O discuţie despre opţiunile electorale la alegerile prezidenţiale cu 2 luni înainte de vot şi despre posibilitatea ca o nouă stânga să se afirme după aşteptatul eşec al lui PSD la votul din noiembrie 2019
Vladimir Mitev
Acest articol a fost publicat pe 25 august 2019 pe secţia românească a site-ului Baricada.
Lucian Sârbu are studii universitare de filozofie şi marketing. A colaborat cu reviste culturale diferite şi este unul dintre autorii site-ului Argumente şi Fapte. A scris şi sub pseudonim pentru cel mai popular blog de imobilare din România ”Balonul Imobilar”. Este autorul volumului de eseuri ”Adevăr şi Democraţie”, apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În perioada 2012-2016 a fost membru activ în conducerea PSR, și membru în Grupul pentru Politici Economice al Partidului Stânga Europeană, fiind şi candidat PSR pentru Senat în 2012 şi pentru Parlamentul European în 2014. Momentan nu mai activează în domeniul politic, dar rămâne interesat în dezvoltările politice, economice şi sociale din România.
Interviul cu Lucian Sârbu a fost realizat la câteva zile după ce preşedintele român, care se luptă pentru un nou mandat de cinci ani – Klaus Iohannis, s-a întâlnit cu omologul american Donald Trump la Casa Albă şi a primit susţinere de către preşedintele american. Apoi au venit anunţuri şi propuneri de la Iohannis sau de la instituţii de colaborare americano-română pentru noi baze militare americane., posibile noi investiţii în măsură de 10 miliarde de dolari şi gesturi diferite de deschidere reciprocă între SUA şi România, precum înlesnire călătoriilor românilor în Statele Unite.
Domnule Sârbu, care este miza alegerilor prezidenţiale din România în noiembrie 2019?
Pentru mine ca antreprenor singura miză e legată de menținerea unei creșteri economice la un nivel acceptabil. Asta înseamnă un guvern care să continue să sprijine consumul intern și atragerea de fonduri europene. Pe fondul acestor dorințe am mici așteptări de la Iohannis, care tocmai a venit din vizită de la Trump unde a făcut – din câte am înțeles – niște promisiuni hazardate americanilor. Primirea mai multor soldați americani, creșterea contingentului nostru din Afganistan… Se vorbește și de relocarea bazei de la Incirlik în România. Toate acestea vor crește cheltuielile inutile, de natură militară, ceea ce înseamnă că un eventual guvern pe placul lui Iohannis nu ar mai avea resurse pentru civili. Și probabil se va da vina pe „greaua moștenire” lăsată de PSD, ceea ce ar fi complet fals.
Mie îmi place enorm să călătoresc. Sibiul lui Iohannis l-am văzut crescând aproape de la an la an. Începând cu 1995 am fost de vreo 10 ori pe acolo și știu cum era atunci, cenușiu, prăpădit și amărât, și cum e acum, cu centrul refăcut în mod strălucitor, Bruckentalul – o bijuterie, muzeul Astra etc. Dar ceea ce se aplică Sibiului se aplică de fapt întregii țări: chiar se vede că România crește, încet dar sigur. Oricine e sincer observă asta. Eu nu fac parte din specia românului cioranian, nu sunt un nevrotic de serviciu. Este evident că România se ridică, indiferent de sincope și de faptul că mai sunt zone rămase în urmă (ruralul Bărăganului, de pildă, dar am fost recent prin zona rurală din Bucovina și zici că ești în Austria) și probleme sociale deosebite, în primul rând cele generate de emigrația masivă. Deci sunt fundamental un optimist. Dar sunt conștient de faptul că ne aflăm într-un echilibru foarte fragil. Și că România e, fundamental, o colonie. Pe care stăpânii, dacă au chef, o pot juca la cărți.
