii a fost creată în Europa. Am încercat să lupt împotriva acestei conştiinţe. Am scris o carte despre asta : ”Limitele competitivităţii”.

Esenţa problemei este că în anii `80 noţiunea de viaţa ca război a devenit norma. Ca şi cum Dumnezeu a vrut asta, Fiul lui Dumnezeu – întreprinderea era armată, iar piaţa – câmpul de luptă. Asta a dus la prima Carte Albă din 1992, scrisă de la preşedintele Comisiei Europene de atunci Jacques Delors. Ea a fost numită: ”Creştere, Competitivitate şi Angajare”. Teorema a fost că avem nevoie de creştere, trebuie să majorăm anual PIB-ul. Cum creăm PIB? Răspunsul Cărţii Albe a fost: prin inovaţie tehnologică, atunci devenim competitivi şi prindem partea cea mai mare din bogăţia produsă. Şi dacă suntem competitivi vom crea angajare.

La începutul anilor `90 „mantra” impusă de Occident a fost: ”Hai să fim competitivi”. Imperativul european a devenit ”Să fim o Europa Competitivă”. A fost spus: ”Atunci vom reduce şomajul. Vom avea condiţii mai bune de trai.”

Această afirmaţie a fost şi rămâne în continuu absolut neadevărată. Dacă eşti competitiv, competitivitatea se realizează în privinţa factorilor de producţie. Unul dintre cei mai importanţi factori de producţie era munca. Să fii competitiv în privinţa muncii înseamnă să-o înlocuieşti cu tehnologie prin informatizare, computerizare şamd. Însă acest lucru nu creşte nivelul de angajare. Dacă prindeţi cea mai mare parte din bogăţia creată, atunci rolul muncii scade. Aşadar dacă deveniţi competitivi, nu creaţi joburi în ţara Dvs. şi eliminaţi locuri de muncă în alte ţări. Nu creaţi triada – creştere, competitivitate, angajare. Creaţi creştere, competitivitate, capital.

De fapt, anul trecut şomajul mediu în rândul tinerilor în Europa a fost de peste 17%, iar oamenii săraci au ajuns la un număr enorm. Aşa că triada din prima Carte Albă nu a avut ca rezultat îmbunătăţirea bogăţiei şi a condiţiilor de trai pentru fiecare. Problema nu este în redistribuirea bogăţiei. Ea este în producţia bogăţiei. Venitul de bază, venitul universal, minimumul de supravieţuire, şamd nu sunt soluţii pentru că ei vin după ce bogăţia a fost deja creată într-un fel inegal. Dacă nu schimbaţi mecanismul care creează inegalitate în producerea bogăţiei, niciodată nu veţi rezolva problemele prin redistribuire.

Această triadă a fost impusă de către prietenii lui Delors. Rezultatul este eşec. Grecia a fost exemplul cel mai evident. Dacă o ţară nu e competitivă, ea întră într-un cerc vicios de îndatorire din care în sistemul de azi nu poate ieşi. Aceeaşi concluzie este aplicabilă pentru a doua Carte Albă – despre guvernare, produsă de Comisia lui Delors. Ea e stipulat corect că nu avem nevoie de putere naţională concentrată oligarhic. Noi trebuie întotdeauna să căutăm soluţii care descentralizează puterea, care permit fiecărui să fie cetăţean şi să participe la luarea unor decizii despre viaţa sa. Dar vă puteţi imagina cât de puţini oameni din ţările noastre pot spune : ”Eu cred că aparţin unei societăţi democratice.”

Din cauza transformării sistemului financiar a apărut ideea că societatea noastră viitoare trebuie să devină o societate foarte deschisă, bazată pe creativitatea individuală. Dar nu în sensul secolului XIX – pe aşa-numitul individ al elitei. Dar în cazul de faţă însemnând individul oamenilor de rând.

Asta este o idee pozitivă şi puternică. Aşa ne-am mutat spre valoarea mare a creativităţii individuale. Aşa mulţi lideri de-ai noştri au început să considere că organizaţiile conduse din sus spre  jos trebuie să fie înlocuite de organizaţii în care forţa vine de jos în sus. Ei spun: ”Hai să ne organizăm viaţa pe baza unor grupuri auto-organizate locale”. Singurul aspect negativ aici este că ei uit că viaţa este o creaţie sau artă colectivă. Procesele din jos în sus şi din sus în jos sunt unele concepţiuni lineare despre viaţă. Dar viaţa nu e lineară. Viaţa este o varietate.

