Iran şi lumea: criză şi rezistenţă

După alegerile parlamentare din februarie 2020 elita politică a Republicii Islamice Iran se omogenizează, curentul reformatorilor fiind practic exclus din parlament. Răspândirea corona virusului însă a întărit din nou contradicţiile dintre elita ţării şi oamenii, pentru care Iranul face parte din lume şi nu este doar sponsorul ”axei rezistenţei” din Orientul Mijlociu

Vladimir Mitev

Acest articol va fi publicat în numărul 3-4 din anul 2020 al revistei bulgare ”Timpuri noi”. 

Anul 2020 a început cu fricile legate de un război mondial, care au urmat uciderii generalului iranian Ghassem Soleimani. Şi a continuat cu isteria în jurul răspândirii corona virusului, care a provocat introducerea unei stări de urgenţă în Bulgaira, România şi alte ţări europene. Acum politicienii de rând înalt şi experţi afirmă în media că ne aflăm într-un război cu arme bacteriologice.

Pentru noi în Bulgaria astfel de frici de război şi distrugere sunt ceva nou în ultimii 30 de ani, în care am trecut prin multe cutremure şi crize sociale, fără a intra într-un conflict militar deschis cu vreun vecin sau factor internaţional. Dar cum ne-am fi simţit, dacă locuiam într-una dintre ţările cheie în Orientul Mijlociu – Iran, şi ne pândea pericolul permanent – indiferent dacă apărţinem elitei acestei ţării sau ne simţeam mai degrabă parte din oamenii de rând? Cum elitele şi poporul din Iran privesc rolul său din Orientul Mijlociu, unde cel puţin din anul 2001 se produce o rearanjare a forţelor?

Aspiraţia pentru un drum propriu în perioada 1979-2019

Începând cu Revoluţia Islamică (1979) Iran încearcă să meargă pe un drum propriu în ciuda intereselor internaţionale puternice, focusate asupra sa. În zorii Republicii Islamice principiu ”Nici Vest, nici Est” este ghidant pentru cursul de politică externă a ţării, care facea parte din mişcarea ţărilor nealiniate.

Urmează perioadă când conceptele de politică externă se schimbă într-o direcţie sau alta, dar dintotdeauna au formularea lor raţională. În timpul preşedintelui Ali Akbar Haşemi Rafsanjani (1989-1997) este urmărită o linie de pragmatism în politica internă şi externă. În timpul mandatului său sunt îmbunătăţite relaţiile cu oponentul tradiţional Arabia Saudită. În timpul lui Mohammad Khatami (1997-2005) Iran se opune principiului de ”ciocnire a civilizaţiilor”, apelând la ”dialog al civilizaţiilor”.

Conducerea lui Mahmoud Ahmadinejad (2005-2013) este însoţită de întărirea Gardei Revoluţionare în plan intern şi extern şi de construirea aşa-numitei ”axe a rezitenţei” – alături de alte patru țări (Lebanon, Siria, Iraq, Yemen) unde există populaţii şiite sau conducători şiiţi, care se opun viziunii unor ideologi americani pentru descompunere a statelor naţionale în Orientul Mijlociu şi de construirea unor mici state, care sunt omogene în sens religios sau etnic.

Hassan Rouhani (2013-2021), al cărui al doilea mandat se încheie la anul, a avut de asemenea propria sa viziune asupra politicii externe a Iranului. El este un reprezentant al moderaţiei ca principiu în plan intern şi extern. Guvernul lui a semnat acordul nuclear cu grupul celor şase (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Rusia şi China), care trebuia să integreze Republica Islamică în economia mondială după o perioadă de sancţiuni puternici împotriva ei, în schimbul limitării programului nuclear iranian. Se aştepta ca reducerea sancţiunilor va da vitalitate societăţii şi economicii iraniene şi va întări ţara în plan regional. Iran a limitat programul său nuclear.