Deci sunt îngrijorat mai degrabă de servilismul cu care politicienii noștri se grăbesc să își satisfacă stăpânii. Uitându-mă în istorie, de altfel, constat că servilismul ăsta – probabil o reminiscență a epocii fanariote – ne-a făcut numai în ultimii 100 de ani să alegem de fiecare dată tabăra perdantă. În 1918 numai un context extraordinar de favorabil a făcut ca jertfa a 800.000 de oameni (ceva enorm!) să nu fie degeaba. În 1941, din servilism față de Germania, conducătorii de atunci au băgat țara în dezastrul de la Stalingrad. După 1945 am fost singura țară din Est care a aplicat rețeta bolșevică fix ca în URSS. În fine, acum suntem printre lingăii cei mai docili ai americanilor, și asta îmi dă fiori, fiindcă America e, după toate semnele, un imperiu pe ducă. Lumea multipolară e deja o certitudine, nu mai e o ipoteză. Iar „pax americana” e moartă și îngropată. Și noi în loc să ne luăm măsuri de siguranță, îi urmăm orbește.
Deci ca om simplu, ca bucureștean, simt că fac parte fără voia mea dintr-un „pattern” care nu îmi convine. Economic, România merge bine – șomajul e mic, creșterea economică e solidă, toți clienții pe care îi am și-au crescut afacerile etc. – dar mediul politic e pe cale să comită unele prostii imense, și agentul principal în acest moment e Iohannis.
Înainte de a discuta despre posibilele dezvoltări la alegerile, în ce anume situaţie se află românul şi România în sens de venituri, dezvoltare, direcţie?
Poate că unora nu o să le placă ceea ce voi zice aici, dar în acest moment România oferă oportunități foarte bune, mai ales în marile orașe. Hai să-ți explic. Când am terminat eu prima facultate, în 1998, dacă vroiai să te faci profesor – pentru că asta ieșeai ca absolvent de Filozofie, profesor – salariul net al unui profesor debutant era echivalentul a vreo 30 de dolari SUA. În banii de azi ar veni cam 125 de lei sau 56 de leva bulgărești, cred. Ai putea trăi dintr-un salariu de 56 de leva? În schimb, chiria unei garsoniere – locuință cu o cameră – într-un cartier mărginaș din București începea de la 100$ și în centru ajungea chiar și la 200$. Astăzi, în schimb, cel mai umil post din București – paznic, vânzător începător pe la un supermarket etc. – tot e plătit cu minim 1500 de lei, în timp ce chiriile încep de la 900 de lei. Și cam așa e în toate marile orașe. Sigur că tineretul e nemulțumit, fiindcă 1500 de lei nu e totuna cu 1500 de euro, dar când ți-ai început viața profesională într-o perioadă în care ar mai fi trebuit să stai cu încă 2-3 inși doar ca să vă permiteți chiria unei camere, gândești un pic altfel! La vârsta asta înțeleg că e mai important ce poți face cu banii, nu câți câștigi. Cunosc personal un caz de inginer care era plătit în Sillicon Valley cu 150.000 de dolari pe an și se plângea că „moare de foame” cu banii ăștia, pentru că totul e scump acolo, și a plecat undeva în America rurală, unde e plătit doar cu vreo 60.000 de dolari, dar trăiește ca un boier.
Să ne uităm atent la toate marile orașe din Europa. În foarte puține locuri un salariu de debutant necalificat poate acoperi cheltuielile cu locuirea. Iar „la pomul lăudat” – cum zicem noi, românii – adică în marile metropole din Occident, s-avem pardon… De-asta, eu refuz să fiu cioranian. Sunt un optimist. Îmi place să văd partea plină a paharului. România nu e chiar așa de „neagră” precum o zugrăvesc compatrioții mei urmași de-ai lui Cioran.
Cum ar influenţa votul din noiembrie 2019 viaţa cotidiană la capitală?