Concepţiunea management-ului a fost exportată spre guvernarea societăţii la sfârşitul secolului XX. Noţiunea de guvern – care reprezintă efortul comun al comunităţii, a fost înlocuită de noţiunea guvernării, care este o concepţiune financiară. Ea înseamnă conducerea parţilor interesate în numele capitalului şi al intereselor financiare, dar nu în numele oamenilor şi în numele comunităţii. Eu cred că triada creştere-competivitate-angajare şi schimbarea din guvern spre guvernare sunt două dintre cele mai mari greşeli ale societăţii europene din ultimele două decenii.

O altă greşeală este patentabilitatea organismelor vii. În 1980 Curtea Supremă a Statelor Unite a autorizat dreptul de patent asupra fiinţelor vii cu scop de profit. UE a repetat aceeaşi decizie în 1998. A patra greşeală este legalitatea noţiunii proprietare a informaţiei. Ea înseamnă că toate formele de informaţie ar putea fi un obiect al aproprierii private.

Dacă au fost făcute greşeli atât de serioase, şi dacă rezultatele guvernării sunt atât de proaste, de ce a existat atât de puţină rezistenţă ?

Istoria integrării europene a dus la imposibilitatea contracarării împotriva acestor trenduri.

Aceiaşi oameni care au construit Europa au fost liderii care au luat deciziile. Liderii sindicatelor, profesorilor, artiştilor au acceptat pertinenţa pretinsă a triadei creştere-competivititate-angajare. Ei au acceptat ideea că viaţa societală este un război. Chiar şi majoritatea intelectualilor din Europa susţin concepţiile si structurile dominante. Funcţia intelectualilor, în special astăzi, este să servească elitele.

De unde ar trebui să vină rezistenţa? De la stânga?

Stânga nu mai există în Europa de ceva timp. Stânga reală în sensul unor căutări utopiste şi al gândirii că este posibil să schimbi lumea, în apărarea celor însărăciţi şi slabi, ea nu mai există în ţările în care eu am locuit. Ea a dispărut acum 25-30 de ani. Acum este foarte dificil să fie reconstruită. Eu am o pagină Facebook pe care o urmăresc 4600 de persoane. Liderul xenofobic al Ligii de Nord Matteo Salvini este urmărit de aproape de 2 milioane de persoane.

Oamenii astăzi sunt dominaţi de dorinţa de a deveni bogaţi. Ei ştiu că dacă nu devin bogaţi, nu sunt nimic. Ei ştiu că dacă nu au bani, nu au viitor. Oamenii sunt însaraciţi din ce în ce mai mult. Iată de ce oamenii însaraciţi au tendinţa de a se lupta împotriva altor însaraciţi, în loc să lupte împotriva bogaţilor. Oamenii însaraciti ai României, Bulgariei şi altor ţări vor să construiască ziduri pentru că ei doar pot spera că nu vin alţi însaraciti, la fel ca ei, în caz contrar va începe un război împotriva tuturor.

Acesta este motivul pentru care în prezent marea majoritate a fiinţelor umane în loc să fie împotriva sistemului, îl susţin. Acest fenomen a existat dintotdeauna la scară diferită. Originar el a fost la nivelul Franţei sau a Bulgariei. Astăzi este la nivel global. Nu ştiu dacă va fi mai uşor sau mai dificil de a schimba societatea. Ştiu că în cel mai întunecat moment al nopţii o singură flacără pare o stea mare. Cu toate că există tendinţa această negativă, oamenii creează conştiinţă. Nimeni nu ştie cum ea va fi exprimată, dar cu siguranţă se va exprima.

Ştiţi că în anii `70 comuniştii din Italia au fost pe drum sa preia puterea. Aţi menţionat că acest fel de stânga care a existat atunci nu mai există nicăieri în Europa. De ce s-a degradat stânga ca şi influenţă şi idei şi care este teoria pozitivă pentru stânga europeană?