Dar beneficiile din acordul nuclear n-au ajuns la Tehran, în special după ce Donald Trump a intrat în Casa Albă, a scos Statele Unite din acord şi a reimpus sancţiunile împotriva sistemului financiar iranian. În final Republica Islamică a început singura să se retragă din diferite clauze ale acordului nuclear, acuzând ţările europene că nu fac ceea ce este necesar pentru a apăra beneficiul comun din acord.

Alegerile din februarie 2020 şi noile perspectivele

Putem judeca despre tendinţele în gândirea elitelor politice iraniene din rezultatele alegerilor parlamentare, care au avut loc pe 21 februarie 2020. Consiliul Gardienilor – instituţia care permite candidaţilor la funcția de deputaţi să fie admişi sau nu pe listele electorale, a blocat calea de intrare în cursa electorală multor reformatori şi susţinatori ai preşedintelui Rouhani. Astfel marile cercuri conservatoare vor domina în viitorul parlament, având 221 deputaţi din 290 locuri în parlament. Reformatorii sunt numai 20, în timp ce în parlamentul trecut ei au fost 121.

Parlamentul iranian nu are un rol decisiv pentru stabilirea politicii externe, dar o poate influenţa în anumite limite. Iată de ce politologii iranieni susțin în presa internaţională că Rouhani intră într-o perioadă de aproximativ un an, în care posibilităţile lui pentru activitatea de politică externă vor avea sprijin redus în parlament. În opinia lui Rouhani în parlament s-a consolidat una dintre aripile politice din Republica Islamică şi această aripă nu-i aparţine.

Conservatorii înşiși nu sunt omogeni. Între ei există şi pragmatici, şi idealişti. Există oameni care susţin acordul nuclear şi negocierile cu SUA. Există şi alţi, care se opun vehement. Unii analişti precum observatorul de politică externă Farzad Ramezani Bonesh afirmă că actualul parlament alături un nou preşedinte ar putea împreună ajunge la nou acord nuclear cu administraţia lui Donald Trump după aşteptata realegere a sa.

Alţi accentuează pe faptul că drumul închis către Vest din ultimii ani împinge Iranul către Rusia şi China. La sfârşitul anului 2019 pentru prima data flotele militare ale celor trei ţări au făcut manevre navale în Oceanul Indian şi Golful Oman. De aici provine şi aşteptarea că noul parlament şi un viitor preşedinte conservativ ar putea face Iranul chiar mai categoric şi lipsit de compris pe linie de politică externă cu privire la Vest (SUA) şi aliaţii tradiţionali în regiunea precum Israel şi Arabia Saudită. Însă mulţi analişti din diferite curente subliniază că politica externă a Iranului evită mişcări şi schimbări rapide, aşa că ceea ce va fi nou în următoarele luni va fi, în opinia lor, nu atât strategia, cât tactica.

Chiar dacă schimbările nu sunt descrise ca fundamentale, în societatea iraniană au loc contradicţii dincolo de liniştea de suprafaţă. De ani buni se observă un decalaj între interesele elitei Republicii Islamice şi acea parte a societății, care nu se simte ataşată emoţional față de clerici sau Garda Revoluţionară. Momente precum doborârea avionului ucrainean de Garda Revoluţionară la începutul anului şi protestele care au urmat sunt semne ale aceastei diviziuni. Există şi alte semne – mulţi iranieni din clasa de mijloc se întreabă de ce politica externă trebuie să pună accent pe relaţiile cu musulmani sau ţările arabe, și nu pe legăturile între Iran şi UE.

Conducerea lui Rouhani a ilustrat de la sine această diviziune, pentru că guvernele lui au avut multe momente de relaţii excelente cu Occidentul, iar in interiorul ţării s-a observat existența unui conflict de interese cu Garda Revoluţionară. Această contradicţie a fost exprimată şi prin conturarea celor doi vectori diferiți din politica externă a Iranului. Primul, întruchipat de Rouhani şi de ministrul de externe Javad Zarif – a fost aşa-numita politica mondială, în care Iranul cauta integrare în economia internaţională şi relaţii prin care să scoată poporul din stagnarea cauzată de sancţiuni. Iranul are elita tehnocratică care este bine văzută în Vest şi în lume. Pentru această elită este important ca ţara să nu se autoizoleze de procesele economice, culturale şi tehnologice ale lumii, pentru că în era globalizării este mai important să fii integrat, decât să fii exclus.

