Un interviu cu analistul politic român despre specificul orientării politicii externe românești pe timp de război în Ucraina, despre planurile de contingență pe care România se bazează pentru a-și proteja industria și despre rolul pe care îl joacă Planul Național de Redresare și Reziliență în tot acest demers
Vladimir Mitev
Sergiu Mișcoiu este profesor de Științe Politice și Studii Europene la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. El i-a acordat lui Vladimir Mitev de la Cross-border Talks un interviu în patru părți, în care în prima parte a vorbit despre dependența României de un Occident unit – SUA și Uniunea Europeană acționând în ansamblu, ceea ce o face unică în Europa Centrală și de Sud-Est. România se bazează pe planurile și politicile de contingență ale UE, iar acest lucru ar putea să îi limiteze spațiul de manevră în sens economic în contextul crizei actuale. Dar, în opinia lui Mișcoiu, beneficiile apartenenței la UE sunt mult mai mari decât dezavantajele.
Domnule Mișcoiu, realizăm un interviu despre o serie de subiecte importante care privesc politica externă a României și contextul geopolitic. Și, în primul rând, să începem cu războiul din Ucraina, care creează o serie de dileme. Care este logica politicii externe românești în legătură cu acest război? Cum se pregătește statul pentru diferitele rezultate posibile în cazul în care războiul se va încheia? Este România interesată mai mult să aibă un răspuns puternic în materie de securitate și apărare sau apreciază foarte mult și dinamica economică care de obicei duce la deschiderea spre est, având în vedere că în mod tradițional țările vest-europene au avut legături economice cu Rusia? Și, de asemenea, este România mai interesată să fie țara de pe front sau un avanpost al Occidentului? Sau are și ea un curent care este interesat de ambiguitate strategică, un curent care permite o anumită, poate mai mare complexitate în angajarea în Est?
Vă mulțumesc mult pentru aceste întrebări foarte interesante și pentru că m-ați invitat aici, pentru început. Cred că trebuie să punem lucrurile într-o logică culturală și istorică. După 1989, România a trecut printr-o perioadă de ezitări, aș spune, până la jumătatea anilor ’90, rămânând într-o oarecare măsură în ceea ce putem numi zona gri, sau cel puțin ezitând între o atitudine foarte pro-occidentală și o atitudine neutră moderată în relația cu fosta URSS și mai ales cu Rusia. Dar de la mijlocul anilor ’90 și mai ales de la începutul anilor 2000, România s-a transformat într-unul dintre cele mai pro-europene și pro-atlantiste state din regiune.
Avem și un alt stat care arată așa, și anume Polonia. Dar Polonia este într-o oarecare măsură mai puțin pro-europeană decât România, iar eu aș califica România ca fiind, în același timp, pro-NATO și pro-UE, ceea ce face ca România să fie unică în regiune. Și acest lucru vine, desigur, cu un preț. Prețul este cvasi-pierderea autodeterminării în materie de politică externă. Capacitatea de a juca un rol independent de cel atribuit de partenerii din țările occidentale este destul de limitată. Și cred că după o serie de agitații, mai ales în jurul anilor 2000, România a jucat această carte ca fiind soluția unică de rezolvare, așa cum era văzută atunci pentru a scăpa de moștenirea trecutului comunist și mai ales pentru a ieși din această zonă care era percepută ca fiind un obstacol pentru dezvoltarea României.
Prin urmare, mai mult sau mai puțin ceea ce aș dori să argumentez aici este că avem acum o narațiune pro-occidentală care a înlocuit narațiunea pro-est și naționalistă din trecut. Și, în același timp, acest lucru a dus la o pierdere a capacității României de a-și determina propriul drum. Și, desigur, acest lucru a venit ca o decizie voluntară a majorității decidenților politici. Și a fost și este apreciată de opinia publică. Acest lucru are, bineînțeles, și consecințe geostrategice.
Și trecând la a doua parte a întrebării dvs. cu privire la ce s-a întâmplat după începerea războiului din Ucraina: desigur, România s-a considerat vulnerabilă la granița sa estică, împărțind o frontieră largă cu Ucraina și fiind, de asemenea, parțial responsabilă pentru tutela și integrarea europeană a unor state precum Republica Moldova. Și din cauza acestor argumente, România a jucat și încă mai joacă încă o dată cartea securității, ceea ce, desigur, o împiedică să joace alte cărți. Dar a fost o alegere pe care România a făcut-o în sensul că România își va securiza frontiera, se va coordona 100% cu aliații occidentali și în felul acesta va renunța la orice pretenție de a juca vreun joc de revendicare, de a juca un rol de mediator, de negociator în regiune. Și din acest punct de vedere, desigur, este o situație foarte diferită dacă o comparăm cu cea a Ungariei, de exemplu, și, de asemenea, dacă o comparăm cu cea a Turciei, o țară mult mai independentă și bazată pe propria agendă ca actor internațional, deși este membră NATO.
