Ilinca Şerban: Conflictul între Iran şi Israel nu este între popoarele, ci între state

Interviu cu cunoscătoarea Orientului Mijlociu despre relaţiile între Iran şi Israel actuale şi trecute, ca şi despre rolul pe care România şi Bulgaria îl pot juca în aceste relaţii

Vladimir Mitev

Ilinca Șerban este absolventă a unui masterat în domeniul Științelor Politice la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A acumulat experiență în cercetare, axată în special pe problematicile regiunii Orientului Mijlociu, în timpul anilor de studiu și în cadrul unor programe de internship sau voluntariat, naționale sau internaționale.

Doamna Şerban, în cadrul muncii dvs. de masterat, aţi studiat relaţiile între Iran şi Israel. Ce caracterizează aceste relaţii în diferitele perioade din existenţa acestor state?

În primul rând, mulțumesc pentru oportunitatea acestui interviu. Într-adevăr, lucrarea mea de masterat analizează relațiile dintre Israel și Iran și cercetarea acoperă un interval destul de lung tocmai datorită complexității relațiilor dintre aceste state. Sunt mulți factori care au influențat relațiile dintre Israel și Iran și de aceea putem identifica etape diferite, în funcție de dinamicile pe care le luăm în considerare. În primul rând, avem perioada pre-revoluționară, înainte de Revoluția Islamică iraniană din 1979. Sub regimul monarhic Iranul întreține relații concrete, de colaborare, cu Israelul. Aceste relații însemnau o recunoaștere de facto a legitimității statului israelian, în condițiile în care acesta se confrunta cu rivalitatea statelor arabe. Această perioadă a coincis, mai mult sau mai puțin, cu o guvernare de stânga în Israel, guvernare care aborda, pe plan extern, ceea ce numim doctrina periferiei; în condițile în care alianțe cu vecinii săi nu puteau fi concretizate, era favorizată apropierea de state non-arabe din regiune, precum Iran sau Turcia, sau chiar față de actori non-statali, precum comunitatea kurdă din Irak sau cea creștină din Liban.

Aceste lucruri s-au schimbat după 1979, când nu numai că nu au mai existat contacte deschise între cele două state, dar a devenit vizibilă o retorică foarte violentă între oficialii lor. Din fericire această retorică nu s-a concretizat niciodată printr-un război propriu-zis între aceste state dar au existat și există în continuare violențe între Israel și grupări precum Hezbollah, Jihadul Islamic Palestinian sau Hamas care, unele într-o măsură mai mare decât altele, apără interesele Iranului. În unele perioade, în special după moartea Ayatollahului Khomeini, când au avut loc schimbări pe plan intern în ceea ce privește polii de putere, putem observa tendințe de moderare în relațiile externe. Mă refer, cu precădere, la perioadele de președinție ale lui Hashemi Rafsanjani, Mohammad Khatami sau, mai recent, a lui Hassan Rouhani. În aceste perioade se evidențiază o oarecare disponibilitate spre dialog cu state europene, sau chiar cu Statele Unite. Însă, față de Israel poziția abordată rămâne consecventă: opoziție și refuz de a-i recunoaște legitimitatea. Poate că cea mai deschisă poziție pe care Iranul a luat-o față de Israel a fost marcată de declarația lui Khatami, din 1998, în care afirmă că va respecta orice decizie pe care palestinienii o vor accepta în urma procesului de pace, aceasta însemnând inclusiv o eventuală recunoaștere a legitimității Israelului.

Prin urmare, aș spune că o constantă a relațiilor dintre Iran și Israel este pragmatismul, prezent în ambele părți. Iranul invocă adesea un discurs ideologic împotriva Israelului, dar o face deoarece aceasta reprezintă un fundament important pentru legitimitatea regimului post-revoluționar. De asemenea, Israelul insistă asupra amenințării reprezentate de Iran deoarece nu se mai află sub riscul izolării iar nevoia identificării unui inamic existențial a fost mereu prezentă în politicile sale.

Suntem instruiţi din media să-i considerăm Iranul şi Israelul ca adversari. Dar cum se întâmplă că într-un moment de încercare existenţială pentru Republica Islamică, precum Războiul între Iran şi Irak, Israel este furnizatorul cheie al armelor pentru Iran? Sau cum trebuie să înţelegem fapte curioase precum relaţiile fostului preşedinte Mahmoud Ahmadinejad cu comunităţi evreieşti din lume care sunt antisioniste? Oare între Iran, Israel şi popoarele lor nu există o legătură specială din timpurile trecute şi poate chiar în zilele de astăzi?

