Codru Vrabie: Solidaritatea definește răspunsul românilor la starea de urgenţă

Un interviu cu expertul de bună guvernare despre răspunsurile politice, sociale, neguvernamentale şi ale sectorului privat din România la pandemia de coronavirus

Vladimir Mitev

Codru Vrabie este activist civic, trainer şi consultant pe teme de bună guvernare, transparenţă, responsabilitate şi integritate în sectorul public, contribuind la mai multe măsuri de reformă în justiţie şi administraţia publică. Licenţiat în ştiinţe juridice şi politice (România, Bulgaria, Statele Unite), respectiv masterat în ştiinţe administrative şi afaceri europene (România, Olanda, Spania), Codru lucrează din 1998 pentru societatea civilă din România. Din 2010, Codru lucrează în cadrul programului Lideri pentru Justiţie, care este replicat din 2017 şi în Republica Moldova.

Domnule Vrabie, asistăm la o situaţie fără precedent. În România şi Bulgaria a fost anunţată „starea de urgenţă” şi, dacă judecăm după ce vedem la televizor, politica s-a îngheţat, iar în poziţii de putere au venit medici cu grad militar. Ce înseamnă aceste schimbări pentru democraţia sud-est europeană, pentru drepturile omului, pentru legătura cetăţeanului cu putere? În ce măsură este stabilit concret ce înseamnă starea de urgenţă în România?

E o provocare dificilă. Regimul democratic din ţările noastre nu-i chiar cel mai bine pus la punct, aşa încât vom avea dificultăţi şi în parcurgerea acestei perioade, şi în recuperarea de după starea de urgenţă. În România, preşedintele se află într-o situaţie politică destul de stabilă, pentru că tocmai ce şi-a recâştigat mandatul, la alegerile din noiembrie. Însă are dificultăţi serioase în a gestiona crizele, în primul rând pentru că nu comunică nici suficient, nici eficient. De partea cealaltă, parlamentul este pe final de mandat şi are o imagine destul de proastă în societate, încă de la alegerile din decembrie 2016. Iar ultimele luni, cu certurile politice şi polarizarea accentuată a grupurilor parlamentare, n-aveau cum să îmbunătăţească imaginea parlamentului. Guvernul, la rândul lui, este fragil—la 14 martie, parlamentul a învestit aceeaşi echipă guvernamentală pe care a demis-o la 5 februarie. 

Din fericire, aş zice, situaţia privind epidemia (de până acum) a fost gestionată de Comitetul Național pentru Situaţii Speciale de Urgenţă (CNSSU), un organism oarecum separat de certurile politice. Acest Comitet va avea un rol important de jucat şi pe perioada stării de urgenţă, alături de Ministerul de Interne. Tot din fericire, cred că e foarte important faptul că Tratatele UE şi CEDO ne garantează că nu vom ajunge într-un regim totalitar pe perioada pandemiei. Iar România mai are un avantaj în relaţia cu respectarea drepturilor omului—omul cel mai vizibil în gestionarea crizei este doctorul Raed Arafat, de origine palestiniană, iar însuşi preşedintele Klaus Iohannis provine din minoritatea germană. Îmi place să cred că aceşti oameni, conştienţi de cât de importante sunt drepturile omului, nu vor permite abuzuri ale puterii politice nici pe perioada stării de urgenţă, nici după. 

Totuşi, există şi sincope, cum ar fi măsura împotriva răspândirii de ştiri false (mai ales online), care nu e corect reglementată în decretul privind starea de urgenţă. Clarificările aduse de autorităţi liniştesc un pic spiritele, dar potenţialul de abuz faţă de libertatea de exprimare există. Vom vedea cum trecem peste acest hop. În ce priveşte celelalte reglementări din decretul privind starea de urgenţă, ele par de bun simţ. Adică reglementarea pare corectă şi predictibilă, fiind suficient de clară şi limitată şi concretă (cu excepţia chestiunii privind libertatea de exprimare), dacă e interpretată cu bună credinţă. Sper să ne ajute să rezolvăm problemele cu care ne confruntăm, fără a da naştere la complicaţii. 

