Ştefan Lică, Adevărul, 16 februarie 2025
Diplomat de carieră cu studii la Harvard, Ovidiu Dranga explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, ce îi lipsește României pentru a avea un cuvânt de spus la nivelul Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice. Un exemplu de la care ar putea porni cei care stabilesc liniile politicii externe de la București ar fi cel al Poloniei, țară care a ajuns să stea la masa celor importanți, după căderea Cortinei de Fier.
Ovidiu Dranga este diplomat de carieră
Adevărul: Cine sunteți, domnule ambasador Ovidiu Dranga?
Ovidiu Dranga: Sunt fiul unor profesori. Am urmat cursurile unui liceu de matematică-fizică, rămânând și azi pasionat de istorie, limbi străine și matematică. După absolvirea, în 1990, a Institutului Politehnic (azi Universitatea Politehnică) din București, am dat concurs și am început să lucrez ca ziarist la revista „Lumea”. În Ministerul Afacerilor Externe (MAE), am intrat tot prin concurs, în 1991, pe un post diplomatic la Direcția de planificare politică. Am aflat, ulterior angajării, că articolele mele fuseseră remarcate de conducerea ministerului. De atunci, am urcat, treptat, în ierarhia diplomatică până la gradul de ambasador. Am deținut/exercitat funcții de conducere începând cu 1999, când am devenit prim colaborator al ambasadorului României la NATO. Am fost, pe rând, director, director general și, în 2012-2013, secretar de stat și purtător de cuvânt al MAE. Între 2001 și 2005, am fost detașat la MApN, ca locțiitor al secretarului de stat pentru politica de apărare, perioadă în care (2003-2004) am efectuat studiile masterale la Harvard University, JFK School of Government (Master in Public Administration – MPA).
Aveți și o vastă experiență în diplomație, ați fost și decorat inclusiv la nivel internațional și aveți și o importantă activitate academică. Cum ați rezuma toate acestea?
Am îndeplinit trei mandate de ambasador: în Belgia, Polonia și Japonia. De la Tokyo am revenit, prin demisie, exact acum un an, după care, pentru șase luni, am fost detașat la Centrul Euroatlantic pentru Reziliență (E-ARC). În prezent, funcționez în cadrul direcției din MAE care se ocupă cu pregătirea participării României la Expo Osaka 2025. Am publicat zeci de articole în presa românească și internațională, am predat la SNSPA, IDR și Colegiul Național de Apărare și am fost decorat de Președinții României și Poloniei, precum și de Principesa Margareta, Custodele Coroanei României.
Cum reușește Varșovia să fie mereu cu un pas înaintea Bucureștiului
Ați fost ambasadorul Romaniei în Polonia pentru 8 ani. Cunoașteți, așadar, foarte bine istoria, diplomația și economia acestei țări, v-ați familiarizat cu realitățile sale sociale și politice. Cum ați caracteriza Polonia zilelor noastre, prin comparație cu România, cel puțin la capitolul politică externă și de securitate? Ce au ei și n-avem noi și invers?
Polonia este una dintre marile povești de succes ale Europei moderne și contemporane. Ca să înțelegem de ce Polonia a devenit astăzi unul dintre cele mai influente și respectate state de pe continentul nostru, trebuie să facem recurs la istorie. După cum știți, Polonia a fost, pentru câteva sute de ani, o mare putere a Europei răsăritene, Uniunea Polono-Lituaniană dominând, practic, în tot acest timp, spațiul dintre Rusia, Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman. Apoi, în 1795, a dispărut, pur și simplu, de pe harta politică a continentului, fiind împărțită între Rusia Țaristă, Imperiul Habsburgic și Prusia. Revenirea spectaculoasă a Poloniei ca stat pe harta lumii s-a produs după Primul Război Mondial. Pe întreaga durată a absenței/suspendării statalității, elita poloneză a menținut vie dorința de renaștere națională, bazată pe un sens înalt al identității culturale și religioase a poporului polonez, în perioade de mari suferințe sociale și economice, marcate de opresiune/represiune politică.