După părerea mea sunt două cauze principale pentru această dezvoltare. În primul loc, încrederea liderilor mişcărilor sociale de stânga în progresul ştiinţific şi tehnologic şi în putere. Ei au dat importanţă mare educaţiei şi în special formării inginerilor şi instruirii pentru muncă tehnică. Să nu uităm că marea întrebare socială a secolelor XIX şi XX a fost strâns legată de venitul industriei de producţie, de formele producţiei şi de capital, prin urmare de rolul muncii. Loialitatea liderilor ”socialişti” şi sindicaliştilor punctului de vedere cum că inovaţia tehnologică şi schimbarea sunt motorii progresului economic şi social a crescut regulat în decursul deceniilor. Invers, autonomia conceptuală a lor şi puterea reală de a negocia şi de a controla capitalul au scăzut. În anii `70 şi `80 această loialitate şi-a ajuns apogeul. Acceptarea din partea lor a imperativului pentru creştere şi competitivitate a terminat divergenţa între capital şi muncă şi a iniţiat opoziţia între munca bogată şi munca săracă. Cât despre principiile fondatoare ale economiei şi societăţii, liderii de stânga nu mai au concepţiuni, teorii şi alegeri care să fie prea diferite de aceste ale grupurile dominante.

A doua cauză este legată de schimbările culturale şi ideologice în lumea celor de stânga. Liderii lor nu au putut crea un narativ alternativ celui impus de grupurile dominante privind comodificarea vieţii şi globalizarea competitivă a economiei. Cei de stânga au devenit prea mult integraţi în sistemul de putere – ca apărătorii sau prizonierii acestuia. Exemplele sunt multe şi importante. Voi da două exemple dintre numeroasele existente.

Pascal Lamy a fost timp de câţiva ani şeful cabinetului preşedintelui Delors. În poziţia sa a fost un manager puternic în spatele celor două cărţi albe deja menţionate. Când mandatul lui Delors a sfârşit, Lamy a fost promovat şi a devenit membru Comisiei Europene pe problemele legate de relaţiile externe. El a acţionat cu energie şi convingere în beneficiul creşterii competitivităţii europene în pe plan global. El a vrut să facă UE din ce în ce mai liberalizat, mai deregulat şi mai privatizat. Şi-a finalizat cariera sa ca director general al Organizaţiei Mondiale de Comerţ (OMC) şi a perceput cu greutate eşecul din 2012 să facă OMC regulatorul economic mondial împreună cu FMI şi Banca Mondială.

Gândiţi-vă puţin: unul dintre liderii europeni socialişti cu cea mai mare influenţă, un tehnocrat de carieră, şi-a devotat ultima perioadă din cariera politică pentru a face OMC regulatorul economic mondial!

Al doilea exemplu este la fel de trist ca primul. Vorbesc despre fostul premier spaniol socialist Felipe Gonzalez. Pactul lui social „măreţ” pentru Spania a fost un program explicit pentru consolidarea Spaniei competitive în era unei ordini capitaliste de piaţă globală, ordine pe care el a considerat-o inevitabilă. Nu este întâmplător ca unul dintre discursurile sale ca preşedinte al Alianţei Socialiste Globale pentru Progres Mondial a stipulat: ”No hay democracia  sin mercado” („Nu există democraţie fără piaţa”).

Este evident faptul că o dată ce acceptaţi că viaţa este comodificată, nici o mişcare de stânga nu va putea supravieţui. Dacă comodificaţi totul, dacă privatizaţi totul, ce fel de oameni de stânga vor rămâne?

Asta nu înseamnă că oamenii de stânga trebuie în sfârşit să aleagă în favoarea unui sistem autoritar sau unei economii dominate de finanţele speculative. Să fii de stânga înseamnă să promovezi şi să aperi dreptul vieţii. Înseamnă că cel cu o culoare a pielii diferită de a ta, este şi el o fiinţă umană, că nu poţi distruge râuri şi fluvii, că trebuie să şeruieşti puterea la nivel global, începând cu sistemele locale. Asta este stânga. Dacă comodificaţi apa, dacă comodificaţi educaţia, aerul, seminţele, algoritmele, atunci veţi impune limite asupra vieţii şi stângii.

Înţeleg că Dvs. căutaţi stânga în aşa-numitele „Commons” (lucrurile comune). Sunteţi autorul Manifestului de Apa. Totodată sunteţi preşedintele unei organizaţii mondiale care cere ca apa să fie bun comun. Se poate să ne spuneţi mai mult despre reuşitele şi eşecurile Dvs. în lupta pentru dreptul la apă ca un bun comun?