Al doilea vector este politica regională de care s-a ocupat Garda Revoluţionară şi generalul Soleimani. Ea punea accentul pe solidaritatea şiită şi pe accentuarea pozițiilor oponenţilor doctrinari ai Republicii Islamice în regiune. Conbaterea Statului Islamic în afară graniţelor Iranului, este un considerent ce conduce la evitarea un asemenea conflict religios şi militar în interiorul ţării, cred aceștia. Pe de altă parte, pare se că lupta complexă între aceste doua tendinţe din politica externă a Iranului va continua şi după epoca lui Rouhani. Iran nu se poate baza numai pe unul din acești doi mari vectori, pentru că este punctul de intersecţie a mai multor interese. În circumstanţele actuale este evident că în condiţiile unei lipse de dorinţă a Vestului de a accepta Iranul ca partener economic, Teheran nu are altă opţiune decât să adâncească poziiţile actuale şi să dezvolte ”economia rezistenţei” – dezvoltare economică în condiţiile unor sancţii şi pe baza autosuficienţei. Această linie politico-economică de regulă presupune legături strânse cu Rusia şi China. Iranul se străduiește să elimine din Orientul Mijlociu trupele ţărilor din afara regiunii. Prezenţa lor, evident, este considerată un pericol pentru securitatea iraniană.

În acest spirit în septembrie 2019 la summit-ul ONU preşedintele Hassan Rouhani a prezentat concepţia iraniană pentru securitatea Orientului Mijlociu, în care ţările din regiune răspund singure pentru siguranţa în acesteia. Există şi o iniţiativă rusă de securitate colectivă în regiune cu tentă similară. Începând cu mijlocul anului 2019 însă SUA dezvoltă o misiune navală americană de securitate în Golful Persic. Iar începând cu ianuarie 2020 forţele navale europene, conduse de Franţa, şi-au început activitatea în aceeaşi regiune. Iată de ce perspectivele în faţa viziunii iraniene de securitate în Orientul Mijlociu nu sunt prea strălucite în prezent.

În această situaţie se observă că Garda Revoluţionară se întăreşte adiţional. Pentru Iran accentul în viitorul apropiat va cade asupra susţinerea şi dezovltarii ”axei rezistenţei”. Miliţiile şiite din regiune nu-şi opresc activitatea, în spatele căreia dintotdeauna sta un mister – oare directiva pentru atacurile lor este dată de Iran sau ele mai degrabă activează autonom şi atrag Teheranul în conflictele sale cu comunitatea internaţională. La începutul lunii martie grupuri şiite au ucis militari americani şi britanici după un atac cu rachetă asupra unei bazei militare din Iraq. Scopul este evident – dacă adversarul încasează victime sau cheltuieli nesuportabile, el se va retrage din Orientul Mijlociu. A urmat un răspuns militar american, insoțit de un anunţ, că o parte dintre trupele americane din regiune (care se ridică la 90 000 de soldaţi după uciderea lui Soleimani) vor fi retraşi. Pe de altă parte două transportoare de aeronave şi trupele navale şi aerine corespunzătoare sunt active în zona Golfului Persic. Astfel este încă prea devreme să întrevedem sfârşitul acestui război de epuizare.

Garda Revoluţionară şi aliaţii ei locali tot înregistrează pierderi. Dar pentru Iran, ca centrul ”axei rezistenţei” dilema privind comportamentul de politică externă face parte din eternul conflict între elitele legate de puterea islamică, inclusiv Garda Revoluţionară, şi o parte din populaţia țării precum şi cercurile, care au mai degrabă o orientare tehnocrată.

Amprenta virusului corona

Acum, în contextul răspândirii virusului corona, acuzaţia la adresa elitelor iraniene este că n-au oprit la timp zborurile către şi dinspre China, iar apoi când virusul deja ajunsese în oraşul sfânt Qom, nu a fost impusă carantina asupra oraşului, permitând acestuia să se împrăștie în toate provinciile ţării.