Problemele marilor orașe, și ale Bucureștiului în special, țin de poluare, de lipsa de sistematizare, de dezvoltarea haotică atât pe verticală, cât și pe orizontală. Dar alegerile din noiembrie nu vor influența cine știe ce lucrurile astea. Primăriile sunt destul de autonome față de guvern, și 100% autonome față de Președinte. La nivel local e treaba primarilor să atragă fonduri europene, sau orice fel de alte investiții, și să gospodărească banii bine. Ca bucureștean am acumulat multe frustrări împotriva administrației Firea, dar mă voi abține să îmi transfer aceste frustrări la votul din noiembrie, pentru că „una și cu alta” nu au legătură. Teoretic, Firea e de la PSD. Dar dacă Dăncilă – care e candidata PSD – mă va convinge, sunt dispus să o votez. Dacă nu, nu. Până acum, însă, independent de ce a făcut, sau mai bine zis nu a făcut Firea, Dăncilă nu a arătat nimic convingător.
Cum vedeţi şansele celorlalte candidaţi decât Iohannis pentru a câştiga? Ar putea Dan Barna din USR să câştigă într-un mod surprinzător?
Acum, legat de celelalte candidaturi, un candidat important, clar, e acest domn Dan Barna de la USR. Ar mai fi Tăriceanu, care va candida – se pare – din partea unei alianțe cu Victor Ponta. Sau așa a lăsat de înțeles în ultima vreme, deși auzim acum că s-ar pregăti să facă o mișcare-bombă și să-i lase locul lui Mircea Diaconu. L-am văzut activ, strângând semnături, pe Liviu Pleșoianu – un soi de „dizident” PSD pe care, sincer, nu prea știu de unde să-l iau. La începutul activității parlamentare Pleșoianu a fost votant „pe linie”. Inclusiv al scandalosului contract legat de rachetele Patriot, prin care România a transferat către complexul militaro-industrial american o sumă netă de 4,7 miliarde dolari. Ulterior însă a avut niște poziționări ciudate. Inițial am crezut că e genul de dizident „cu voie de la stăpânire” dar acum chiar nu știu ce să cred, fiindcă a trecut în mod clar niște linii roșii în relația cu Occidentul. S-ar înscrie cumva pe linia suveraniștilor. În fine, și-a mai anunțat candidatura și Claudiu Crăciun, de la Demos, dar rămâne de văzut dacă va reuși să strângă 200.000 de semnături. În primăvară, la alegerile europene, Demos a fost departe de această țintă.
Despre șansele lui Barna? Probabil că Dan Barna nu a fost atacat suficient, ca să se poată eroda electoral. Personal, am mari dubii că poți ajunge undeva într-o poziție publică vizibilă – așa cum a ajuns Dan Barna – dacă nu ai legături strânse cu SRI-ul. Deci, cu alte cuvinte, omul mi-e foarte suspect. Eu știu prea bine cine și câți din generația mea, a celor de 40 și ceva de ani, au făcut bani pe bune, fără șmecherii, fără proptele de la părinți „bine poziționați” etc. Cred că e doar o chestiune de timp până când vom afla detalii suculente din trecutul acestui domn, sau al cuiva din familia lui. Soția lui, de pildă, despre care am înțeles că e angajată pe un salariu amețitor într-o multinațională, poate fi un „călcâi al lui Ahile”. Fiindcă nu oricine ajunge în funcțiile alea, pe acele salarii.
Acum, depinde ce rol o avea rezervat Dan Barna în marea piesă de teatru din toamnă. Dacă trebuie doar să fie un „sparring partner” pentru Iohannis, sau dacă trebuie să atragă un număr de voturi pe care să le predea președintelui în turul 2, atunci probabil va continua să fie același individ șters care va fi votat disciplinat de cei 15-20% dintre votanți pe care îi poate mobiliza USR. Dacă e serios cu privire la candidatură, va fi atacat la baionetă și vom râde în hohote de ceea ce se va spune despre el. De altfel au început deja să apară meme-uri hazlii pe Facebook cu candidatul Dan Barna, dar și unele atacuri reale. Chiar azi am văzut un articol care îl acuza că ar fi luat bani europeni ca să-i dea oamenilor din mișcarea #rezist, sau cam așa ceva. Genul ăsta de „împunsături” pot fi „mici avertismente” adresate lui, să stea cuminte și să nu facă mai mult decât e cazul, sau pot ascunde atacuri majore în toată regula. O să vedem în timp.
