Lucian Țion, Cross-border Talks, 5 decembrie 2024
Văd tot mai multe semne în aceste zile, la demonstrațiile anti-Georgescu și în presă, în care trecutul legionar al României interbelice este echivalat cu cel al perioadei comuniste. Asta, bineînțeles, sub semnul de neiertat al dictaturii. Adică – votezi Georgescu, deci întoarcerea la comunism. Fals: Georgescu înseamnă întoarcerea la fascism.
Desigur, ambele regimuri, atât cel fascist interbelic cât și cel comunist, au fost totalitare. Ceea ce ignorăm însă este că fascismul și comunismul au fost și rămân două ideologii antinomice. Atât aici, pe teritoriul României cât și în Europa și Asia, fasciștii reprezentau în anii treizeci dușmanii de moarte ai comuniștilor și viceversa. Doar pentru că regimurile lui Dej și Ceaușescu au făcut paradă din lupta lor antifascistă în perioada corect-numită atunci de comuniști „ilegalistă”, nu înseamnă că lupta lor împotriva fascismului nu a fost reală.
Fiind istoric și teoretician de cinema, nu pot decît să fac referiri aici la filmele lui Kurt Maetzig și Günter Reisch, produse de DEFA în fosta Germanie de Est, dintre care cel mai relevant pentru contextul nostru mi se pare Das Lied der Matrosen sau Balada marinarilor, cum i-aș aproxima eu traducerea, dat fiind că pelicula nu a rulat la noi. Filmul spune povestea plină de adrenalină a revoluției ratate din reich-ul german în 1918, în care marinarii flotei nemțești se solidarizează cu marea revoluție din Octombrie pentru a schimba regimul militarist, suicidar și corupt al kaiser-ului la sfîrșitul primului război mondial. Cele mai crunte bătălii stradale din acest film nu se dau, paradoxal, doar între trupele reich-ului și marinarii revoluționari, ci și între aceștia din urmă și bandele de fasciști care îi vînează pe comuniști pînă și în propriile lor locuințe.
În afara filmului lui Nicolaescu, Un comisar acuză, hulit pentru politica pro-socialistă dar iubit pentru carisma personajelor și intriga captivantă, din păcate prea puține pelicule românești (excepție făcînd Actorul și sălbaticii) tratează despre legionarismul istoric, sau dacă o fac, nu ajung să se impună la același nivel de popularitate ca și filmele lui Nicolaescu. Acesta din urmă însă dramatizează cît se poate de corect din punct de vedere istoric masacrul de la Jilava din vremea statului național-legionar (septembrie 1940 – februarie 1941). În această scenă, care deschide filmul, fasciștii conduși de Horia Sima pătrund fraudulos în închisoarea Jilava, unde se aflau închiși și deținuți comuniști, și omoară cu sînge rece 64 dintre aceștia. În mod ironic, Nicolae Ceaușescu însuși se afla în acel moment printre cei încarcerați, el reușind însă să scape prigoanei legionare.
Revenind la realitatea istorică, mai trebuie menționat că diferența antinomică dintre comunism și fascism, s-a făcut simțită pe scena politică de la noi în momentul în care sute de comuniști români au luptat în Războiul Civil din Spania de partea comuniștilor. Aceștia îi includ pe tatăl lui Petre Roman, Valter și pe tatăl lui Vladimir Tismăneanu, Leonte (atunci Leonid). Deși Vladimir Tismăneanu devine între timp un anticomunist feroce, și ignoră de multe ori trecutul propriei familii pentru a înfiera aspectele negative ale dictaturii comuniste, credința în internaționala socialistă a determinat în anii marilor bulversări sociale de la începutul secolului trecut mulți oameni politici să se alăture mișcării comuniste tocmai pentru a combate îngrijorătoarea expansiune a fascismului în Europa. Această expansiune s-a făcut simțită puternic și în România pentru că, de partea opusă a Războiului Civil Spaniol, legionarii români au trimis detașamente întregi de combatanți care mai apoi au făcut eroi din Moța și Marin, așa-ziși martiri care au sprijinit împreună cu câteva sute de fasciști, legiunile lui Franco.
Nici în anii treizeci, nici mai târziu, ideologiile celor două orientări politice nu au coincis. Dictatura poate fi de multe culori: de la cea populistă a lui Cezar la cea carnivoră a lui Mobutu, cu multe nuanțe inbetween. Dar niciodată comunismul nu a putut echivala cu fascismul pentru că acesta din urmă dorește să impună o dictatură statală bazată pe dominanța unei singure rase (cea albă), sprijinindu-se pe principii naționalist-creștine și uneori etnice, pe cînd comunismul aderă unei mișcări supra-statale, internaționaliste care își dorește solidaritatea între rase și între cei oprimați de orice fel de autoritarianism politic și economic, cum ar fi cel burghez. Dacă ideologia comunistă în sateliții sovietici a luat ea însăși o coloratură autoritară, este pentru că, din cauza Războiului Rece și sub presiune economică, guvernele socialiste ale Europei de Est au abandonat, în mare parte, idealurile internaționalei comuniste. Dar pentru că ambele mișcări sunt ideologii cu platforme clare, și pentru că așa cum fotbalul se joacă pe goluri, politica se decide pe programe politice (în pofida derapajelor existente), nu putem ignora nici ideologia nici istoria afirmînd fără documentare că Georgescu vrea să ducă țara înapoi în ghearele perioadei comuniste.
