Traducătoarea din limba română a acordat acest interviu cu ocazia ultimei sale traduceri – romanul ”Copiii războiului” de Varujan Vosganian. Am discutat despre unele caracteristici ale literaturii române contemporane şi despre nevoia unei promovări mai susținute a literaturii bulgare în străinatate
Vladimir Mitev
Vanina Bojikova este interpretă și traducătoare de literatură română. Absolventă a Universității din Sofia „Sf. Kliment Ohridski“, Facultatea de limbi moderne și clasice, specialitatea “Filologie română”, unde a predat limba și literatura română în perioada 2000-2017. Este autoarea mai multor articole și studii în reviste literare bulgare și române în domeniul literaturii române contemporane și traducerii literare. În ultimii ani a tradus opere a peste 20 de scriitori români clasici și contemporani – prozatori, poeți și dramaturgi, printre care Varujan Vosganian, Nora Iuga, Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Octavian Soviany, Linda Maria Baros, ș.a.
De ce a fost important pentru dvs. să traduceţi romanul lui Varujan Vosganinan ”Copiii războiului”?
În primul rând aș vrea să amintesc că aceasta este a treia carte a domnului Vosganian pe care o traduc în limba bulgară, după romanul său emblematic Cartea șoaptelor și culegerea de nuvele Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri. De obicei rămân fidelă autorilor pe care îi traduc și Varujan Vosganian nu face excepție de la regulă. Este de fapt al treilea autor căruia îi traduc a treia carte, alături de doamna Nora Iuga și dragul meu prieten Lucian Dan Teodorovici.
Al doilea motiv a fost faptul că eram convinsă că romanul Copiii războiului va fi receptat foarte bine în Bulgaria, date fiind condițiile similare în care se dezvoltă cele două țări în ultimii ani. Am mers împreună pe calea aderării la UE și NATO, luptăm împreună cu toate provocările veșnicei tranziții, ne oglindim și ne inspirăm reciproc în cele bune și în cele rele… Având în vedere aceste asemănări în poziţionarea noastră europeană, aș îndrăzni să afirm că literatura română şi literatura bulgară,în ciuda diferenței între limbi, creează un spaţiu comun din perspectiva altor ţări europene şi nu numai, ceea ce înseamnă în mod automat că publicul receptor este foarte apropiat.
Despre ce este vorba în această carte?
Este vorba despre 70 de ani din istoria României. Povestea începe imediat după Cel de-al doilea Război Mondial, trece prin anii comunismului şi ajunge la epoca tranziţiei. Cred că acţiunea în roman se încheie aproximativ în 2013. Vedem cele trei perioade ale comunismului românesc – începând cu perioadă după război, continuând cu eliberarea realtivă din anii `60, până în utimele zile ale regimului lui Ceaușescu.
Personajul principal este fost general din Securitate. El participă în mod direct și chiar coordonează unele dintre aceste evenimente.
De ce autorul abordează această temă? Care ar fi mesjaul lui?
În spațiul restrâns al unui interviu îmi va fi greu să răspund detaliat. Prefer să las răspunsul autorului însuși care va acorda un interviu viitor special cititorilor dvs. înainte de lansarea cărții la Ruse în septembrie.
Dar să revin: sintetizat, mesajul principal ar fi apelul să ne lecuim de traumele comunismului, să redeschidem această rană, pentru că aceasta este singura modalitate de a o vindeca.
Varujan Vosganina este una dintre cele mai remarcabile personalități ale tranziției românești – scriitor, politician, lider al unei comunităţi minoritare. Care e semnificaţia lui pentru România în epoca tranziţiei?
Istoria va decide care e contribuţia lui la dezvoltarea politică şi la istoria tranziţiei poscomuniste. Este clar însă că este unul dintre cei mai semnificativi scriitori contemporani. Nu întâmplator romanul său Cartea șoaptelor, dedicat genocidului armenean, este nominalizat pentru premiul Nobel de trei ţări – România, Israelul şi Armenia.
Nu este părerea subiectivă a unui traducător care i-a tradus deja trei cărți. Publicul cititor și critica literară nu doar în România, ci peste tot unde este tradusă opera sa, apreciază rolul și importanța lui pentru literatura română contemporană. Totodată, este foarte greu să separăm politicianul de scriitor. El însuși tot timpul se simte şi unul, şi celălalt, neuitând totuşi să sublinieze faptul că este în primul rând poet şi abia după aceea ministru, demnitar de stat sau lider al unui partid politic.
Cum am spus deja, Varujan Vosganian este autorul unei cărţi despre istoria poporului armean, în special despre istoria comunităţii armene din România. Este foarte bine cunoscut printre armenii din Bulgaria. Cât de dezvoltate sunt legăturile dintre armenii din cele două țări?