Adevăratul contracandidat al lui Iohannis va fi Tăriceanu sau, dacă nu el, atunci candidatul comun ALDE – Pro România. Rămâne să vedem cine. Poate el, poate Mircea Diaconu. Mircea Diaconu e un actor binecunoscut, are morgă, publicul îl recunoaște ușor. E un personaj moral și simpatic. Spre deosebire de Tăriceanu, cu o viață de familie zbuciumată și un pic departe de mase. Personal, am fost contracandidatul lui Tăriceanu în 2012, la Senat, și îl detest pentru aroganța și suficiența de care dă mereu dovadă. Inclusiv într-o „înfruntare electorală” cu subsemnatul – pe vremea când apărea umăr la umăr cu Ludovic Orban – a dat dovadă de o aroganță oribilă. Dar Tăriceanu e un politician vechi, hârșit, cu multă experiență. Și care știe să facă și pași înapoi, atunci când situația o cere. Rezultatul din primăvară (când partidul lui a ratat pragul electoral) nu trebuie luat în serios. Tăriceanu are oricând capacitatea să mobilizeze 10% din electorat. E clar că aliindu-se cu Ponta vor să refacă imaginea glorioasă a USL-ului care câștiga alegerile din 2012 cu 60%. Părerea mea e că o alianță ALDE – Pro România are o șansă mare să-și impună un candidat comun în turul 2, mai ales pe fondul slăbiciunii candidatului PSD. Încă mai există rezerve enorme de „antibăsism” în societate și o mare parte a populației nu a uitat „austeritatea” sălbatică din perioada 2010-2012. Rămâne să vedem cine va fi, până la urmă, candidatul lor, sau dacă vor avea un candidat comun.
Care este starea partidului în guvernare PSD?
Partidul de guvernământ e într-o derivă completă și, cu tot respectul, așa cred că vor rămâne. Deși au câștigat cu 45% alegerile din 2016 și aproape că l-au făcut președinte pe Ponta în 2014, acești indivizi au greșit enorm pe timpul lui Dragnea prin prostiile pe care le-au făcut cu legile justiției. În plus, chiar dacă ei se supără când sunt făcuți „comuniști”, realitatea e că de la Ceaușescu încoace Dragnea a fost primul lider pe care inamicii l-au dat afară de la putere cu – mă scuzați de expresie – „șuturi în fund”. Pentru că propriul său partid s-a dovedit a fi o adunătură de proști, lingăi și fricoși. Așa ceva e inacceptabil. Nu comentez justețea acuzelor sub care a fost înșfăcat Dragnea. Poate că au fost nedrepte, mai ales prima condamnare, cea legată de aducerea oamenilor la referendumul din 2012. Dar să comparăm cu momentul 1989. Ceauşescu nu se dădea dus şi până la urmă a fost împuşcat. Așa și aici. Cred că un om politic inteligent mai trebuie să și înțeleagă anumite „semne”. Politica înseamnă compromisuri. Deloc puține. Or, Dragnea nu a înțeles nimic. Iar lingăii din jurul lui, exact în stilul lingăilor din CPEX-ul lui Ceaușescu, l-au susținut până în pânzele albe, în ciuda semnelor mai mult decât clare că se duc cu toții în prăpastie. Ăsta nu e partid. E gașcă.