Da. Pot vorbi mult, in special despre eşecurile mele.  

Apa este viaţa. Nici un organism nu poate trăi fără apa bună, fie dacă e luată din fluvii pentru consum uman, fie dacă este apă desărată  din oceane. Numai spre informarea Dvs.: 20% din apa potabilă în Israel este desărată. China vrea să aibă, până în 2020, cel puţin 10% din apa pentru întreaga populaţe desărată. Asta a făcut ca societatea să gândească că apa este la fel ca fiecare alt produs „industrial”. Asta înseamnă o mistificare mare despre natura şi rolul apei.

Astăzi, apa potabilă în Singapore vine din toaletă şi din reciclare, nu din ploaie, adică vine din uzină. Pe de o parte nu poate fi oprită transformarea apei într-un produs. Pe de altă parte faptul că oamenii pot produce apă este un avantaj mare pentru viaţa umană, întăreşte natura apei ca un element vital precum aerul, energia solară şi seminţele. Dar apa trebuie să fie accesibilă pentru toate fiinţele umane şi pentru toate celelalte fiinţe vii. Ideea că apa este viaţa şi nu o marfă este primul principiu al manifestului apei.

Principiul al doilea spune că apa trebuie să fie responsabilitatea colectivului şi a autorităţilor publice alese. Datorită rolului ei esenţial, responsabilitatea pentru apă nu poate fă lăsată sau transferată subiecţilor şi intereselor private. Este evident că autorităţile publice trebuie să fie necorupte, eficiente, responsabile, transparente şi asta nu este întotdeauna cazul.

Al treilea principiu al manifestului spune că, costurile care permit fiecăruia să aibă acces la apă trebuie să fie susţinute de la colectiv. Nu trebuie să plătiţi apa pe care o folosiţi pentru viaţă – pentru băutură, pentru grijă, pentru agricultură, pentru sănătate. Este ceva diferit când aveţi nevoie de apă pentru piscina Dvs.

În sfârşit, un alt principiu este că trebuie să aveţi organizaţie cu putere decentralizată şi „diluată”. Puterea deciziei, spre exemplu, asupra apei Dunării trebuie să aparţină colectivului. Lucrurile comune ar putea fi o bază pentru o formă nouă a democraţiei – în care oamenii ia decizii pentru viaţă.

Puteţi să ne daţi exemple despre proteste şi alte activităţi care au venit ca rezultat de la munca organizaţiei Dvs.?

Succesul este că am contribuit la eliberarea apei de la dezbaterea ecologică şi am dus-o în centrul dezbaterii politice şi sociale. Acum 25-30 ani oamenii vorbeau despre apă ca despre o problemă ecologică. Am spus că ea nu este doar un element al naturii. Ea este totodată şi o chestie politică. Este vitală nu doar în sens biologic, dar şi pentru industrie, pentru economie, şamd. Problema apei trebuie să fie abordată zilnic. Probabil am reuşit cu asta.

Susţineţi protestele la nivel european şi internaţional?

Am promovat crearea împreună cu alţi cetăţeni a câtorva mişcări în diferite părţi ale lumii – în Europa, în America de Nord, în America Latină, în unele părţi ale Africii. Noi nu am reuşit însă să oprim comodificarea şi privatizarea apei în măsura în care acest lucru este necesar.

Care sunt cazurile în care aţi reuşit ?

Lupta împotriva comodificării şi privatizării a avut succes în Belgia, în unele oraşe franceze importante precum Grenoble, Paris, Caen, Renne şi în sute de  municipalităţi mici. Acelaşi lucru a avut loc în Berlin, München,  Freiburg. Nu prea am reuşit în Spania şi în Regatul Unit.

În anul 2011 în Italia am reuşit să câştigăm un referendum public împotriva comodificării şi punerea unui preţ al apei. 27 milioane de italieni au votat pentru distribuirea apei fără profit şi pentru management public al serviciilor de apă, dar clasele conducătoare încă nu au respectat voinţa populară democratică. Până în prezent ei încă nu au abrogat legislaţia respinsă prin referndum. Mare scandal!