Judecând după interesele divergente pe care Iran și Israel le au, cele două state sunt adversare. La mijloc nu se află incompatibilitatea ideologică sau rivalități istorice, ci pur și simplu felul în care le este definit interesul național astăzi.

În timpul războiului dintre Iran și Irak, SUA, care era principalul furnizor de armament pentru Irak, vindea armament și piese de schimb Iranunul, acestea fiind livrate de către Israel. Când această situație a ieșit la iveală a avut un impact negativ foarte mare pentru administrația președintelui Reagan. Relațiile Israelului cu Irakul condus de Saddam Hussein nu erau deloc bune. Una dintre principalele amenințări cu care statul israelian se confrunta în acea perioadă era pan-arabismul promovat de către președintele irakian. Așadar, probabil Israelul căuta, prin implicarea sa, să echilibreze situația și să prevină acumularea unei puteri prea mari de către Irak. În ceea ce privește relațiile lui Mahmud Ahmadinejad cu unele comunități de evrei, acestea i-au adus fostului președinte un plus de imagine. Adesea acuzat de antisemitism, acesta a încercat să elimine incompatibilitatea dintre opoziția față de Israel și toleranța față de comunitatea evreiască.

Dacă vorbim de comunitățile celor două state există, într-adevăr, legături istorice care favorizează anumite afinități culturale. Conflictul despre care vorbim nu este unul între două popoare, ci unul între două state, precum și activistul israelian Ronny Edry, de la mișcarea The Peace Factory argumentează într-un Ted Talk pe care l-am vizionat recent.

Oare presa internaţională nu pierde din vizor faptul că Israelul a avut preşedinte de origine iraniană (Moshe Katsav) şi are o mare comunitate de evrei, proveniţi din Iran, în timp ce Iranul are a doua cea mai mare comunitate de evrei din Orientul Mijlociu, fapte despre care scrieţi şi în cercetarea dvs?

Afinitățile culturale despre care vorbeam anterior au legătură și cu aceste cifre demografice. De-a lungul istoriei spațiul persan a avut o populație evreiască mare. Tendințe antisemite au existat; în 1830 a avut loc un masacru asupra comunității evreiești din Tabriz, care s-a extins ulterior și în alte regiuni. De asemenea, situația lor precum cea a oricărei minorități religioase, e influențată de caracterul teocratic al statului. Totuși, aceștia și-au creat o identitate culturală care se menține și astăzi în rândul celor aproximativ 25.000 de evrei care trăiesc în Iran, marea lor majoritate asumându-și identitatea națională iraniană.

Caracteristica identitară distinctă se observă și în rândul evreilor de origine persană care au emigrat în Israel. Au existat două valuri migratorii importante: în 1948, la momentul creării Israelului și după Revoluția Islamică din Iran, în 1979. Astăzi, peste 200.000 de evrei din Israel au rădăcini în spațiul persan. Fostul președinte Moshe Katsev sau fostul politician Shaul Mofaz sunt doar câteva dintre personalitățile israeliene provenite din Iran.

Ce îi poate apropia pe Iran şi Israel în relaţiile internaţionale? Cât de posibilă este o asemenea apropiere având în vedere confruntările ideologice, de relaţii internaţionale şi de securitate între ambele state în Orientul Mijlociu şi în lume? În perioada în care Obama a fost la Casa Albă relaţiile lui cu Israelul lui Benyamin Netanyahu, n-au fost bune, dar s-a semnat acordul nuclear cu Iran. A fost o perioadă în care Rusia s-a implicat mai serios în Orientul Mijlociu şi a ajuns la un moment în care ea are relaţii foarte bune cu toţii actori din regiune. În acelaşi timp UE şi China au și ele interesele lor în Orientul Mijlociu, legate de colaborare regională şi dezvoltare economică. Cum influențează relaţiile între marile puteri SUA, Marea Britanie, UE, Rusia şi China relaţiile irano-israeliene?

O apropiere între cele două state nu poate surveni fără prealabile schimbări interne, de ambele părți. Actuala putere de la Teheran își atrage mare parte din suportul intern și extern pe baza rivalității față de Statele Unite și Israel. Iranul a reușit să coalizeze societatea, pe plan intern dar mai ales extern, în jurul delegitimizării Israelului și a aspirațiilor pentru eliberarea Ierusalimului. Chiar dacă acesta va aborda politici mai moderate în viitor (ceea ce e greu de crezut având în vedere evoluțiile actuale la nivel regional), cel mai probabil acestea nu vor aduce o schimbare drastică a retoricii sale față de Israel. Un eventual succes al procesului de pace israeliano-palestinian, prin care ambele părți să fie satisfăcute, ar putea deschide calea către îmbunătățirea treptată a relațiilor. Dar procesul de pace nu dă semne că ar avansa iar cea mai recentă tentativă de relansare a sa, prin planul de pace al președintelui Donald Trump, a fost respinsă cu desăvârșire de către palestinieni și considerată puternic biasată în favoarea Israelului.