Și e o gașcă monomaniacă, strânsă în jurul unor idei fixe. Însăși candidatura doamnei Dăncilă ține de această nebunie a puterii exercitată monoman. Pentru orice om zdravăn la cap este clar că șansele cele mai mari împotriva lui Iohannis le-ar avea un candidat comun PSD – ALDE – Pro România. Dar pesediștii așa au fost educați, încă de pe timpul lui Ion Iliescu, că „trebuie” să aibă candidat propriu. De ce? De-aia. Strict ca să-și arate mușchii, în disprețul oricărei logici electorale. Din păcate pentru ei mă tem că un rezultat prost al d-nei Dăncilă – după cum se prefigurează va lua maxim 15% – va consfinți și plafonarea PSD-ului, pentru mulți ani, în jurul acelui procent mediocru.
În sfârșit, ca om de stânga mă interesează mai mult posibilitatea apariției unei alternative politice reale la stânga PSD. Cred că ar fi bine dacă anumite grupuscule ar abandona ideile fixe. Am fost ani de zile membru în PSR, chiar la vârf. Din câte mai știu, se pare că anul ăsta dl. Rotaru nu va candida, deci PSR ar putea să-și propună infrastructura altcuiva. Pot să declar cu mâna pe inimă că PSR-ul, așa cum îi cunosc eu, n-ar avea nici o problemă să colaboreze cu un partid precum Demos. Dar Demos mi se pare prea fixist în rigorile unei politici identitare, care – ne place sau nu – repugnă unei mari părți a populației. Cu un discurs în care apar constant teme americanizate precum drepturile LGBT și concepțiile „gender fluid” n-ai cum să fii băgat în seamă de o comunitate mai mare decât cea a hipsterilor din București și, eventual, și de hipsterii din centrul orașului Cluj. Pe de altă parte și PSR-ul ar trebui să înțeleagă că vechea glorie a clasei muncitoare de pe timpul lui Ceaușescu a apus de mult și e un fapt consumat. Gata! Ambele grupări ar putea renunța la unele rigidități discursive și dacă ar colabora ar putea face o figură frumoasă. La alegerile din mai PSR a obținut 38.000 de voturi, ceea ce deja e un progres frumos față de alte rezultate. Cu 38.000 de voturi înseamnă că te votează, deja, un oraș măricel. Cu un pic de efort și cu ceva suplețe ajungi și la 100.000, și chiar și mai sus. Dar dacă fiecare forță care se revendică de la stânga PSD stă închisă într-o meditație ascetică în jurul propriului buric, atunci e imposibil să coagulezi ceva.
E interesant să discutaţi despre stânga nouă, dar înainte de asta, în ce măsură anticorupţia este o linie de divizie între candidaţii pentru preşedenţia română?
Personal, constat că – din fericire – de când Dragnea a fost băgat la pușcărie tema „s-a fâsâit” complet. Aproape că a devenit absentă din spațiul public. Mitingul din 10 august a fost un eșec total. Eu chiar locuiesc la mai puțin de 1 km de Piața Victoriei și știu bine ce zic, pentru că pot fi relativ ușor martor ocular la toate evenimentele majore care se petrec în Piața Victoriei. De fapt, susținătorii anticorupției au cam rămas fără „obiectul muncii” odată cu pedepsirea lui Dragnea. În schimb, pe fondul unor scandaluri recente, și în primul rând scandalul de la Caracal, par a se ivi alte teme majore: nu atât corupția, cât incompetența, prostia, paralizia instituțiilor. Numai că asta îi privește pe toți actorii implicați în alegeri. Să zicem că PSD a politizat o grămadă de instituții. Dar nu președintele și cu USR-ul au susținut sus și tare „republica procurorilor”? Atunci cum se face că un procuror vine cu trupele speciale după el ca să înșface un copil, ca pe un obiect, din casa în care trăise până atunci, și tot un procuror îi împiedică ore întregi pe polițiști să intre în casa unui individ suspectat de viol, crimă, răpire etc.? Oamenii sunt nemulțumiți și scârbiți de toți cei implicați. Din fericire aceste scandaluri sunt mult mai complexe și nu pot fi valorificate doar de un actor politic – așa cum a fost cazul cu „anticorupția”.