Și care ar fi cheia succesului polonez?
Supusă constant presiunii geopolitice din trei direcții, Polonia a făcut, de-a lungul timpului, alegerea de a se opune agresiunii, chiar dacă n-a reușit să iasă victorioasă din toate confruntările/războaiele. Prima mare victorie din secolul trecut este consemnată în 1920, când trupele poloneze, conduse de maresalul Pilsudski, au înfrânt Armata Roșie la porțile Varșoviei („Miracolul de pe Vistula”), împiedicând avansul Rusiei bolșevice spre vestul european vlăguit de Marele Război. A doua mare victorie, de aceasta dată morală, a fost rezistența eroică și în același timp tragică în fața invaziei Germaniei naziste și a URSS în 1939. Să nu uităm că Polonia a rezistat, prin luptă eroică, pentru câteva săptămâni atacului copleșitor, simultan și coordonat al trupelor lui Hitler și ale lui Stalin, care au ocupat și împărțit țara, punându-i între paranteze suveranitatea și independența pentru aproape 6 ani, în care poporul polonez a fost victima unor distrugeri și atrocități fără precedent în istoria recentă a Europei și a lumii. Al treilea episod cu valoare de simbol este insurecția din Varșovia din august-octombrie 1944, când polonezii s-au ridicat împotriva ocupanților naziști, sperând că trupele sovietice care se apropiau îi vor ajuta, fără să știe că acestea aveau ordin să nu intervină. Ca represalii, Hitler a distrus complet Varșovia, care a renăscut după război din propria cenușă. Al patrulea moment victorios este legat de răsturnarea regimului comunist, care a început cu mult înaintea altor țări din fostul lagăr sovietic și s-a încheiat pașnic, prin organizarea primelor alegeri libere într-un stat aflat sub dominația URSS după 1945.
Cu alte cuvinte, Polonia a dezvoltat un nivel de mândrie și de ambiție greu de regăsit la alte națiuni europene, bazat pe hotărârea de a rezista și puterea de a renaște, pe capacitatea de a construi durabil și curajul de a se afirma. În opinia mea, aceasta este cheia succesului polonez.
Secretul „miracolului polonez”
Vreți să spuneți că secretul „miracolului polonez” se rezumă la reziliență, identitate și ambiție?
Aș zice că, într-o foarte mare măsură, da. De altfel, studii recente, cum ar fi cel realizat de Rand Corporation, confirmă că acestea sunt ingredientele puterii unui stat, sau, în orice caz, cele mai importante. Mai sunt și altele, cum ar fi patriotismul inteligent, conjuncturile internaționale favorabile, legăturile externe avantajoase sau particularitățile geografice/geopolitice ale țării, dar de la fibra, resursele, mentalitatea, voința și modul de organizare/administrare a națiunii/statului pornește totul.
Apropiindu-ne de zilele noastre, care credeți că este explicația respectului, reputației și influenței de care se bucură Polonia în lume, în acest moment?
În primul rând, plecând de la premisa fundamentală potrivit căreia relațiile internaționale sunt relații de putere, Polonia a înțeles repede după încheierea Războiului Rece că, pentru a fi relevantă în spațiul euroatlantic, trebuie să se apropie perseverent și pragmatic de cercul restrâns al deținătorilor puterii reale în UE și NATO, care nu sunt organizații de caritate. De aici constituirea Triunghiului de la Weimar și apropierea accelerată de SUA, inclusiv prin intermediul uriașei și foarte influentei diaspore poloneze din America.
În al doilea rând, a realizat rapid că influența în Europa Centrală sau în zona baltică se traduce în influență la Bruxelles sau Washington și a început să-și crească, meticulos, greutatea geopolitică specifică, asumându-și o postură regională proactivă, de poziționare și acțiune diplomatică alimentată cu resurse generoase, care a permis promovarea de idei și proiecte ambițioase. De exemplu, așa s-a născut Grupul de la Visegrad și, apoi, prin coordonare cu Suedia, Parteneriatul Estic.