Germania a anunţat un plan de sprijin pentru afaceri în valoare de 460 miliarde de euro. Italia a introdus măsuri sociale precum neplata ratelor la bănci şi a serviciilor comunale pentru o perioadă de 2 luni în cele mai afectate zone. Ce măsuri vor lua parlamentul şi guvernul nou învestit Orban pentru a contracara răspândirea pandemiei? Se conturează oare o schimbare trainică a relaţiilor între guvern, patronate şi sindicate?

Despre relaţiile între guvern, patronate şi sindicate, nu ştiu ce să vă spun. Nu cunosc deloc care sunt problemele. Nici despre măsurile economice sau financiare despre care spuneţi, din Germania şi Italia. Ştiu doar că există nişte petiţii prin care patronatele îi solicită guvernului luarea unor măsuri pentru prevenirea unei eventuale crize financiare, pentru că, dacă oamenii stau acasă, există posibilitatea ca economia să se contracte. Dar eu nu ştiu să explic lucrurile astea în detaliu. Din câte am înţeles, ministrul finanţelor a anunţat că vor fi luate astfel de măsuri la nivelul guvernului. Oricum, perioada e dificilă, prin prisma relaţiilor dintre guvern, sindicate şi patronate, pentru că-n cursul acestui an ar trebui luate deciziile privind noua componenţă a Consiliului Economic şi Social, pentru mandatul din 2020 încolo. 

În parlament, aşteptăm votul privind starea de urgenţă. În sistemul nostru constituţional, preşedintele a emis un decret privind instituirea stării de urgenţă, iar parlamentul are la dispoziţie 5 zile pentru a aproba sau respinge această măsură. Încă nu e clar printre jurişti dacă parlamentul poate modifica o parte dintre măsurile din decretul preşedintelui, iar asta cred că va fi dezbaterea cea mai aprinsă pe scena politică a acestei săptămâni. Odată ce decretul va fi aprobat de parlament, Ministerul de Interne şi CNSSU vor deveni cei mai importanţi actori în gestionarea crizei. 

Cum reacţionează societatea românească, în general, la pandemia de coronavirus? Cum răspund crizei sectorul ONG şi sectorul privat? 

Cuvântul de ordine este solidaritatea. Oamenii ajută, în primul rând, la informarea corectă despre pandemie. În al doilea rând, oamenii se ajută unii pe ceilalţi cu sfaturi despre cum se poate lucra eficient de-acasă, mai ales în educaţie. Închiderea şcolilor şi universităţilor a împins majoritatea cursurilor pe internet, însă nu toţi profesorii erau pregătiţi să facă pasul către interacţiunea digitală; nu toţi elevii sau studenţii au acces la internet; nu toate instituţiile de învăţământ au infrastructura IT care să poată susţine cursuri online. Prin urmare, am văzut o mulţime de iniţiative care susţin procesul educaţional, astfel încât el să se poată desfăşura neîntrerupt, în condiţii cât mai bune. 

De asemenea, există foarte mult sprijin pentru acţiunile de asistenţă socială, care nu se poate desfăşura online, ci are nevoie de contact direct cu oamenii aflaţi în situaţii vulnerabile. Şi în România, şi în Moldova, există companii de transport auto ori de taxi, care şi-au pus la dispoziţie maşinile, fie pentru a transporta asistenţii sociali, fie pentru a transporta medicii, acolo unde e nevoie. Multe companii au luat decizia de-a le permite angajaţilor să lucreze de acasă. În câteva cazuri, voluntari din sânul companiilor au distribuit ajutoare către persoane vulnerabile, ba chiar există companii care contribuie la buna funcţionare a centrelor de carantină. În alte cazuri, companiile au relaxat condiţiile de plată—de exemplu, unele bănci au decis să amâne plata unor credite, astfel încât oamenii să poată folosi banii pentru ce au nevoie acum, să depăşească perioada asta (măsura seamănă cu ce spuneaţi mai devreme din Italia). Multe evenimente şi festivaluri au fost amânate sau transferate direct online (ştiu că şi la Sofia s-a amânat un festival de film), iar mulţi oameni nu și-au cerut banii înapoi pentru biletele plătite, pentru că înţeleg că există oameni ale căror venituri depind de acei bani. 

