După cum se ştie, România face parte din Organizaţia Internaţională a Francofoniei, structură ce reuneşte ţări de pe cinci continente unde limba franceză este limbă oficială sau o limbă de circulaţie cu o anumită tradiţie şi influenţă culturală. În cazul României este vorba, bineînţeles, de faptul că limba română face parte din grupul neolatin alături de franceză, dar şi influenţa imensă exercitată de cultura franceză şi tot ce a însemnat Franţa de-a lungul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului trecut. Într-adevăr, după unirea Principatelor din 1859, construcţia României moderne este legată de Franţa. Primele două universităţi româneşti de la Iaşi (înfiinţată în 1860) şi Bucureşti (1864) sunt organizate după modelul universităţilor din Franţa, primii scriitori români din secolul al XIX-lea călătoreau în Franţa şi urmăreau cu interes ce se întâmpla în lumea literelor din Hexagon (deşi în mod curios Eminescu mai puţin, atracţia sa gravitând către romantismul german), curente întregi literare sunt preluări româneşti a ceea ce se întâmpla în Franţa, precum simbolismul şi avangardele interbelice. În general tot ce a însemnat cultură, teatru şi intelectualitate din România primei modernităţi până la jumătatea secolului al XX-lea a fost influenţat de Franţa. Neologisme, denumiri de instituţii, doctrine politice, arhitectură, cod civil, noile tehnologii, industrializarea au însemnat, pentru români, limba franceză. Limba şi cultura franceză au avut o influenţă atât de profundă, încât Dan Alexe se întreba cum oare se vorbea înainte la nord de Dunăre, de îndată ce şi adverbul românesc ,,deja’’ este, de fapt, ,,déjà’’ din franceză.
Statutul limbii franceze era atât de mare şi în cele patru decenii de socialism autoritar, încât limba franceză a fost predată în continuare în şcoli, alături de rusă. Între 1948 şi 1989, adică deceniile comunismului românesc, franceza şi rusa erau predate în preuniversitar, însă doar franceza era folosită de majoritatea scriitorilor şi doar literatura franceză era citită de oricine era pasionat/ă de literatură în România acelor ani. Începând cu anul 1980, apar primii scriitori români interesaţi de literatura americană postbelică şi în general de cultura de masă americană, numiţi optzecişti. Căderea comunismului şi dezvoltarea tehnologiilor informaţionale au însemnat impunerea limbii engleze ca noua lingua franca, în timp ce, pe pământ cultural, cultura de masă americană înlocuia gradual acea cultură înaltă franceză. Absorbită de propria ei tradiţie în care elitismul şi rafinamentul erau cărţi de vizită vreme de cel puţin trei secole, Franţa nu a fost prea interesată să-şi dezvolte o cultură de masă, precum beuzile desenate cu ale lor ecranizări cinematografice exemplificate de spaţiul american, manga nipon sau filmul de gen precum horror. O dată cu internetul, limba engleză a devenit lingua franca a întregii planete, în timp ce societatea românească ieşită din deceniul izolării şi austerităţii ceauşiste dorea cu ardoare să cunoască tot ce se întâmpla în lume, cum s-ar zice. În primele două decade postcomuniste, primele televiziuni comerciale româneşti distribuiau cele mai diferite programe imaginate, filme horror şi fantasy, documentare despre aproape orice, de la supranatural la fundamentalism religios, emisiuni despre OZN-uri şi multe desene animate, bucuria unui copil şi preadolescent de pe undeva prin Europa de Est la sfârşitul secolului al XX-lea. Şi dacă aş adăuga importanţa MTV pentru generaţiile de tineri din toată lumea, impactul englezei americane la cumpăna secolelor XIX-XX este profund şi declinul francezei rapid.
Până în liceu, am învăţat limba engleză aproape exclusiv din filme şi desene animate difuzate de canale TV precum Cartoon Network sau Fox Kids. Desene animate Hanna-Barbera precum The Jetsons, The Flintstones, Top Cat, prin clasa a doua sau a III-a eram nerăbdător să văd Star Wars: A New Hope (1977) după ce prin clasa I-a descoperisem fascinat anime-ul japonez şi primul meu anime urmărit zilnic a fost UFO Robot Grendizer, difuzat de televiziunea naţională şi subtitrat în română. Am aşteptat cu sufletul la gură o săptămână întreagă să văd acel Batman al lui Tim Burton şi după ce am văzut filmul am citit primul meu comics cu caped crusader din Gotham. Asta era pe vremea când TVR 1, televiziunea naţională română încă mai conta şi avea conţinut divers şi de calitate. Milenialii generaţiei mele născuţi la sfârşitul comunismului sunt primii expuşi aproape exclusiv la cultura de masă americană şi conţinut în engleză. Învăţământul public din acei ani nu putea să nu ia seama la o asemenea schimbare generaţional-culturală şi oferea cursuri de limba engleză chiar la nivel de învăţământ primar. În gimnaziu, toate clasele aveau patru ore de engleză pe săptămână, iar liceul pe care l-am urmat avea un profil de bilingv-engleză. În clasa a 10-a am avut un opţional de istoria Statelor Unite şi puteam contextualiza aproape toate filmele hollywoodiene văzute încă înainte de-a împlini zece ani. De fapt, am învăţat primele mele cuvinte în engleză încă de la grădiniţă, când o profesoară venise la grupa noastră să ne predea engleza, limba lui Shakespeare, cum s-ar spune. Anglicizarea masivă, prin cultura de masă americană, a generaţiei mele de mileniali postcomunism este, cu siguranţă, ceva fără precedent în istoria modernităţii româneşti. O transformare culturală fără precedent chiar şi dacă cineva ar dori să facă o comparaţie cu franceza la cumpăna secolelor XIX-XX, a cărei prezenţă a fost mereu restrânsă la firava burghezie de atunci. O transformare culturală, din păcate, deloc discutată acum.