În al treilea rând, Polonia a observat că se pot obține avantaje politice și economice în relațiile cu partenerii și aliații europeni prin consolidarea interacțiunilor cu state de pe alte continente, îndeosebi Asia, unde există actori cu aspirații globale, dar și oportunități consistente de dezvoltare a comerțului, de care e obligatoriu să ții cont când îți calibrezi propriile demersuri de politică externă sau diplomație economică. Polonia are de circa șase ori mai multi atașati comerciali decât România, la o economie care e de doar două ori mai mare decât a noastră.
Nu în ultimul rând, Polonia a învățat din marile greșeli sau eșecuri ale istoriei europene moderne/contemporane, presărată cu episoade de împăciuitorism (appeasement), și a fost consecventă în a semnala cu voce tare, fără teama de „represalii” sau „admonestări”, că pericolul fundamental, aproape existențial, pentru Europa este Rusia. În consecință, Polonia se pregătește de ani buni să facă față, în primul rând cu forțe proprii, unei eventuale agresiuni rusești sau, cel puțin, asertivității Moscovei, care va vedea mereu Europa Centrală și de Est ca o zonă ce aparține spațiului său tradițional de influență geostrategică.
Ce spune acest lucru despre Polonia și cum ne-am putea explica faptul că polonezii au ajutat mai mult Ucraina și Republica Moldova decât a făcut-o o mare putere cum e Franța?
Prin tot ce a făcut până acum, Polonia a dovedit că este capabilă să anticipeze viitorul, ceea ce este tot un atribut esențial al puterii. Așa se explică ajutorul masiv acordat Ucrainei în actualul război, precum și activismul Poloniei în Republica Moldova.
În tot acest joc foarte sofisticat, bazat pe interese și nu pe emoții, în care menajamentele/timiditățile n-au ce căuta, Polonia a intrat fără complexe, fără remușcări ori vinovății și fără rezerve, cu forțe proaspete, antrenate în decenii de disidență/rezistență reală, mizând pe argumentele morale expuse mai sus. Cine putea, după 1989, să oprească ascensiunea sau să dea lecții de democrație ori de demnitate Poloniei, care reușise să se desprindă, în primul rând cu forțe proprii, de comunism, după ce rezistase, e drept, cu costuri enorme, invaziei și ocupației naziste și, apoi, sovietice?
Ce ar trebui să ne inspire și să aplicăm din exemplul polonez
Care credeți că ar trebui să fie poziția României în actualul context european și global? Ce putem lua din exemplul Poloniei și ce nu?
În calitate de ambasador la Varșovia, am avut ca principal obiectiv consacrarea și consolidarea tandemului româno-polonez în afacerile regionale, europene și euro-atlantice. Eu cred că am reușit să atingem această țintă, cel puțin asta era situația în 2021, înainte de plecarea mea la Tokyo, când a avut loc cel de-al șaselea summit al Formatului Bucuresti (B9), lansat de România și Polonia în 2015, iar președintele Duda efectua a treia vizită în țara noastră. Asta a presupus înțelegerea modului în care funcționează instituțiile poloneze, dar mai ales cunoașterea resorturilor care au stat la originea anumitor gesturi sau acțiuni de politică externă poloneze.
Pe de-o parte, cred că modelul polonez e interesant pentru noi în ce privește indispensabilitatea strategică. Ucenicia României în NATO și UE s-a încheiat! Nu ne împiedică nimeni să devenim indispensabili în Europa Centrală și de Est, zona Mării Negre și Balcani, inspirându-ne din conduita Varșoviei, care a știut să se profileze ca interlocutor și actor de neocolit când vine vorba despre Marea Baltică, Europa Centrală și spațiul ex-sovietic. Asta înseamnă să ne asigurăm că nimic durabil nu poate fi conceput și/sau implementat fără România în vecinătățile de interes major pentru securitatea și prosperitatea noastră, așa cum Polonia este prezentă la toate discuțiile despre și se implică în toate procesele derulate în regiunile de prim interes pentru ea. De-acum înainte, pentru următorii 10-15 ani, consider că unul dintre punctele cu relevanță majoră pentru agendele de politică externă ale ambelor țări este viitorul Ucrainei, inclusiv încheierea conflictului și reconstrucția. Cred că trebuie să ne sincronizăm/coordonăm mai mult și mai bine, am avea numai de câștigat.