Cu toate acestea, presa abundă în articole care avertizează asupra posibilității întoarcerii în comunism. Pancarte prezente la multe demonstrații stradale echivalează comunismul cu fascismul, punînd pe tapet, ca în basme, confuzele orori despre care ne-ar fi povestit părinții noștri. Nefiind clar cine sînt comuniștii, în scenariul curent, adică cei care doresc întoarcerea în comunism, confuzia aruncă subtil vina atît pe Georgescu cît și pe PSD, alias ciuma roșie, care a fost 35 de ani la guvernare și, iată, surprinzător, nu a reușit să arunce încă țara în bezna comunistă. Dimpotrivă, a reușit să o introducă în spațiul Schengen și să îi convingă pe canadieni și pe americani să renunțe la politica vizelor. Georgescu, pe de altă parte, nu îmi amintesc sa îi fi listat pe Dej sau Ceaușescu pe lista lui de eroi naționali, iar oricîtă admirație ar fi avînd el pentru Putin, acesta din urmă poate fi catalogat drept orice, mai puțin drept comunist. Iar dacă sperietoarea comunistă implică invocarea Chinei, sistemul economic actual al acestui mamut asiatic nu cred ca poate fi echivalat cu cel al României ceaușiste, pentru că cel al Chinei este cu mult peste cel al României de azi (chiar dacă am compara cele două țări de pe poziții procentual egale ca populație și forță de muncă).
Deci asistăm mai puțin la un fenomen politic, cît la unul psihologic. Și anume, la o paranoie colectivă indusă prin invocarea sau interpelarea, mai degrabă, a numelui comunismului. Procedeul este foarte similar cu cel descris de Slavoj Zizek, care avertiza în Did Someone Say Totalitarianism că invocarea totalitarismului provine din frică și că aceasta nu deschide mințile audiențelor, ci reprezintă o ecluză pentru gîndirea critică. Invocarea totalitarismului, spune filosoful sloven, ne asigură că nu vom mai putea analiza critic nimic din ceea ce înseamnă propriu-zis totalitarism, pentru că acest cuvînt va fi însoțit de acum înainte de un vibe de boogeyman, care va speria analiștii. Cînd un cuvînt este folosit pe post de speritoare, discursul critic se termină și se deschid capcanele retoricii. Aceasta nu poate duce, în avertizarea altui filozof, Theodor Adorno decît la și mai multă apatie. Exemplul acestuia se referă la perioada interbelică în care mai multe mesaje publice cereau germanilor sa se trezească din apatia nazismului, dar „Trezește-te Germanie!” a avut tocmai efectul invers, cel de a le permite germanilor sa doarmă mai adînc. Avem de-a face cu un efect similar: frica irațională a societății românești postsocialiste de ceea ce a reprezentat ultima decadă ceaușistă a transformat necritic întreaga ideologie comunistă într-un boogyman cu care am reușit să speriem cîteva generații bune de elevi și studenți. Fără o informare istorică exactă, comunismul va fi în continuare echivalat cu nazismul, așa cum a făcut-o greșit Hannah Arendt, de pe principii comparatiste ale modului de exercitare a puterii în Rusia sovietică și Germania nazistă.
Această comparație ineptă a făcut posibilă existența anticomunismului post-decembrist fulminant, datorită căruia votanții din auto-satisfăcuta clasă de mijloc au înțeles greșit că PSD înseamnă dictatură comunistă și nu europenizare. Iar acum, pornind de la aceeași confuzie derivată din frică, votanții clasei de mijloc bulversați că emigranții și anti-europeniștii au votat Georgescu, apelează din nou la frică pentru a închide gurile nostalgicilor comuniști. Acest status-quo nu face decît să complice o ecuație scrisă greșit pe tablă: pericolul nu vine nici de la nostalgicii comuniști (în afara celor de extremă dreapta), nici de la PSD, care este un partid de centru-stînga cu o orientare clar pro-europenistă. Pericolul vine strict de la Georgescu, care vrea să întoarcă țara în bezna interbelicului, și nu în cea a așa-zisei perioade comuniste. Interbelicul divinizat de clasa de mijloc pro-europenistă pus la pachet cu iraționala frică de comunism au deschis ușile unui fascism debordant, pe care nici unul dintre noi sau părinții noștri nu l-au experiențiat, deci nu au cum să ne povestească despre el. Iar această constantă avertizare necritică împotriva comunismului din ultimii 35 de ani a dus la instaurarea graduală, dar nefastă, a unui afect generalizat anticomunist care domină mentalul colectiv fără a-i explica însă exact acestuia ce înseamnă comunismul. Acest gen de ignoranță și confuzie a făcut posibil ca toți nemulțumiții tranziției să fie ușor interpelați de tabăra Georgescu și trimiși la urne convinși că votează pentru țară în contextul în care comunismul ar fi însemnat mai mult patriotism decît suveranismul propus de fasciști. Dacă nu vom reuși să ne privim istoria în față după 35 de ani de aburire anticomunistă, riscăm să devenim victimele unei alte ideologii. Pentru a concluziona tot cu cinemaul cu care am început, această ideologie ne va da, într-adevăr, „pe spate”, cum s-ar exprima eroii din filmele de acțiune hollywoodiene (în care uneori avem impresia că trăim), before we even know what hit us.
Foto: Călin Geogrescu laudă liderii legionari din perioada interbelică (sursă: YouTube)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
