Dimităr Sabev
Acest articol a fost publicat pe blogul ”Justiție fiscală” la 4 iulie 2016. Autorul – Dimităr Sabev, este economist și jurnalist bulgar.
Grupele progresiste de obicei discută activ distribuirea budgetului statal, dorind să aibă mai mult bani pentru activitate sociale, mediu, educație și sănătate. Ei rămân pasive către întrebarea mai basică: cum sunt colectați aceste bani din budget, care apoi sunt distribuite. Adică, problemă despre justiție fiscală.
Taxele sunt nu numai o mijloace pentru colectarea veniturilor budgetare, dar și inima politicii fiscale. Mai multe ori se spune că ei sunt baza banilor de fiat. Taxe dă posibilitatea de a se stimula anumită activitate și să se limită altă activitate, care e nevoita sau redundantă. Dacă taxele sunt progresive, ei ușura tensiunile, pe care inegalitatea veniturilor le crează în societate.
Defecte umane
Mai multe ori susținătorii ideilor stângiste au idee vagă despre politica taxală: ”să luăm din bogați și să dăm săracilor…” Această abordare e greșita, pentru că e natură umană, înclusiv natura săracilor să vrea să devină bogați. În criza de azi visul poate că s-a spălăcit. Astazi doar 20% dintre americani cred că vor deveni milionari în următoarele 10 ani, dar acestă gândire continuează să influențează psihica oamenilor, când ei îl aleagă pe liderul propriu, care în multe cazuri e milioner însuși.
Săracii continuă să voteze în profitul intereselor bogaților, inclusiv pentru a dăuna propriile beneficii sociale. Vânzarea activelor publice și concesionarea nerentabilă serviciilor publice rămân în spate ca îngrijorări din cauza fricelor umane, care sunt exploatate de la dreaptă radicală: securitatea, migrația, etică, religia. Masele pe nesimțire protejează profiturile garantate date de stabilitatea, inclusiv prin dăunarea taxelor.
Există nevoie de o abordare științifică pentru justiție taxală, care ia în consideraţie acest defect descris. Atunci taxele și mai ales o politică fiscală bine gândită pot să crească fericirea oamenilor.
Cum e posibil astă? E tipic să vorbim despre ”pedepsire cu taxe” asupra omului economic, care vrea să-şi crească banile, activele și controlul, platînd oricine preț acceptabil. Pentru el fiecare taxă e nefericire.
Știința a stabiliat că lucrurile nu stă exact așa. Nefericirea crește nu datorită taxelor, ci datorită alergării către bogație. Este dovedit că după ce un anumit nivel de bogație e atinsă – măcar un nivel peste cel din Bulgaria de astăzi, creșterea veniturilor nu duce la creșterea semnificativă fericirii de la viața. Dar dacă urmărirea unui venit suplimentar e aprobată și stimulată societal nefericirea crește.
Când 500 euro sunt 300 euro
Cercetarea fericirii confirmă astă de zeci ani de zile. A fost confirmat că mulțumirea vieții în Franța și în SUA e egală, chiar dacă venitul pe om în Franța cu săptămână de muncă de 35 ore e mai mic decât acesta în SUA cu 1/3. Țara Costa Rica – puțin sub nivelul de a trai din Bulgaria, e una dintre cele mai fericite țări din lume, în timp ce Bulgaria e una dintre cei mai nefericiți.
Explicația e că oameni își evaluează pe realizările sale, comparându-se cu celălalți.
Nu există scala universală internă pentru fericirea. Dacă un om primește 500 euro în cartier în care alți iau 400 euro, aceste 500 euro vor înseamnă pentru el mai mult decât 600 euro într-un cartier în care toți alți iau câte 700 euro. Atunci, cu cât mai mare e inegalitatea într-o societate, cu atât mai mare va fi nefericirea de viața. Cazul Bulgariei confirma astă. Avem cea mai mare inegalitate, cel mai mici taxe, cel mai mici venituri și cea mai mare nefericirea din UE.
Un om e fericit când simte că ține piept – și când simte că are cel puțin atât cât alții în jurul lui au.
Tezele care sunt exprimați în acest text vin din cerecetatorii mari în ”economica fericirii” – o parte de la economica contemporană care există deja zeci ani. Psihologul Daniel Kahneman e un dintre cei mai profunzi cercetătorii ”economicii fericirii”. Se știe paradoxul lui Easterlin din anii 1970, numit după economistul californian Richard Easterlin. Un alt expert, care a gândit despre ”capcana fericirii” este Richard Layard, director de programă din London School of Economics. Cele din urmă sunt gândiri asupră unii dintre concluzii lui în cartea lui ”Fericire: lecturi din o știința nouă”.
Munca că poluare
Taxa e un mechanism de guvernare politică, care poate să stimuleze activităţile dorite și să oprească cele care nu sunt dorite din punct de vedere social. Dacă există o taxă suficient de mare asupră emisiunilor de carbon, oamenii ar adapta comportamentul său și ar găsi alternative ale motorelor cu ardere internă și poluarea atmosferii ar putea să scadă. Dacă taxele sunt direcționate corect, ele nu distorționează – cum mai multe ori se întâmplă, ci corectează și balansează.
În lumea de astazi o mare parte dintre munca a devenit ”poluare”, adică emisiune nedorită. Oameni nu sunt fericiți, pentru că muncesc prea mult și nu au timp pentru viața privată și petreceri omenești și obișnuițe cu familia și prietenii. Această munca cu scopul singur de a munci e rău pentru ei, pentru familii ei și pentru planetă. Ea accelerează dimensiunile de extracție a petrolului și metalilor, marind deşeurile.