Ce se întâmpla, însă, cu franceza după căderea comunismului în România? Franceza s-a predat în continuare în gimnaziu, aveam două ore de franceză pe săptămână, la fel şi în liceu. Însă aproape nimeni nu dădea atenţie acestor două ore de franceză, nimeni nu le găsea vreo utilitate chiar şi ca materie ce ar trebui să mărească media notelor din catalog, aşa cum era văzută materia numită religie. Pur şi simplu vreme de opt ani de şcoală, de la începutul gimnaziului până la terminarea liceului, franceza era acolo în programă, aveam manuale şi chiar culegeri de exerciţii, dar chiar şi cei mai studioşi elevi abia dacă erau interesaţi să înveţe o propoziţie în franceză, toţi eram frustraţi că trebuia să folosim acele accente. Franceza era doar acolo printre materii, mai mult o prezenţă fantomatică a unor vremuri trecute, vestigiu uitat decât o materie pe care cineva să o ia în serios precum celelalte. Deşi la bacalaureat am avut şi o probă de franceză, toţi elevii aveam impresia că trebuie să învăţăm ceva ce nu ne priveşte pe noi, ci pe nişte oameni dintr-un trecut necunoscut. Probabil aceeaşi impresie a limbii franceze o aveau şi mulţi profesori din preuniversitarul românesc. Mie, cel puţin, chiar şi limba latină studiată începând cu clasa a VIII-a şi în liceu mi se părea mai relevantă ca imagine, istorie, prestigiu decât franceza. Ce se întâmpla pe tărâmul culturii pop? La televizor, în acele vremuri franceza era inexistentă, îmi amintesc doar un desen cu eroina Enigma şi ceva desen dubios care adapta în franceză acel Highlander din anii ’80. Prima mea interacţiune în copilărie cu franceza a fost o serie de scurt-metraje animate în care nu exista dialog, doar acele credits de la început anunţând numele episodului erau în franceză. Oare cine din generaţia mea de mileniali îşi mai aminteşte de nişte desene numite Ernest Le Vampire? Cea mai ciudată poveste a mea legată de cultura de masă nu priveşte deloc franceza, ci germana, dintre toate limbile. Până în adolescenţă, eram fascinat de programele în germană de la televizor, în copilărie urmăream în germană desene animate pe care nu le-am mai văzut apoi niciodată nicăieri, precum animaţii Spider-Man din anii ’80, la fel cum tot pe canale de televiziune germane am văzut serialul Batman din anii ’60, cel cu Adam West. Nu înţelegeam dialogurile dublate, dar descopeream faţete necunoscute ale culturii americane care îmi acapara imaginarul prin intermediul unei limbi mult mai misterioasă decât franceza, care îmi era complet necunoscută în acei ani. Îmi place să-mi imaginez că dacă interesul meu pentru limba germană s-ar fi dezvoltat atunci, cu siguranţă aş fi urmat cursuri de germană la liceu, aş fi studiat literatura germană în facultate şi acum aş fi citit Novalis în germană precum citesc Shakespeare în engleză.
Cum arată atitudinea societăţii româneşti din prezent faţă de o limbă şi cultură atât de influente pentru modernitatea noastră? Indiferenţă puţin spus. Un prieten îmi spunea că şi în mediul academic sunt din ce în ce mai puţin universitari care cunosc franceza, majoritatea preferă engleza, la facultăţile de litere cei mai mulţi studenţi se înscriu la cursurile de limbă şi literatură engleză şi franceza pare să fie prezentă doar printre medii universitare din ce în ce mai restrânse, profesori de liceu şi gimnaziu şi printre cei pasionaţi de festivalurile de film unde franceza încă îşi mai păstrează celebrul ei rafinament. Mai sunt românii francofoni? Răspunsul nu este pozitiv, scriitorii de la noi nu au prea mult public şi cultura de masă din prezent nu provine din Franţa decât în foarte puţine exemple. Poate că acelaşi Dan Alexe are dreptate crezând că, îndepărtându-se de limba franceză, limba română îşi smulge rădăcinile; tot ce pot spune este că lecturile unui tocilar nu se opresc la literatura clasică.
Foto: Micul Paris – București, are un arc de triumf, la fel ca capitala franceză (sursă: Pixabay, CC0)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