Situaţia din Iran este tensionată, inclusiv din pricina faptului că din rândul cadrelor de rang înalt precum vicepreşedinte, ministru-adjunct al sănătăţii, consilier de securitatea naţională al ayatolllahului Ali Khamenei s-au îmbolnavit sau sunt puşi sub carantină. Există reprezentanţi ai elitei politice de rang înalt care au decedat. Dacă elitele sunt lovite atât de grav, ce se poate întâmpla cu restul poporului? În mediile occidentale au apărut articole precum că statisticele iraniene pentru răspândirea bolii ascund adevăratele dimensiuni ale epidemiei. Dar pe de altă parte la începutul lui martie Organizaţia Mondială de Sănătate a afirmat că nu vede probleme în statisticele iraniene….

De bine sau de rău Iranul pentru prima dată după zeci de ani a cerut ajutor financiar de la Fondul Monetar Internaţional (în valoare de 5 miliarde de dolari). Ministrul de externe Mohammad Javad Zarif a solicitat că ONU şi comunitatea internaţională să ajute la eliminarea sancţiunilor împotriva Iranului, astfel încat Republica Islamică să-şi poată trata bolnavii la un preţ acceptabil pentru economia lovită de sancţiuni.

Secretarul general al ONU Antonio Guteris şi-a exprimat deja sprijinul față de cerinţele iraniene, dar poziția Statelor Uinte în prezent este pentru menținerea unei presiuni maxime asupra Republicii Islamice, fără să se întrevadă o posibilă eliminare a acestor sancţiuni. Astfel corona virusul devine o armă împotriva conducerii ţării. Iar acest factor sporește desigur tensiunile în interiorul societății iraniane.

Iranienii nu doresc că ţara lor să devină o nouă Sirie, în care forţele externe să aprindă conflicte, si să divizeze țara pentru a o jefui. Iranienii sunt un popor mândru, care trăiesc cu conştiinţa că au un loc special pe scena internaţională şi merită un destin mai bun decât cel, care îi este acordat de relaţiile internaţionale. Aşa că o parte din nemulţumirea societăţii iraniene este îndreptată înspre afară – către Vestul ”arogant” . Dar o altă parte a numulţumirilor este adresată instituţiilor iraniene. Aceste nemulţumiri sunt întărite adiţional de problemele sociale din ţară – din cauza coronavirusului, şomajul în rândul tinerilor, scumpirea mărfurilor de bază, inclusiv a combustibililor sau lipsa de alternativă la alegeri (din motivul căreia prezenţa la vor a fost numai 42% la nivel naţional şi 25% în Tehran) şamd.

În alte condiţii probabil printre încercările prin care trece Iranul s-ar fi numărat şi preţurile reduse ale petrolului. Dar în februarie 2020 exportul de petrol a fost de numai 250 000 barili pe zi, în condiţiile în care capacitatea de producţie este 3,7 milioane de barili pe zi, din care 2 milioane ar fi putut fi exportate. De fapt, Iranul a dezvoltat un export considerabil de produse nepetroliere în perioada sancţiunilor. În prezent însă tranzacţiile financiare cu Iran sunt imposibile şi asta face viaţă grea iranienilor….

Politica externă a Iranului a demonstrat o stabilitate mare în ultimii ani, chiar dacă ţinem cont de faptul că guvernul a fost condus de un tehnocrat, care cauta relaţii mai bune cu Vestul. Se pare că, în condiţiile actuale, Garda Revoluţionară, care şi-a mărit considerabil puterea în ultimii zece ani va domina politica externă.

Dar statul iranian va continui să caute noi moduri de a depăşi izolarea şi autosuficienţa. Iar societatea iraniană, care a suferit mult de pe urma sancţiunilor şi a pericolelor existenţiale eterne, va continua să caute dreptatea. Locul Iranului în plan regional şi internaţional va fi în funcţie de aceste contradicţii interne şi a situaţiei internaţionale, în care războiul a devenit parte din viaţă.

Citeşte în limba engleză!

Citeşte în limba bulgară!

About Author