Ea servește creșterea econimică fără sfârșit, care distruge fără resursele neregenabile fără rost. Comparându-se cu alții, oamenii se simt nefericiți, dacă nu au suficient. Din cauza lacomiei sau vanităţii ei pun mâini lor asupră bunelor publice, a moștenirii naturale și culturale. Se pierde ideea de o valoare nemonetară a lumii, care ne înconjură. Prins în mașina economică, omul lasa în spate sensul de nefericirea care îl strecoară, ajungând la a distruge mediul.
Chiar dacă sună absurd, taxe pot să-le ajut pe oameni să fie fericiți. Natura umană are o dorința congenitală pentru un status mai înalt, prin venituri, crediți sau antreprenorism. Taxele poate să ajută impulsele distructive acestei dorințe să fie pus sub control. Taxele vor face oamenii în lumea bogată mai fericiți, forțându-le să lucreze mai puțin.
Bucuria dispărțindă a salariului mare
E omenesc să cautăm fericirea prin comparaţie. Dar ea nu poate să fie gasită în planul material. Fericirea rar ”traiește” lung timp. Omul repede uită ceea ce a primit. Venitul suplimentar prim ne face fericiți. Apoi ne obișnuim cu el. Și dacă vrem să avem aceeași emoție, lasăm în spate sursele fericirii adevârate: familie, prietenii, cauzele.
Munca delapidează și crește din sine. Oameni repede se obișnuiesc cu ceea ce este bine pentru ei, dar când animit nivel al veniturilor e depășit, creșterea banilor nu produce aceeași fericire cum a fost la început. E dovedit experimental că după un an 40% din mulțumirea în legatură cu salariul mărit dispare. Dacă salariul vostru a fost crescut acest an de la 400 la 500 euro, anul următor veți avea sens că și cum aveți 460 euro. La anul al treilea sensul banilor practic va dispară.
Oameni devin dependenți la creșterea veniturilor sale în feleul în care dezvoltă dependenţă la țigari. Sau la narcotici: trebuie constant să marești doza ca să simți același lucru. Dacă oameni sper că venitul îi va face fericiți, ei trebuie să lucreze din ce în ce mai mult. Ei trebuie să aleargă pentru a sta pe același loc.
Aceste trăsaturi sunt inerente omului și n-au legatură nici cu orientarea politică lui de stângă, nici cu cea de dreaptă. Nu se poate crede că situația existentă le va naște pe oameni ”noi stângi”, care vor fi fericiți cu micul, pe care îl au. La prima posibilitate omul sarac va deveni bogat și apoi și mai mult bogat. Taxele reprezintă această politică progresivă care îi împiedică pe oameni să urmareze un comportament nerațional.
Anti-Moș Craciun
Conform unei lecții lui Richard Layard, oprirea acestui circul de viciu face necesar o taxă asupră veniturile în jur de 60-65%. La acest nivel de expropriere oamenii pierd stimul să lucreze și astă le protejă de la narcoticul monetar, de la capcana alergerii constante către comparație și status. Asta poate să fie descris ca o impozitare care este responsibilă pentru ecologie, pentru că noi știm bine că în lumea de astăzi există suficiente venituri, dar nu există suficientă munca pentru toți.
Astă e un subiect omeneasc, care e nepopular politic şi pentru stângă, și pentru dreaptă. Faptul este că în mijlocul veacului XX când în SUA a fost momentul al celei mai mare prosperitate, nivelul taxei marginale de venituri a fost în jur de 80-90%. Unele propuneri mult mai modeste contemporane nu pot primi reprezentare politică în rândurile așa-numitei social-democrația. Nu există avansare spre o taxă Tobin globală, o ”taxă asupra miliardarilor”, spre o taxă globală de carbon, spre respingererea subsidiilor dăunătoare asupra combustibililor carbonate, spre o taxa asupră cifrei de afaceri.
Economistul John Quiggin formulează o teorie pentru ”doi Moși Craciuni”: dacă stângă oferă îmbunătării în economia prin creșterea cheltuielilor publice, dreapta răspunde cu oferte pentru dăunarea taxelor. Orice spun apoi stângiști – ca și pentru taxe, ca și pentru cheltuielile, ei vor fi în situație de anti-Moș Craciun.
Fentă politică, cu care jurnalistul conservativ Jude Wanniski a ajutat pentru prima victoria electorală a lui Ronald Raegan, parazitează asupră cel mai important atribut lumii dezvoltate – responsabilitatea împărtășită. Taxele mici și economisările din cheltuieli sociale n-au făcut niciună țara mai bogată, dar poate că au ajutat pentru dăunarea fericirii de viața.
Jumătate fericire
Dacă serviciile publice precum educație, sănătate și securitate sunt de calitate, adică sunt finanțate suficient, astă creează fericire pentru populația. Autorul acestui text a găsit ceva important. Dependența corelațională între taxe și fericirea în țarile din lumea este 0,48. În alte cuvinte jumatatea din fericirea mai mare unei țări corespondează cu taxele mai mare, care sunt platite acolo.
Am ajuns la acest rezultat, când am comparat cheltuielile pentru taxe ca procent din PIB și fericirea de la viața, care a fost găsită prin cercetare globală a Gallup International pentru 150 țări. Practic toate țarile importante în lume sunt încluse cu excepția unor insule și zone offshore. Rezultatele urmează sa fie precizate. Dar pănâ acum se poate spune că coeficientul lui Pearson de 0,48 arată că exista o dependența medie până la mare între fericirea într-o țară și platirea acolo a taxelor mai mare.
Protest pentru justiție fiscală în vara anului 2016 din Sofia (foto: Dimităr Săbev)
Sursă: Justiție fiscală
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsltter-ul lui de pe Substack în limba engleză.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