Și cireașa de pe tortul anticorupției probabil va fi numirea Laurei Koveși pe postul acela călduț de la Bruxelles. Îi este frică lui Boiko Borisov de asta? Să stea liniștit. Toți corupții voștri să stea liniștiți. Dacă știu „pe cine să ungă” nu vor păți nimic. Să se dea bine cu SUA și Germania și totul va fi „business as usual” sub mandatul acestei doamne.
Mi-aţi spus că cele două partide de stânga – Demos şi PSR, s-ar putea uni sau să colaboreze în viitor, dar asta sună cumva surprinzător. Oare nu le divizează mult – atitudinea către UE, falia generaţională între tineri şi bătrâni, şamd? Care ar fi viitorul acestei stângi ne-PSD-istă, având în vedere faptul că în ultima perioadă creşte numărul grevelor din România?
Demos și PSR: le divizează nu atât UE, cât NATO. PSR nu e anti-UE, dimpotrivă, Partidul Stângii Europene, din care face parte, e construit în jurul ideilor „eurocomunismului”, comunismul respectabil, european, nu bolșevic, comunismul care a dat Europei statul-„welfare”. Însă PSR e clar anti-NATO. În acest moment poziția Demos față de NATO e neclară. Probabil sunt pro-europeni, dar nu rezultă de nicăieri – sau nu știu eu – ce raport au cu NATO.
Divizați, nu le văd niciun viitor. Într-adevăr, grevele au existat și spre cinstea lor Demos au reacționat, spre deosebire de PSR, care au dormit. Pe de altă parte PSR a organizat un protest împotriva agresiunii americane în Venezuela, de la care Demos a lipsit. Nu cred că e vorba neapărat de un clivaj, ci – de partea bătrânilor – de o anchilozare în niște habitudini depășite, și din partea Demos – de o pudoare care îi face să se ferească de susținerea unor cauze cu care hegemonul cultural nu e de acord. În cazul grevelor, simptomatic e faptul că ele au fost declanșate de muncitori din industria construită după 1990. De fapt, cam din 2005 încoace. Cei de la PSR sunt complet rupți de mediile muncitorești din aceste fabrici noi, ei aveau legături cu oamenii și sindicatele din vechile combinate, care azi nu mai există. Înainte de a fi absorbit în PSD, prin 2002, „strămoșul” PSR – se numea Partidul Socialist al Muncii – încă mai lua 5-10.000 de voturi în județe cu o bază muncitorească puternică precum Doljul, Prahova, Galațiul etc. Dar industria de acolo s-a dus, e moartă, acum e altceva. Ei însă au rămas cu același discurs care se aplica vechilor capacități industriale, fără să vadă că exploatarea azi se face în unități de producție noi, pe relații de producție noi – bunăoară prin dogma antreprenoriatului. Antreprenoriatul, pe care îl cunosc foarte bine, este de fapt un mare izvor de precaritate, nicidecum de bunăstare. Dintre PFA-urile românești 1% – în general fel de fel de avocați șmecheri, consultanți etc. – sunt milionari, apoi maxim 10%, în general cei din IT, sunt așa și așa, nici bogați, nici săraci, iar restul de aproape 90% sunt vai de ei. În servicii, iarăși, sunt sute de mii de angajați: bodyguarzi, curieri. De pildă, cea mai mare firmă de curierat din România, Fan Courier, patronează peste un ecosistem cu vreo 6900 de angajați. Ăștia nu fabrică nici oțel, nici excavatoare. Ei duc plicuri și colete de colo-colo! Plus că au apărut noi forme ale exploatării capitaliste, mai ales din domeniul „sharing economy”. E plin Bucureștiul de tineri care pedalează cu câte o ciorbă sau o șaormă în spate, riscându-și viața pentru câțiva firfirei. Pe oamenii ăștia nu-i reprezintă nimeni, și când mai moare câte unul călcat de o mașină nu-și pune nimeni problema că pedalatul ăla e muncă, și că ar trebui să aibă definite cu claritate niște condiții de exercitare a acestei munci. Fiindcă o companie face bani pe spinarea lor.