Există organizaţii neguvernamentale care sprijină autorităţile în efortul de comunicare corectă pe timpul acestei crize, dar există şi surprize din partea autorităţilor—de exemplu, fiscul românesc, cunoscut ca o instituţie foarte conservatoare (poate chiar retrogradă) a comunicat că încurajează oamenii să folosească instrumentele online, pentru a reduce cât mai mult contactul între persoane, la ghişeu; de asemenea, a suspendat executările silite şi controalele fiscale. Chiar şi instanţele de judecată au pus la dispoziţia oamenilor şi avocaţilor instrumente de comunicare online sau măcar prin email. Ba chiar au apărut nişte iniţiative private care să vină în sprijinul spitalelor şi personalului medical, cu echipamente de protecţie. De asemenea, există şi voluntari tineri (mai puţin expuşi la riscul de îmbolnăvire), care fac cumpărături pentru bătrânii din blocuri. Cu biserica e mai complicat, pentru că unii preoţi nu iau deloc măsuri de prevenire a răspândirii virusului, în timp ce alţii oferă spaţiile pentru centrele de carantină. 

Încă nu ştiu dacă există iniţiative de sprijin pentru oamenii care chiar nu pot lucra de-acasă. Primii la care mă gândesc sunt medicii. Dar mă gândesc şi la cei care strâng gunoiul, la cei care menţin în stare de funcţionare canalizarea, apa curentă, electricitatea  şi chiar comunicarea online; nu în ultimul rând, la poliţişti. Probabil că există astfel de iniţiative, dar ele încă n-au ajuns la mine. Cert e că eu sunt cu adevărat impresionat de nivelul acesta, foarte ridicat, de solidaritate umană! Trebuie, pe cât posibil, să stăm acasă, să limităm cât mai mult contactul cu alte persoane, pentru a preveni răspândirea foarte rapidă a virusului, iar toate aceste iniţiative contribuie la întrajutorarea oamenilor, să-şi poată rezolva problemele fără să aibă contact direct cu alte persoane.

În ultima perioadă, se conturează o critică la adresa UE, în sensul că UE n-ar fi luat măsuri la nivel european împotriva răspândirii pandemiei sau că ţările europene nu sunt suficient de solidare. Cât de îndreptăţite sunt asemenea critici? Ce instrumente de reacţie are la dispoziţie UE? Oare UE nu este prea împovărătoare şi înceată în reacţiile sale pentru a se opune pandemiei?

E o critică pe care o înţeleg, dar pe care, în acelaşi timp, o consider şi nefondată. O înţeleg din două direcţii: Prima este că, la nivelul oamenilor obişnuiţi, există impresia că UE ar fi atotputernică. Această impresie a fost cultivată de unii politicieni şi formatori de opinie, care au criticat UE şi în trecut, că ne asupreşte şi că ne exploatează. În egală măsură, impresia asta a fost cultivată şi de alţi politicieni şi alţi formatori de opinie, care s-au entuziasmat că UE ne-aduce numai lapte şi miere. Însă, faţă de aceste impresii ultra-entuziasmante şi ultra-deprimante, există realitatea din Tratat—UE poate face numai ceea ce i se permite. Iar statele-membre nu i-au permis să acţioneze decisiv. Dacă UE ar fi putut acţiona decisiv, poate că starea de urgenţă ar fi fost instituită direct de la Bruxel, nu separat la Sofia şi la Bucureşti. 

