Alexandru Ionașcu
Cred că eram prin gimnaziu când am dat peste un clip cu o figură umană, cu capul lunguieţ ca un bob de mazăre şi complet verde, un anume verde şters. Acest om stilizat urcă o scară şi la fiecare treaptă îşi schimbă vestimentaţia istorică, senator roman în toga albă cu bandă roşie, cavaler medieval în armură, gentilom din secolul Luminilor, trepte semnificând trecerea timpului şi evoluţia perioadelor istorice. Doar aceste detalii mi le mai amintesc din ce văzusem acum douăzeci şi cinci de ani, singurele elemente din imaginarul meu legate de animaţia lui Ion Popescu-Gopo. Mai aflasem doar că acel scurt-metraj animat cu omuleţul verde care urcă treptele istoriei câştigase Palm d’Or în anii ’50. Anii au trecut, probabil că am urcat şi eu nişte trepte ale istoriei – ceea ce înseamnă că a sosit momentul să ofer opiniile mele nesolicitate de nimeni privind animaţiile celui numit Ion Popescu-Gopo.
Faimosul scurt-metraj Gopo a fost premiat la Cannes în 1956 şi nu arată doar o istorie a umanităţii. Omuleţul lui Gopo este simbolul acelui umanism socialist atât de mult dorit, visat și de urmat de-a lungul întregului secol XX. O sensibilitate socialistă, dar până acolo, să vedem ce surprindă primul scurt-metraj din 1956. Clipul are doar opt minute și se numește ,,Scurtă istorie’’. Un punct roșu pe un fundal întunecat, se dilată și estompează, o explozie ca un strănut împrăștie planete, aștri și umple fundalul de asemenea corpuri cerești. Pe o planetă cu meridian deja trasate, sauropozi se deplasează ca niște spițe exterioare, un sauropod aleargă după o muscă și șocul pașilor doboară o primată dintr-un copac. Se ridică deja un om cu gene, sprâncene, trei fire de păr, nas și ochi care desenează o privire curioasă pe care omulețul și-o va păstra mereu. Prima vânătoare înainte de-a urca treptele istoriei, personajul este la costum, un om pe deplin modern al secolului al XX-lea deplasându-se pe un fel de bandă rulantă pusă în funcțiune de energia nucleară. Terra cu meridianele trasate este acum încercuită de spițele siluetelor umane, însă porțiunea acvatică este interesantă. Ajuns pe fundul oceanelor planetei, omulețul conduce un fel de orchestră la care i-au parte diferite specii oceanice, se alături alți oameni cu aparatele, electrocasnicele lor, grupurile de oameni formează un oraș subacvatic, Atlantida viitorului egalitar și tehnologizat. Folosind floarea pe post de periscope, omulețul iese din ocean, ajunge cu o navă spațială pe o altă planetă, acum pământul este înconjurat de sateliți, poate de navele altor civilizații. În propria lui navă spațială, omulețul ajunge pe o altă planetă unde plantează floarea descoperită la începuturile umanității. Udată, floarea crește și omulețul pleacă spre o altă planetă.
De la dinozauri la primii oameni și primele epoci istorii umane, primul scurt-metraj al lui Ion Popescu-Gopo (1923-1989) condensează speranțele socialismului din secolului trecut și nu numai. Istoria este lineară și progresul inevitabil, schimbarea înseamnă să urci mereu câte o treaptă și viitorul va aduce înfrățirea oamenilor care își pot controla viețile prin tehnologie până în punctul în care vor coloniza alte planete. Egalitatea între oameni și progres, așa arăta viitorul pentru cei mai mulți oameni în anii în care Ion Popescu-Gopo își începea cariera în animație. Dacă primul scurt-metraj a tratat istoria în generalități și speranțe, următoarele scurt-metraj vor intra în detalii și vor urmări aventurile omulețului Gopo ca descoperitor al teatrului și primul care cunoaște bucuriile paternității la capătul evoluției umane. Ion Popescu-Gopo este considerat, pe bună dreptate, părintele animațiilor românești, cel care le-a dat copiilor din România comunistă speranța că vor păși într-o lume mai bună. Din nefericire, el însuși nu a descoperit până unde va merge progresul omenirii, nici dacă egalitatea este un ideal la care merită să visăm, murind în toamna anului 1989, cu puțin timp înaintea căderii regimului. Generațiile de după el îl onorează prin premiile Gopo destinate cinematografiei românești, figura personajului său animat dă forma statuetei acordată în fiecare an câștigătorilor. Ion Popescu-Gopo a crezut cu siguranță în progres, o viață mai bună și mai ușoară pentru toți, însă nu a putut intui cât de neiertătoare poate fi trecerea timpului. Aproape toate pietrele de hotar ale creației artistice sunt uitate, contururilor lor se șterg din memoria colectivă și secvențe care păreau celebre la un moment dat mai spun ceva doar unei memorii personale a celor pasionați, și ei, la rândul lor, obligați să adauge detalii în speranța de-a mai păstra ceva. Capodopera plină de speranță a lui Ion Popescu-Gopo poate fi văzută, (re)descoperită și admirată aici.
Dacă ești cu adevărat pasionat de cinema-ul românesc, trebuie să te întrebi: existau ţânţari în jurasic, pe vremea dinozaurilor?
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici, iar aici este contul de la Substack.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