În primul rând este o legătură de sânge, bineînțeles. Cele două comunităţi se cunosc şi colaborează foarte bine. ”Cartea şoaptelor” a fost tradusă în limba bulgară la iniţiativa asociaţiei armeneşti din Sofia. Să amintim faptul că după cartea lui Franz Werfel 40 de zile de la Musa Dagh care povestește despre genocidul armenean, cartea lui Varujan Vosganian pe acest subiect este o contribuţie mondială. Într-adevăr pe de o parte este ficţiune – un roman cu amintirile autorului şi povestea familiei sale, dar şi o cercetare istorică foarte aprofundată.
Aveţi privilegiul să fiţi traducător de literatură română contemporană în limba bulgară. Se ştie că literatura română tradiţională se ocupă mai degrabă cu ţară…
Da, la începutul secolului XX curentele cele mai influente sunt cele două curente tradiționaliste, poporanismul și semănătorsimul, ale căror preocupări și subiecte principale sunt viața la țară și problemele țărănimii. Pe de altă parte, însă, există şi curentul modernist, influenţa literaturii franceze. Vorbesc despre psihologismul lui Camil Petrescu și altora, și mai ales despre influența cercului literar Zburatorul în perioada interbelică care promovează subiectivismul și viața urbană. Dar da, aveţi dreptate, literatura tradiţională se ocupă mai degrabă cu viaţa la țară. Pe vremea aceea populaţia urbană a fost foarte mică.
Cunoașteţi bine literatura română contemporană. Ce o caracterizează? Ce teme îi preocupă pe scrtiitori? Ce abordări se folosesc?
Imediat după 1990 au căzut două mari interdicţii. Pe de o parte religia, pe de altă parte sexualitatea. Este greu să trasăm orientări şi tendinţe. Comunismul şi postocomunismul sunt o temă care va persista, întrucât – și aici iarăși fac o referire la opera lui Varujan Vosganian ”traumele comunismului încă nu sunt lecuite”. Această temă nu va trece de la sine. Ceea ce este caracteristic, indiferent dacă vorbim despre scriitori sau scriitoare – îmi cer scuze, este doar o observație literară, în niciun caz discriminare de gen – este autoficţiunea. Autorii povestesc cel mai des la persoana întâi, cu multe detalii autobiografice și autoficționale. Împărtăşesc – cel mai des cu o sinceritate dură – ce au trăit şi ce gândesc. Marile teme sociale sunt abordate printr-o cheie puternic subiectivă.
Eu personal cred că în literatura română se foloseşte mai des fantezia şi pe de altă parte se foloseşte mai multă violenţă…
În opinia mea violenţa a venit pentru că a fost şi este o realitate. În ce privește fantezia, să nu uităm că România a avut unul dintre cele mai puternice curente suprarealiste din lume. Însuși Andre Breton a recunoscut contribuţia românilor la dezvoltarea suprarealismului pe plan mondial. Să nu uităm, de asemenea, că în anii 60 acest suprarealism a reînviat. S-a renăscut sub forma onirismului. În poezie asta se întâmplă cu poezia lui Leonid Dimov, Nora Iuga ș.a., în proză cu Sorin Titel, Dumitru Ţepeneag, etc. Putem vorbi și despre un realism magic balcanic, specific literaturii române, și aici aș menționa Fănuș Neagu, sau Ovidiu Dunăreanu, a cărui culegere cu povestiri Întâmplări din anul șarpelui a fost publicată în limba bulgară chiar la Ruse acum câțiva ani (Editura Elias Canetti).
În limba bulgară se traduc multe cărţi româneşti, dar cât de populară este literatura română în Bulgaria de azi?
Trebuie să recunosc cu mândrie că avem una dintre cele mai puternice şcoli de traducere. Mulţumită faptului că limba română se studiază în toate marile universităţi din Bulgaria, la noi a apărut o adevărată şcoală de traducere a literaturii româneşti. După Spania, mică Bulgarie este a două ţară ca număr de titluri româneşti traduse anual. Trebuie să menționăm contribuţia semnificativă a Institutului Cultural Român, care prin programul său a sprijinit traducerea a peste 40 de titluri în ultimii ani. Cred că literatura română deja are un public fidel. Cum spuneam mai devreme, cele două ţări ne oglindim una în cealaltă. Simtul umorului este asemănător. Suntem ortodocşi. Convieţuim de milenii.
Avem multe lucruri comune cu românii, dar nu vi se pare că această legătură literară este mai degrabă unilaterală? Cum este prezentată literatura bulgară şi autorii bulgari în România de azi?