Pe de altă parte, cred că putem să ne inspirăm din conduita Varșoviei în ce privește politica mare. De pildă, am putea aborda profesionist și fără ezitări reforma atât de necesară a Uniunii Europene, inclusiv competitivitatea și relevanța acesteia în contextul marilor reașezări geopolitice care vor urma, sau problematica de securitate globală, inclusiv securitatea economică.
Inițiativa/îndrăzneala strategică este modus operandi la Varșovia. Eu cred că a fi permanent în ofensivă diplomatică creează un mare avantaj în negocieri, acela de a putea influența agenda comună sau chiar de a o controla, astfel încât demersurile convenite să satisfacă într-o proporție semnificativă propriile obiective sau priorități. Presupun că e mai bine/indicat să impui/propui teme/demersuri decât să reacționezi la acțiunile altora.
Ce alte lecții ne-am putea însuși pornind de la modelul Poloniei?
Concret, de la polonezi putem învăța cum să coagulăm majorități de promovare sau minorități de blocaj, în funcție de interesele noastre, mai ales în UE dar și în NATO, perfecționându-ne capacitatea de negociere simultană pe mai multe paliere. Polonia a intrat în UE și NATO cu doar câțiva ani înaintea României, dar a învățat, mai bine chiar decât unele țări membre cu vechime, când/cum să-și utilizeze dreptul de veto sau când/cum să-și tranzacționeze ponderea în mecanismele/procedurile de vot, fără frica de a „deranja” pe cineva. În acest mod, Polonia a atins ținte multiple cu costuri minime, propunând, totodată, soluții poloneze unora dintre problemele stringente ale Europei. Pe lângă rata fabuloasă de absorbție a fondurilor europene, care ține foarte mult de abilități tehnice și capacitatea administrativă internă, performanța politică a Varșoviei a fost transformarea câtorva dintre interesele naționale în obiective sau chiar priorități ale ambelor organizații, pentru atingerea cărora a putut mobiliza resurse puse în comun de parteneri și aliați.
Unde pot colabora Bucureștiul și Varșovia
Ce pot face împreună mai bine România și Polonia? Ce ne diferențiază și ce ne apropie?
Relația bilaterală este din ce în ce mai dinamică și mai complexă. Am inițiat organizarea ședințelor comune de guvern, primele două desfășurându-se în timpul mandatului meu. Nu știu exact cum au evoluat lucrurile în ultimii trei-patru ani, dar anumite constante sau elemente de continuitate pot fi evidențiate, desigur. De pildă, îmi imaginez că dialogul politic a crescut în frecvență și densitate, la fel cooperarea economică. E limpede că trebuie să continuăm să ne gestionăm eficient și reciproc profitabil interdependențele. Rivalitatea nu ne ajută, pe când cooperarea aprofundată va produce întotdeauna dividende. Sprijinirea Ucrainei și a Republicii Moldova, revitalizarea Inițiativei celor Trei Mări și a Formatului București sau București 9, precum și colaborarea militară bilaterală ar trebui să rămână prioritare pe agenda comună. Aș adăuga pregătirea pentru o discuție serioasă privind viitorul Europei și relația transatlantică, precum și postura de apărare a NATO de-a lungul flancului estic pentru următorii 5-10 ani, în perspectiva summit-ului de la Haga. După părerea mea, extremitățile de sud și de nord ale flancului estic trebuie tratate egal, astfel încât să fie descurajată credibil orice agresiune. Energia, conectivitatea, infrastructura și transporturile ar putea figura, de asemenea, în continuare, ca sectoare dominante ale cooperării intensificate, alături de inovare. În opinia mea, ar fi absolut natural ca România și Polonia să contribuie la transformarea Europei Centrale în „start-up region”, care să devină unul dintre motoarele recuperării competitivității UE și atragerii de investiții în domenii de vârf, inclusiv inteligenței artificiale.