România are un nivel mare, relativ mare de industrializare cu ajutorul investițiilor străine și a încurajării statului pentru aceasta. Așadar, cum afectează războiul din Ucraina România în ceea ce privește economia sa și problema energiei și a infrastructurii? Se pare că se așteaptă o oarecare întârziere sau o criză în zona euro. Există inflație și o serie de provocări care probabil că pun la încercare industria românească. Deci, care sunt planurile de urgență? Care este răspunsul? Care este spațiul de manevră de care dispune România pentru a-și proteja și poate chiar dezvolta în continuare, dacă este posibil, industria sa?
Știți, unul dintre lucrurile bune în cazul României este că dependența sa de gazul rusesc este mult mai limitată decât cea a altor țări din regiune. Acestea fiind spuse, însă, așa cum ați spus pe bună dreptate, România are încă un sector industrial important și în curs de modernizare, care a fost afectat în mod evident încă din prima lună de război. Bineînțeles, toate importurile din Rusia în acest domeniu au fost sever restricționate, dar din cauza situației, Ucraina nu a mai putut vinde diferite componente, diferite materii prime. Economia românească a fost afectată pe această latură industrială.
Ei bine, planul de contingență include mai degrabă o parte din strategia europeană a planurilor de contingență, ceea ce înseamnă că este nevoie de a reduce cât mai mult posibil dependența de materiile prime pe sub-componente și diferite, de exemplu, metale pentru unele subcomponente din industrie din Est și de a găsi alte surse. Până în acest moment, din câte știu, România nu a reușit foarte bine să facă acest lucru. A încercat să se diversifice, orientându-se spre unele țări din Africa și America Latină, din Asia de Sud-Est. Dar, bineînțeles, aceste schimbări necesită timp.
Și încă o dată, desigur, avantajul apartenenței la Uniunea Europeană este că primești subvențiile, ajutorul și, bineînțeles, toate resursele mobilizate în situații de criză din partea UE. Dar, pe de altă parte, ești, de asemenea, foarte blocat în ceea ce privește propriile strategii. Nu mai puteți dispune de propriile procese de luare a deciziilor în mai multe sectoare fără autorizația Comisiei Europene. Iar acest lucru, bineînțeles, limitează marja de manevră, autonomia guvernului român în construirea planurilor de contingență. Poate că aceste planuri de contingență ar fi putut fi mai adaptative dacă nu existau constrângerile europene. Dar, încă o dată, aceasta a fost decizia voluntară a României și până în acest moment cred că pe termen lung, plusurile apartenenței la Uniunea Europeană sunt mult mai importante decât minusurile.
Vorbind despre UE. România beneficiază de Planul Național de Redresare și Reziliență. Dar cât de eficient este acest plan? Se poate face un fel de judecată în acest moment? Există probleme în accesarea fondurilor sau în realizarea proiectelor? Mai ales în ceea ce privește infrastructura. România, a avut un plan ambițios de dezvoltare a infrastructurii în actualul guvern. Ce se întâmplă în această privință?
Ei bine, infrastructura este una dintre cele mai delicate probleme din România, pentru că a fost nevoie de foarte mult timp pentru a dezvolta o strategie pertinentă în construirea infrastructurii. România a fost cu mult în urma vecinilor săi în ceea ce privește calitatea infrastructurilor. Iar acest lucru a fost un punct foarte rău pentru integrarea europeană a României în ceea ce privește, de exemplu, rețelele de căi ferate în rețeaua de autostrăzi, deoarece ar fi putut fi una dintre cele mai de succes țări de tranzit, având în vedere suprafața și poziția sa geografică. România a încercat și încearcă în continuare să mobilizeze fonduri europene pentru a construi infrastructură. Problema a fost foarte delicată atunci când planul de reziliență și redresare al UE, cel post-COVID, a fost discutat la nivel european, deoarece majoritatea cererilor pe care România le-a făcut pentru a obține subvenții pentru infrastructură nu erau în concordanță cu prioritățile, care se concentrau atunci mult mai mult pe energia verde, pe reziliența la schimbările climatice, pe digitalizare și așa mai departe. Iar acest lucru a fost și este în continuare o problemă pentru guvernul român. Nu aș spune că guvernul român încearcă să deghizeze, ci mai degrabă să machieze lucrurile în așa fel încât o sumă importantă de fonduri europene care au fost ratate pe parcursul intervalului 2007-2013 al bugetului multianual UE să poată fi acum într-o oarecare măsură recuperate şi mobilizate pentru atingerea obiectivelor. Iar obiectivele sunt, din păcate, destul de elementare. Foarte multe regiuni din România au infrastructuri foarte proaste și este evident că sunt necesare investiții masive în aceste infrastructuri pentru a le scoate la lumină.
Foto: Steagurile UE și României (sursă: Pixabay, CC0)
Citește în limba engleză!
Citește în limba bulgară!
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