Din păcate, iarăși trebuie să vorbim despre şcolile de traducători. E nevoie ca o literatură “mică” – ca cea bulgară, să fie susţinută şi promovată de statul bulgar. ICR acordă burse și rezidenţe şi organizează cursuri pentru traducători în formare.
Problema este că în România nu sunt prea mulți traducători din limba bulgară. Impresia mea este că s-a pierdut cumva continuitatea dintre generații. Nu că românii n-ar fi interesaţi să citească autori bulgari. Lucian Dan Teodorovici spunea acum câțiva ani că este mult mai probabil să se întâlnească cu prietenii săi bulgari precum Gheorghi Gospodinov sau Alek Popov la Berlin sau la Viena, decât la Sofia sau la Bucureşti. Şi este mai probabil să le cunoască opera prin intermediul limbii engleze sau germane decât în română.
De aproape 30 de ani, în special după aderarea la UE comunicăm mai uşor cu românii. Cum se simte această deschidere în literatură şi între scriitorii din cele două ţări?
Scriitorii se cunosc, sunt prieteni, dar se întâlnesc în Occident. Sunt şi cazuri precum prietenia sinceră şi personală dintre Mircea Cărtărescu, Emil Andreev şi Ivan Stankov. Dar, repet: e nevoie de o promovare şi o susţinere permanentă din partea statului bulgar, o strategie durabilă de promovare a literaturii bulgare peste hotare. În acest sens trebuie menționat Fondul Național “Cultură” de pe lângă Ministerul culturii care are drept scop anume promovarea culturii bulgare în străinătate.
Bulgaria trebuie să-şi formeze traducătorii de peste hotare?
E greu, însă nu imposibil. În primul rând trebuie stârnit interesul tinerilor pentru studierea limbii bulgare. După aceea se pot acorda burse de creație pentru traducători în formare, ceea ce face statul român prin programele ICR-ului sau atelierele pentru traducători de la Ipotești, organizate în cadrul festivalului de literatură FILIT. Ceva asemănător cu cursurile de vară pentru studierea limbii bulgare, organizate de universitățile din Sofia și Târnovo, dar cu accent special pe traducerea literară.
Pentru că traducătorii sunt – vorba lui M. Cărtărescu – “Cenușăresele comunicării interculturale”, ambasadori modești, dar foarte perseverenți, aș spune eu.
Altfel e clar că literatura bulgară e foarte bună. Dar trebuie promovată. Orice produs cultural e un produs economic, care trebuie promovat ca atare. Cu cât literatura bulgară e mai tradusă, cu atât Bulgaria va reprezenta mai mult pentru străini.
Să încheiem, vorbind puțin despre viitor. Ce planuri aveţi pentru traducere în viitor?
Mă ocup de traducerea unui autor moldovan. Mi-e ruşine că am tradus aproape 40 de titluri româneşti, dar am neglijat literatura fraţilor noştri din Republica Moldova. Aştept ca până la sfârşitul anului să apară romanul ”Dama de cupă” de Iulian Ciocan. Este un proiect în curs de implementare. În septembrie, octombrie 2019 vom avea cartea.
Mi se pare că în ultima vreme am tradus prea multă proză “masculină”. M-am săturat de violență, de bărbaţi cu puști și revolvere, chiar de marile drame istorice. Este vorba şi de Mihai Ionescu-Lupeanu cu ”Icre negre proaspete”, şi de Octavian Soviany cu Moartea lui Siegfried, şi de Copiii războiului. Acum vreau să traduc o doamnă, să revin la literatura și la sensibilitatea feminină. Mi-am ales o doamnă antropolog, care vorbeşte inclusiv despre Stara Zagora, despre Bulgaria, despre necrologuri. Se numeşte Orhara Donovetsky. Romanul este intitulat ”Casting pentru ursitoare”.
Mă gândeam şi la poezie. Am tradus toate cele patru romanele ale doamnei Nora Iuga, dar foarte puține poezii ale ei.
Ce extrageţi din toate aceste munci de traducere?
În primul rând traducerea de texte literare te face răbdător, te învață să te obișnuiești cu singurătatea, să citești și să reflectezi mult și aprofundat. În rest, ca cititori “de rând” știm că orice carte este un univers separat și ne îmbogățește în felul său. Sunt unele cărţi care vorbesc minţilor noastre. Altele vorbesc inimii. Iubesc toate cărțile pe care le-am tradus. Fiecare carte și-a pus amprenta asupra mea, face parte din cercul prietenilor mei cei mai buni de care – inevitabil – nu mă voi despărți niciodată.
Citeşte în limba engleză!
Citeşte în limba bulgară!
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