În plus, chiar și cel mai optimist scenariu în această direcție necesită disponibilitate și din partea Israelului. În ultimii ani, guvernele conduse de Benjamin Netanyahu au folosit o retorică extrem de dură la adresa Iranului, prezentându-l precum o amenințare existențială din prisma posibilității obținerii de capabilități nucleare militare, discursul său fiind adesea exagerat și cu date contrazise chair de aparatele de securitate israeliene. Râmâne de văzut ce atitudine va aborda gruvernul următor. Însă trebuie luat în considerare faptul că Israelul nu se află sub pericolul izolării atâta vreme cât are Statele Unite ca principal aliat. De asemenea, vedem o tendință de apropiere față de Arabia Saudită, un alt aliat foarte important al SUA în regiune, și un rival al Republici Islamice. Cel mai probabil, mai ales în condițiile în care Netanyahu va rămâne la putere, demonizarea Iranului va continua.

Într-adevăr, interesele și implicarea tuturor marilor puteri în regiune trebuie luate în considerare. Dar cea mai mare influență față de relațiile dintre Israel și Iran au avut-o SUA și probabil lucrurile vor sta la fel și în continuare. Între administrația președintelui Obama și Benjamin Netanyahu au existat unele tensiuni, precum în cazul opoziției Casei Albe față de construirea de noi așezări israeliene în Cisiordania și Ierusalimul de Est. Însă relația SUA-Israel a rămas una specială și în această perioadă. Semnarea acordului nuclear cu Iran a fost unul dintre principalele succese pe plan extern ale lui Obama. De altfel, puterea pe care SUA o au ca actor internațional iese în evidență și din incapacitatea celorlalte state sau organizații internaționale de a susține acordul după abandonarea sa de către Statele Unite, în 2018. Reimpunerea sancțiunilor economice împotriva Iranului a avut ca efect radicalizarea poziție sale față de comunitatea internațională și față de Israel.

Venirea la conducerea Statelor Unite a lui Donald Trump a fost extrem de benefică pentru Israel. Nu numai ieșirea din acordul nuclear cu Iranul (pe care Israelul îl denunța ca fiind ineficient și mult prea favorabil Iranului), dar și mutarea ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim, recunoașterea suveranității israeliene asupra Înălțimilor Golan sau sistarea donațiilor către Agenția ONU pentru ajutorarea Refugiaților Palestinieni (UNRWA), reprezintă abandonarea unor politici care fuseseră consecvente câteva decenii. Rezultatul viitoarelor alegeri din Statele Unite vor avea un mare impact atât pentru Israel, Iran, și celelalte state din regiune, cât și pentru relația dintre cele două.

Spre deosebire de Blocul Estic România a avut relaţii diplomatice cu Israel în perioada socialistă, dar avea şi relaţii economice şi politice foarte dezvoltate cu Iranul. Astăzi România şi Bulgaria sunt ţări din UE, care au multe asemănări culturale cu popoarele din Orientul Mijlociu. Ce rol joacă ţări precum România şi Bulgaria în relaţiile între Iran şi Israel?

România a dus, în perioada comunistă, o politică externă care a permis menținerea unor bune relații cu ambele state, relații care se manifestă și în ziua de astăzi. Pe de altă parte, nici România și nici Bulgaria nu au comunități semnificative din cele două state. Comunitatea evreiască, care ar putea constitui o legătură semnificativă cu Israelul, în România este de aproximativ 3000 iar în Bulgaria 2000. Totuși, România și Bulgaria se pot implica în relațiile dintre Iran și Israel pe calea diplomației culturale, tocmai datorită acelor asemănări culturale de care spuneați.

În ceea ce privește acțiunile diplomatice convenționale, rolul pe care îl putem juca depinde foarte mult de felul în care decidem să ne raportăm la marile puteri. România și Bulgaria au ambele alianțe importante cu Statele Unite. Uneori, mai ales în perioada recentă, viziunea SUA asupra regiunii Orientului Mijlociu diferă foarte mult față de viziunea Uniunii Europene. Consider că impactul cel mai mare pe care România și Bulgaria îl pot avea este prin intermediul diplomației multilaterale, în cadrul forurilor internaționale, unde trebuie să avem în vedere interesele noastre pe termen lung.

Citeşte în limba engleză!

Citeşte în limba bulgară!

 

About Author