Ce nu înţeleg bine cele două partide – PSR şi Demos?
Oamenii încă mai cred cu sinceritate că dacă văd un discurs „glamour” pe HBO sau pe Netflix, atunci capitalismul probabil e „glamour”. Nu-și pun problema că pedalează pentru niște corporații infecte, că dacă se întâmplă să cadă sub un camion nici măcar ajutor social de înmormântare nu vor avea, fiindcă totul e la negru. Nu-și pun problema că „jobul” ăsta o fi flexibil și poate câștigi un pic mai mult decât dacă ai căra lăzi la un supermarket, dar nu ai nici un fel de asigurări sociale și e o muncă pe care o faci pedalând prin cel mai poluat și aglomerat oraș din Europa. Altfel zis, asta nu e muncă, e pedeapsă, pe termen lung te îmbolnăvește. Aici ar fi zone neexplorate ale exploatării capitaliste contemporane. PSR nu înțelege acest capitalism în timp ce Demos bate câmpii cu un discurs identitar, autocolonizator. Bun, eu, ca socialist, ca marxist, am fost întotdeauna pentru dezincriminarea homosexualității și pentru pedepsirea drastică a discursurilor și atitudinilor homofobe, dar nu pot fi de acord cu un discurs de autocolonizare culturală susținut de Demos care pare a fi un „offspring” al Partidului Democrat din SUA – despre care știm că este un partid capitalist ca oricare altul, și despre care știm că în SUA e numit „de stânga” pentru simplul motiv că Partidul Republican e astăzi la extrema dreaptă. Nici nu pot fi de acord cu unele propuneri ale Demos vizavi de „recunoașterea muncii lucrătoarelor sexuale” și care îi apropie, iată, de … Traian Băsescu! Sigur, nu pot fi ipocrit – cum sunt cei din jurul Bisericii Ortodoxe – și să bag capul în nisip, ca struțul, făcându-mă că nu văd câtă prostituție e în România, și că România e sursa nr. 1 de prostituție în Europa. Sau de videochat. Însă a-ți vinde trupul în cea mai brută și directă formulă nu e niciodată o opțiune „de carieră”. Cei de la Demos ar trebui să știe asta. Or, a propune ce propun ei într-o țară în care, iată, chiar și azi aflăm că de fapt așa-zisele „prostituate” sunt mai întâi bătute, traficate, terorizate, vândute, pentru a deveni prostituate, într-un astfel de context, așadar, orice compromis cu ideea de legalizare a prostituției înseamnă să le întinzi mâna clanurilor mafiote. Nu am nimic împotrivă să facem ordine printre clanurile mafiote și apoi, dacă s-or găsi fete care doresc să se realizeze astfel, foarte bine, hai să legalizăm și această activitate într-un cadru adecvat. Dar nu acum, când activitatea e la mâna a fel de fel de nenorociți și interlopi care răpesc fete tinere de pe stradă și le nenorocesc pe viață. Cu asemenea propuneri și cu asemenea discurs cei de la Demos nu arată decât cât de rupți de realitate sunt. Ceea ce e de înțeles, majoritatea lor provenind din mediul călduț-universitar.
În concluzie, viitorul stângii după așteptata moarte a PSD-ului e destul de sumbru. Crearea unui pol nou care să înlocuiască vechea stângă – așa cum a reușit SYRIZA în Grecia – e încă departe. Să rămânem însă optimiști. Cu suficient realism se poate face ceva.
Citeşte în limba engleză!
Citeşte în limba bulgară!
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
https://www.oradesibiu.ro/2024/05/01/fostul-staret-ioanichie-de-la-frasinei-si-a-prelungit-exilul-la-manastirea-surpatele-sibienii-il-cauta-in-numar-mare/
Sper sa fie de ajutor după tratament.