Cât privește diferențele, ele sunt vizibile cu ochiul liber. Uitați-vă la reprezentarea Poloniei și României la ultima reuniune a Forumului de la Davos, încheiat de curând, dar și la poziționarea Poloniei față de ideea înființării unei bănci europene a reînarmării și veți înțelege…
În 2004, România a intrat în NATO, iar în 2007 în UE, cele mai mari succese românești din ultimii ani. De atunci, România a bătut aparent pasul pe loc, iar realizările lipsesc. Se poate vorbi despre un con de umbră în care a intrat diplomația românească din prezent față de cea de la finele secolului trecut – primul deceniu al anilor 2000? Din ce cauză suferă politica externă românească și nu reușim să ne promovăm interesele în UE și NATO?
România nu a bătut pasul pe loc, Sinergia Mării Negre, Strategia Dunării, înființarea E-ARC, Formatul București (B9) sau Parteneriatul Strategic cu Japonia reprezintă dovezi în acest sens, dar sunt de acord că realizările puteau fi mult mai mari. Cred, însă, că ar fi mai bine să adresați această întrebare celor care au condus sau au avut responsabilități directe în politica externă a României din ultimii 10-12 ani. Un audit serios al politicii externe ar scoate, probabil, la iveală cum au fost valorificate oportunitățile, modalitatea de alocare a resurselor și maniera concretă în care s-au stabilit prioritățile.
Vedeți, eu aparțin unei lumi pe cale de dispariție, în care competența, creativitatea și inițiativa erau prețuite și în care impostura, inadecvarea, comoditatea și indiferența nu prea existau decât în proporții controlabile, atingând doar accidental palierul decizional. Pentru cei din generația mea, care au făcut posibilă victoria Revoluției din 1989 (am avut prieteni care au murit pentru libertate atunci!) și au trecut prin greutățile tranziției la vârsta primei maturități, satisfacția de a construi a compensat întotdeauna durerile facerii. Acum, din ce văd, lucrurile par a se fi schimbat. Prin urmare, pot doar să presupun că actuala stare de fapt din politica noastra externă reflectă evoluția generală a societății românești.
În febra pregătirii pentru aderarea la UE și NATO, s-au făcut eforturi uriașe pentru reformarea instituțiilor, ceea ce a produs efecte pozitive în societate, beneficiile integrării europene și euroatlantice fiind vizibile pentru toți. Eu nu pot decât să constat că ritmul schimbărilor în societatea noastră de azi, care a făcut progrese uriașe, e diferit față de cel din administrația publică, unde evoluția există, dar pare a fi de sens contrar. Atunci, instituțiile au tras societatea în sus; acum, când societatea s-a modernizat, elitele ei nu mai par a fi capabile sau interesate să modernizeze administrația, deși resurse ar fi. E un paradox pe care nu mi-l explic. Nu știu dacă motivația necesară pentru reforma reală a statului poate fi recreată în zilele noastre cu aceeași ușurință. În urmă cu 25 de ani, multe lucruri se făceau încă din pasiune, astăzi ieșirea din zona de confort e adeseori costisitoare sau chiar periculoasă. Încep să capăt convingerea că politica minimei rezistențe este regula, asumarea răspunderii sau a riscului devenind excepția…
Notă: opiniile și aprecierile din acest material aparțin în exclusivitate persoanei intervievate și nu angajează răspunderea Ministerului Afacerilor Externe
Foto: Zgârie-norii din Varșovia (sursă: Pixabay, CC0)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