La nivel personal, am fost numit preşedintele companiei de distribuţie a apei în Apulia (o regiune în Italia de Sud cu o populaţie de 6 milioane de oameni). Am demisionat 18 de luni mai târziu pentru că politicienii care m-au nominalizat nu şi-au susţinut promisiunile să facă din nou compania publică. Din păcate comodificarea şi privatizarea apei rămân puternice până în prezent. Lupta împotriva lor trebuie să continue şi să fie întărită în întreaga lume.

Aţi spus că dominaţia asupra vieţii devine din ce în ce mai puternică. Aţi spus mai devreme că acest proces va fi oprit într-un final. Am impresia că la vârsta de 76 de ani încă aveţi propriile Dvs. utopii. Cum aţi defini utopia Dvs.?

Istoria a arătat că utopia este factorul de bază care susţine abilitatea omenirii să fie creativă şi originară. Dintotdeauna utopia, nu conservarea, a provocat oamenii să facă schimbări. Niciodată nu puteţi spune când va lua loc schimbarea, dar ea se întâmplă. Contrar celor ce-şi imaginează oamenii utopia nu mai este ceva imposibil. Ea a devenit implementabilă.

Dacă vă uitaţi la ultimii 500 de ani care ne despart de la tipărirea cărţii lui Thomas More – „Utopa” în 1516, aproape tot ceea ce a fost considerat utopia în cartea sa, legat de drepturile umane şi de munca a fost implementat.

Chiar am depăşit această utopia. Am încercat să conving autorităţile Academiei Italiene să schimbe definiţia cuvântului ”utopia”. Ea nu înseamnă să te gândeşti la ceva care nu poate fi implementat niciodată. Ea este să te gândeşti la ceva despre care ştim că poate să fie implementat.

Realitatea virtuală a fost realizată. Zborul în aer a fost făcut. Prelungirea vieţii a luat loc. Am făcut chiar şi democraţie. Acum o sută de ani încă existau două feluri de justiţie – una pentru nobili, alta pentru oamenii săraci. Chiar acum 50 de ani încă exista justiţia pentru oamenii bisericii şi pentru oamenii care nu aparţineau bisericii. Cine s-a gândit vreodată despre vacanţele plătite? Probabil după 100 de ani vom face ceea ce astăzi considerăm imposibil.

Utopia este forţa schimbării. Ea este procesul luării deciziei pentru a ajunge la un anumit obiectiv. Europa a cunoscut un declin în ultimii 30 de ani, pentru că utopia a fost revocată, pentru că activitatea economică şi umană a fost comodifcată.

Vorbiţi despre definiţia abstractă a utopiei. Dar Dvs. totodată aveţi o utopie proprie. Care este ea?

Utopia mea este că fiecare dintre noi să acţioneze în numele omenirii. Nu există o natură umană fixă. Natura umană este un proces şi noi putem s-o modificăm. Astăzi suntem într-un proces foarte negativ, dar îl putem modifica. Nu trebuie să considerăm natura ca ceva distant de noi. Cum am spus mai devreme, noi suntem o parte intrinsecă a naturii.

Am trei ”mari” utopii pentru omenire şi viaţă. În primul rând, interzicerea războiului. Sunt fericit că pe 7 iulie 2017 pentru prima dată 122 de ţări au semnat un acord împotriva folosirii armelor nucleare. Ţările care au arme nucleare nu au vrut să participe la negocierile privind documentul acesta. Dar majoritatea ţărilor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite a susţinut acest acord care interzice armele nucleare. Acesta e un pas major înainte spre dezarmare. O dată cu ratificarea acordului de primele 50 ţări, el va deveni legal şi obligatoriu.

În al doilea rând, noi trebuie să declarăm însărăcirea ilegală (dar nu oamenii săraci). Procesul de facere  a oamenilor însărăciţi este ilegal din punct de vedere al legilor constituţionale în aproape toate ţările din lume.

A treia utopie – trebuie să modificăm structural sistemul financiar (mecanismele financiare, speculaţia, paradisele fiscale, privatizarea băncilor…). Asta este o precondiţie pentru implementarea restului utopiilor.

Viitorul încă nu este scris. Noi trebuie să-l scriem în numele omenirii şi al vieţii. Aceasta va fi ”măreţia” noastră.

Foto: Riccardo Petrella (sursă: Riccardo Petrella)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici, iar aici este contul de la Substack.

About Author