A doua direcţie din care înţeleg această critică este legată de lipsa informaţiilor factuale precise. Mai exact, de filtrul care nu le permite acestor informaţii să ajungă cu adevărat la oamenii obişnuiţi. Există o altă categorie de politicieni şi formatori de opinie, care s-au apucat să ultra-cosmetizeze, „să ridice în slăvi” acţiunile întreprinse la nivelul Comisiei Europene. Rezultatul este că lumea nu mai observă acţiunile, ci doar critica la adresa acestei cosmetizări excesive. Încă o altă categorie de politicieni şi formatori de opinie este interesată să arate că măsurile şi acţiunile întreprinse de Comisia Europeană sunt insuficiente. Poate, dar Mecanismul European de Protecţie Civilă şi Iniţiativa de Investiţii ca Răspuns la Coronavirus sunt deja două instrumente care pot ajuta decisiv statele-membre (cred că iniţiativa de investiţii seamănă cu planul de sprijin din Germania, despre care îmi spuneaţi mai devreme, dar e posibil să mă înşel). Până şi Banca Centrală Europeană a introdus măsuri de sprijin pentru protecţia capitalurilor. Important este ca politicienii noştri să cunoască aceste instrumente şi să le folosească. Ţin minte că şi la „Colectiv” ar fi putut să folosească instrumente similare, dar n-au luat deciziile la timp. 

Prin urmare, deşi înţeleg de unde vine această critică, sper c-am adus suficiente argumente pentru a arăta că e mai degrabă nefondată—nu pe deplin, pentru că Italia încă suferă. Totuşi, dacă ne dăm un pas înapoi şi ignorăm un pic criza asta, da, ştim de multă vreme că mecanismele UE au nevoie de o reformă, mai ales la nivelul funcţionării Consiliului. În timpul campaniei electorale pentru alegerea Parlamentului European, în urmă cu doar un an, au fost scoase la iveală o mulţime de deficienţe în funcţionarea Consiliului. Şi e important să nu uităm că, la nivelul UE, Consiliul este cel mai important organism decizional—iar acolo se găsesc, la aceeaşi masă, reprezentanţii cei mai înalţi ai statelor-membre. (Dacă mecanismul de decizie din Consiliu încurajează fiecare stat-membru să acţioneze doar în interes propriu, nici nu ne putem aştepta la solidaritate—ăsta e un defect de design, pe care va trebui să-l corectăm cât mai curând, indiferent de criza în care ne găsim acum.) Cu alte cuvinte, dacă statele-membre nu vor, Consiliul nu poate decide, iar rezultatul e că UE pare neputincioasă ori înceată ori împovărătoare. Însă arăt încă o dată că nu e cazul în privinţa acestei crize—la nivelul Comisiei Europene, destul de creativ, într-un cadru legal destul de limitat, au fost luate nişte decizii adecvate. Rămâne doar ca politicienii noştri să se folosească de ceea ce oferă Comisia. 

Cât de pregătit este sistemul medical din România pentru pandemia de coronavirus?

Nu sunt un expert în politici de sănătate, aşa încât răspunsul meu trebuie luat cu precauţie. Din declaraţiile oficiale, rezultă că totul e sub control, că sistemul medical „are de toate,” însă există îndoieli mari în societate. Aceste îndoieli există din două motive: Primul e că trauma de la „Colectiv” e încă foarte recentă în memoria noastră. Să nu uităm că, dacă nu ar fi fost descoperit scandalul Hexipharma, în spitalele de azi s-ar fi lucrat tot cu dezinfectanţi diluaţi. Adică oamenii ar fi fost şi mai expuşi la pandemie. Al doilea motiv este că personalul medical nu trăieşte izolat—fiecare dintre ei are rude sau prieteni, cărora li se plâng de lipsurile cu care se confruntă. Şi mie mi-au spus deja două persoane că nu există suficient echipament de protecţie. De altfel, dacă ar fi fost suficient, probabil că nu apăreau acele iniţiative private pentru achiziţionarea de astfel de echipamente pentru personalul sanitar. Poate că, pe timpul stării de urgenţă, achiziţiile sau rechiziţiile de echipament vor suplini în primul rând aceste lipsuri. Putem doar să sperăm că va fi bine. Şi există o statistică europeană care ne ajută să avem speranţe concrete—se pare că, în România, avem un număr de paturi în spitale dublu faţă de media europeană, deci avem măcar capacitatea logistică de-a face faţă pandemiei mai bine decât Italia. Îmi pare tare rău pentru ce se-ntâmplă în Italia! Şi Spania! Şi-n toată lumea—de câteva zile, simt tensiunea asta socială direct în stomac.

Citeşte în limba engleză!

Citeşte în limba bulgară!

About Author